O ediție organizată în condiții de siguranță sporită, exclusiv în aer liber, așa va rămâne în istoria festivalului ediția 2020 a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF). O ediție curajoasă, ar spune unii, în contextul în care amenințarea COVID-19 nu trecuse și în condițiile în care marile festivaluri din Europa au recurs din start la variante online pentru a evita eventuale consecințe nedorite.

Fără a avea un precedent sau o variantă verificată, care să garanteze succesul organizării unui festival în condiții de pandemie, organizatorii TIFF și-au creat propria rețetă. Au avut în spate experiența organizării celor 18 ediții anterioare, la care au adăugat recomandările autorităților în vremuri de pandemie și propria conștiință. Nu au fost niște „descreierați” care nu s-au gândit la consecințe, dar nici nu s-au închis în casă așteptând să treacă pandemia. Pentru că, într-o formă sau alta, aceasta va face mult timp de acum înainte parte din viețile noastre.

Așa că povestea TIFF, în formă adaptată contextului, a început să se deruleze. S-au identificat locații noi în Cluj, 14 la număr, și s-au căutat alternative pentru ca, în final, 45.000 de participanți să aibă parte de experiența TIFF în cele mai bune condiții. Un TIFF diferit, dar cu același vibe. Dacă cineva credea că, pe toată durata festivalului, cinematografele din Cluj au rămas pustii, lucrurile nu au stat deloc așa. Echipa TIFF, împărțită pe departamente, și-a derulat activitatea în sălile de cinematograf pentru a le simți, din nou, vibrația.

Am încercat să aflăm de la Oana Giurgiu, directorul executiv al festivalului, și de la Cristian Hordilă, managerul TIFF, care au fost emoțiile acestei ediții, cât de dificilă a fost organizarea și ce speranțe sunt pentru un TIFF „normal” în 2021.

Pe ce criterii ați ales locațiile festivalului anul acesta? V-a interesat un anumit cadru? V-a interesat mai mult partea estetică sau practică?

Oana Giurgiu: Pe criterii de proximitate și de accesibilitate…

Cristian Hordilă: Două criterii am avut. Când festivalul s-a creat și eu nu existam în organizare am înțeles că a fost ales Clujul din ideea că toate sălile de cinema erau foarte aproape una de cealaltă și…

Oana: Cred că te-a mințit cine ți-a zis asta (râde). Eu aș fi vrut ca festivalul să îl organizăm în Timișoara și, crede-mă, erau mai aproape sălile una de cealaltă.

Cristi: Eu așa știam. Și, pe criteriul acesta, am identificat toate curțile de licee…

Oana: Stai să o luăm cu începutul. Începutul e așa (râde). Noi am sperat până în ultimul moment că se vor redeschide cinematografele dar, în același timp, aveam niște locații în minte unde ar fi încăput 500 de participanți. Doar că erau în extremitățile orașului. Spații ca Pădurea Hoia, Parcul Iulius, USAMV (Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară). Pe care le știam deja.

Cristi: Da. Spațiile acestea ne-au venit fără efort în minte pentru că erau spații în care teoretic nu deranjezi locuitorii. În zona Iulius s-au mai schimbat lucrurile de vreo doi ani pentru că au apărut între timp multe blocuri, dar USAMV, Pădurea Hoia sau Club Transilvania sunt spații în care nu deranjezi vecinii în timpul proiecțiilor de film, ceea ce era destul de important pentru noi având în vedere că de-a lungul timpului am încercat să nu fim foarte intruzivi-agresivi cu orașul în perioada festivalului. Astfel, locațiile mari le-am identificat cel mai repede pentru că aveau și vibe-ul pe care îl căutam, acel „quelque chose” care să facă diferența.

Care a fost cea mai spectaculoasă locație din punctul vostru de vedere?

Cristi: Cred că USAMV.  Și ne-am dat seama de asta joi noaptea, înainte de începerea festivalului, când am văzut tot spațiul amenajat. De ani de zile oamenii de la USAMV ne chemau acolo să facem proiecții, dar refuzam de fiecare dată pentru că necesita un extra kit tehnic de exterior foarte costisitor. În plus, nu ne-am gândit niciodată că am putea face două proiecții pe noapte acolo și că am avea și public pentru ele într-un TIFF normal. Anul acesta, însă, fiind forțați de situație am ales și USAMV ca locație și am fost foarte inspirați.

Oana: Locațiile precum USAMV-ul făceau parte dintr-un Plan B, agreat de comun acord de echipă, înainte să ne scindăm puțin părerile. Unii erau optimiști până acolo încât credeau că se vor deschide cinematografele, alții și-au păstrat pragmatismul și în momentul în care am înțeles că nu se vor mai întâmpla proiecțiile în interior, am început să ne gândim cum putem înlocui cinematografele mici, de artă, intime, cele cu 100-200 de locuri.

„A vibrat un pic orașul pe durata TIFF-ului”

Ce a implicat toată mobilizarea din punct de vedere tehnic? Cum ați făcut să oferiți aceeași calitate a imaginii, a sunetului? Ce a fost cel mai complicat?

Cristi: Un amănunt care ne-a „lovit” în sens pozitiv a fost că noi la acest festival, de foarte multă vreme, folosim un suport cinematografic de proiecţie (DCP- Digital Cinema Package) și în toate cinematografele cu care colaboram până acum ne asiguram că există sau dacă nu că aducem de la zero tehnica din interior și le transformăm în săli de cinema dotate tehnic corespunzător.

Până să aflăm cum stau lucrurile, am trăit tot timpul cu impresia că Christopher Mondt, colaboratorul nostru din Germania pe parte tehnică, are doar câteva kit-uri de exterior mari și în rest kituri de interior. În condițiile în care trebuia să replicăm în exterior cât mai multe săli de cinema, iar Mihai Chirilov devenea tot mai frustrat pentru că trebuia să renunțe la secțiuni întregi din selecția de filme, dacă nu aveam DCP-uri în toate locațiile, nu știu ce filme puteam să aducem în fața publicului. Cred că prima rază de speranță am primit-o atunci când Christopher ne-a răspuns și a zis că dat fiind contextul din acest an, are foarte multe kit-uri de exterior la dispoziție și la fel de multe ecrane mici încât să asigurăm tehnic 11 locații. Comparativ cu prețul pe care îl achităm pentru Piața Unirii, când am auzit că acum vorbim de 11 locații, deja mă gândeam că nu ne vom permitem așa ceva. Neamțu’, cum îi spunem noi câteodată, a fost foarte înțelegător, ne-a întrebat cât putem să oferim. M-am consultat cu Vlad Plăiașu, managerul tehnic, i-am propus colaboratorului nostru un preț și a fost de-acord. Deja ne-am luminat la față pentru că puteam îndrăzni să visăm.

Oana: Vlad Plăiașu este colegul nostru care coordonează partea tehnică și în momentul în care a trebuit să ne repliem pe cinematografe mici, noi aveam în cap Muzeul de Artă sau alte curți interioare, dar Vlad a fost primul care a pronunțat cuvintele „sunt licee care au curți mai mari”. În acel moment ne-am uitat pe Google Maps și ne-am dat seama că într-adevăr sunt câteva licee care au curți destul de mari și foarte aproape unele de celelalte. Urma să-i convingem pe directorii liceelor să intre într-o astfel de aventură.

Cristi: Peste tot unde ne-am dus am fost primiți cu brațele deschise, însă spre deosebire de alți ani, nu ne-a mai întrebat nimeni ce filme vrem să dăm acolo, în schimb ne-au întrebat despre reguli și modul în care urmau să se întâmple lucrurile.

Oana: Ne-au impus condițiile să nu intrăm în interiorul clădirilor absolut deloc.

Cristi: Onest vorbind, având în vedere că toate curțile din centru sunt ale unor instituții de învățământ, fie ele școli sau universitate, după ce am îndeplinit toate formalitățile oficiale, nu am mai avut nicio problemă cu aceste instituții. Pur și simplu ne-au lăsat să ne derulăm evenimentele. În alți ani am avut probleme la anumite locații, de la plângeri legate de filme, la nemulțumiri legate de gălăgie.

Oana: Au mai fost vecini de la unele locații care ne-au sesizat în privința sunetului și ne cerem scuze și cu ocazia aceasta.

Cristi: Anul acesta, față de alți ani, ne-am cerut scuze chiar în avans. Am inventat un semi-departament de reclamații, am scris o scrisoare generală pentru toți vecinii în care am pus la dispoziție o adresă de mail și un număr de telefon pentru reclamații și colegii noștri au împărțit această scrisoare tuturor vecinilor. Singurele două locații unde am avut plângeri au fost la Iulius Parc, de undeva de la ansamblurile de blocuri din apropiere și la Club Transilvania unde se pare că sunetul era propagat spre blocuri. Ne-a mai spus cineva că și în Hoia se propaga sunetul pe o traiectorie până spre Baciu.

Oana: În concluzie, a vibrat un pic orașul pe durata TIFF-ului.

Cristi: Curțile din centrul orașului nu puneau astfel de probleme. Acolo, în schimb, a mai intervenit problema curenților de aer din cauza gangurilor de acces. Și câteodată simțeai adieri de vânt și nu știai de unde.

Oana: Se putea întâmpla să fie curent…

Cristi: Crezi în curent? Numai românii cred că-i „trage curentul” (râde)

Ecranul din Piața Unirii a rămas același ca anul trecut?

Cristi: E același ca mărime ca anul trecut, cel mai mare folosit în Europa de Est, dar anul acesta colaboratorul nostru ne-a spus că e nou-nouț, adică prima dată folosit.

Oana: Un moment de tensiune maximă a fost într-o noapte când am început să mă gândesc care mai erau amenințările care puteau să pună piedici festivalului. Foarte multe țări își închiseseră traficul cu România și mi-am dat seama că festivalul nu se putea întâmpla fără echipa tehnică din Germania, echipă care are oameni inclusiv din Austria și Olanda. L-am sunat pe Cristi și mi-am exprimat îngrijorarea.

Cristi: L-am sunat atunci pe Christopher și îi propusesem ce stabilisem cu Oana anterior și anume că îi vom oferit o vacanță în România cu familia, doar să vină mai repede pentru a fi siguri că vor putea intra în țară. Atunci m-a liniștit spunându-mi că are permis de tir și în al doilea rând are pașaport de Germania, spre deosebire de noi care avem pașaport de România (râde)

Oana: În clipa în care i-am văzut parcați în față la Casa TIFF cu echipamentele mi s-a luat o piatră de pe inimă.

Cât de provocatoare a fost toată acțiunea de amenajare a scaunelor respectând regulile de distanțare?

Oana: Colega noastră Raluca Pascu a fost arhitectul în acest caz. Ea a intrat din greșeală în această poveste după ce am rugat-o eu să mă ajute la primul eveniment pe care l-am organizat după izolare, Premiile Gopo. Ea e și scenograf și mă gândeam că„ poate să îmi deseneze și mie niște scaune pe „tarlaua” aia unde urma să facem Premiile Gopo. Și de la o locație, a ajuns la 14 locații la TIFF.

Cristi: Noi avem un birou de arhitectură cu care lucrăm de mulți ani la TIFF, colegii noștri  de la Atelier Mass, care gândesc structurile pentru Piața Unirii în special, dar anul acesta am fost cu toții luați prin surprindere.

Oana: Cu Atelier Mass am stabilit că topografiem toate locațiile și că vom așeza scaunele după aceea.

Cristi: Nu am mai apucat pentru că ne-am trezit noaptea de la panica Oanei care nu găsea formulele de așezare a scaunelor. Mi-ar fi plăcut să existe un IT-ist în acest oraș de IT-iști căruia să îi dai un spațiu și să îți calculeze printr-un software sau o aplicație optimizarea lui.

Oana: Știi pe cine nu am întrebat? Pe Chirilov (Mihai Chirilov, director artistic al TIFF, n.r.)? Că el e inginer. Toată lumea îl vede ca fiind cel mai artist dintre noi, deși a fost primul care a remarcat o greșeală în schițe (râde)

Cristi: Ne-am relaxat în momentul în care Raluca a găsit o formulă de așezare a scaunelor, apoi am calculat și eu și am ajuns la aceeași formulă de un scaun-două scaune și invers.

Oana: Cel mai greu a fost să răspundem la întrebarea: Câți oameni vin singuri la film? În ce proporție?. Am aproximat că 20% din oameni vin singuri și am mai adăugat 20% din invitații noștri care și ei veneau singuri.

Cristi: Amândoi am fost de acord cu abordarea faptului că trebuie să ne ținem după niște reguli ferme, pentru că în felul acesta poți să ții ordine în festival și să îi faci pe oameni să se simtă în siguranță.

Oana: Scaunele nu puteau fi mutate pentru că timpul între proiecții era foarte scurt. Aveam nevoie de timp pentru dezinfecție. Dezinfecția a fost o decizie a noastră, a fost o măsură în plus de prevenție.

Cristi: În echipa noastră de la TIFF suntem oameni care au tot felul de meserii. Ionuț, de exemplu, care se ocupă de logistica festivalului de ani de zile, este radiolog și conduce și un cabinet stomatologic. Înainte să vină Ionuț cu o idee practică, multă vreme am stat cu teama că cineva va trebui să șteargă scaunele dezinfectate și îmi și imaginam voluntarii care șterg toată noaptea la ele. Din fericire, colegul nostru a venit cu propunerea să dezinfectăm scaunele cu niște substanțe care se evaporă ușor, ceea ce a fost o mare ușurare.

Numărul scaunelor a fost mai mare în acest an, crescând și numărul locațiilor?

Cristi: Numărul scaunelor a fost același ca în anii trecuți, doar că acum nu am mai avut Piața Unirii cu cele 3000 de locuri. Așa că cele 3000 de scaune au fost împărțite și alături de fotoliile beanbag de la sponsori și de diverse șezlonguri, a fost acoperit necesarul din toate locațiile.

„Abia am așteptat să se termine”

Considerați că ediția a aceasta a TIFF a fost cea mai solicitantă ediție de până acum?

Oana: Dimpotrivă. A fost solicitantă înainte să înceapă.

Cristi: A fost solicitantă pentru că după 18 ediții a intervenit un alt tip de stres. Tipul acesta nou de stres și tot necunoscutul a fost diferit. Au fost apăsătoare zilele festivalului în care până după-masa nu aveai nimic de făcut, nicio urgență. Pe mine mă stresa acest lucru. Mă simțeam cumva inutil.

Oana: La un moment dat l-am sunat și eu pe Hordilă (Cristian Hordilă, n.r.) și l-am întrebat dacă are ceva de făcut în ziua aia și mi-a spus că dacă mă simt inutilă e OK, nu sunt singura. Aveai sentimentul inutilității pentru că, spre deosebire de alți ani, fiecare om din echipă și-a luat munca foarte în serios și cu o mai mare responsabilitate. Chiar și micile crize le-a gestionat fiecare singur. Toată lumea a fost „cu arma la picior”.

Cristi: Până acum eram o echipă matură, dar mai aveam și episoade de imaturitate. Acum însă, toată panica creată de pandemie i-a făcut pe toți să fie mult mai responsabili și mai maturi în abordare. Înainte, dacă te trezeai pe la ora 10:00 dimineața toți încercau să o scalde cumva că au dormit până atât de târziu. Acum, te trezeai la 10:00-11:00, dar 90% din echipă se trezea tot atunci și nimeni nu era transfigurat pentru că nu dormise noaptea.

Oana: Activitatea intensă se desfășura seara, pentru că începeam mai târziu să intrăm în rutină. Dar săptămâna premergătoare festivalului a fost destul de tensionată pentru că nu știam dacă se va impune din nou starea de urgență sau izolarea.

Cristi: Mai aveam stresul zilnic în timpul festivalului, dacă treceau cu bine nopțile, cu privire la probabilitatea îmbolnăvirilor. Dacă ne suna cineva să ne spună că un om din echipă, sau dintr-o locație s-a îmbolnăvit?. Cumva, eu personal, nu am exprimat clar emoția asta, dar am trăit cu această emoție permanent.

Oana: A fost prima ediție în care abia am așteptat să se termine și asta nu pentru că nu ne-a plăcut, știm foarte bine că ne apucă depresia post-festival după ce se termină, dar de data asta, noi doi, cel puțin, am așteptat să se termine.

Cristi: Da, am zis tuturor că aștept să se termine și doar pentru că nu aș fi vrut să se întâmple ceva „on my watch”. Am avut diverse situații în care ne mai suna lumea că unul sau altul s-a mai intersectat cu cineva bolnav, ne panicam pe moment, dar din cei care s-au testat din echipă, nu a ieșit nimeni pozitiv. Eu am tot sunat autoritățile să întreb și dacă a existat o creștere a infracționalității noaptea, pe durata festivalului și mi s-a răspuns că nu. Autoritățile se așteptau ca oamenii să nu respecte regulile, că vor face horă ca la Costinești.

Oana: Jadarmeria chiar a fost prezentă peste tot în festival și în oraș și poate și de aceea nu au existat nici alte infracțiuni.

Cristi: Au existat câteva momente în primele seri de festival în care îi vedeam pe jandarmi în dispozitive, pregătiți în dube să intervină dacă va fi cazul. După a doua zi am văzut însă, că inclusiv jandarmii se uitau la filme pe ultimele rânduri de scaune, urmați de colegii care le schimbau tura.

Ce regim le-ați impus voluntarilor? S-a văzut o foarte mare disciplină și în cazul lor în ceea ce privește regulamentul din festival.

Cristi: Am avut un moment de îngrijorare în zilele acelea în care crescuse numărul de cazuri de coronavirus după ce mai mulți voluntari s-au retras din echipă, dar lucrurile s-au liniștit imediat după ce am stabilit setul de reguli pe care îl aveau de urmat în festival.

Oana: Am stabilit niște reguli, dincolo de reglementările autorităților, care presupuneau menținerea unor echipe în departamente. În mașinile noastre de producție urcau aceiași oameni, în birouri nu puteai intra dacă nu făceai parte din departamentul respectiv. Departamentul de voluntari a fost în aer liber, într-o curte.

Cristi: Toată lumea a fost serioasă și riguroasă. Noaptea făceam ture de locații și de câteva ori de exemplu, mi-au cerut și mie, ca organizator, să îmi iau temperatura. Erau regulile pe care noi le-am impus și a fost foarte impresionant să vezi că ți se cere, chiar de către colegii tăi, să respecți regulile.

Oana: La fel am fost oprită și eu să mă dezinfectez și o simțeam pe șefa de locație ce mândră era de fata ei care respectă regulile.

Cristi: Colegul nostru care se ocupă de partea de ticketing ne mai spunea despre unele reclamații care țineau de faptul că oamenii doreau să unească scaunele și bineînțeles că amenințau că ne vor suna pe noi a doua zi, pe mine sau pe Tudor. Au fost și situații în care oamenii stăteau la film și a doua zi ne scriau că li se pare inuman să vadă un film cu masca pe față și își cereau banii pe bilet înapoi. Asta dovedește că voluntarii își făceau cu mare seriozitatea datoria.

Au fost și voci sceptice care spuneau că puteți organiza un festival în așa scurt timp?

Oana: Scurt timp la mine nu există. Eu cu asta mă ocup, fac producție de film și altfel e ritmul. În 24 de ore se pot întâmpla foarte multe lucruri. Așa a fost și cu organizarea TIFF.

Cristi: Prin tot ce am făcut în 18 ediții de TIFF, cred că ne-am pus singuri presiunea asupra umerilor că nu poate ieși decât bine acest festival. Publicul nu cred că avea neapărat o așteptare, pentru că nu aveai cu ce să compari.

Oana: Dacă stau să mă gândesc, am făcut lucruri mult mai imposibile în viața mea. Dar vreau să remarc faptul că acest festival a fost un risc asumat atât de noi, cât și de autorități. Responsabilitatea a fost foarte mare și nu am decât respect pentru acest curaj. Știu că nu e mare lucru ce am făcut noi, dar e foarte simplu să zici „nu” și să te speli pe mâini. Cine nu joacă, nu riscă nimic.

Cristi: Și a mai existat un sentiment plăcut. Faptul că nici de data asta nu am auzit vreo voce care să spună că de ce se întâmplă TIFF-ul. Am auzit doar încurajări și mesaje de mulțumire, de la oameni care ne-au spus că aveau nevoie de asta.

Oana: Am simțit că inclusiv publicul a format o echipă. Responsabilitatea a fost împărtășită de toată lumea. În momentul în care am început organizarea festivalului cineva din echipă s-a întrebat dacă facem bine că adunăm atât de mulți oameni la un loc? În acel moment am zis DA, pentru că acesta este modul de viață de azi. Asta e viața pe care o trăim noi astăzi. Nu putem să stăm la nesfârșit în casă, să așteptăm să se termine pandemia. Ea va fi într-o formă continuată, în intensitate mai mare sau mai mică. Trebuie să ne găsim un făgaș, să ne adaptăm la situația dată. În concluzie Da, am făcut bine că am organizat TIFF, găsind formula cea mai bună. Dar da, problema ne-am pus-o, nu am fost niște descreierați care nu s-au gândit la consecințe. Răspunderea nu era numai vizavi de public. Era inclusiv vizavi de echipă și i de nvitații din afara orașului.

Cristi: În toată organizarea, ca la orice mașinărie, faci bugete și pui plafoane, dar eu și Oana ne-am luat dreptul de a cheltui nelimitat pe tot ce a implicat partea de materiale de protecție anti-COVID. Cei de la Regina Maria au fost un ajutor pentru noi pentru că au venit cu ideea acelor disepensere cu pedale de la fiecare intrare, în rest noi am luat tot ce se putea lua. Inclusiv termoscannerele au fost închiriate de noi și s-au dovedit a avea mare succes.

Oana: Sunt cheltuieli pentru care nu am primit sponsorizare. Tot ce a însemnat cheltuieli legate de măsuri de prevenție, închirierea toaletelor și a gardurilor au fost cheltuieli foarte mari.

Cristi: Am plătit școlilor sume decente pentru a acoperi utilitățile și paza de noapte. Nimeni nu a pus presiune pe noi din punct de vedere financiar, dar nici noi nu am vrut să abuzăm de bunătatea lor. Am stabilit niște înțelegeri bazate pe procente de bilete, în modul în care am fi făcut oricum cu sălile de cinema.

E rentabil un festival de film open-air?

Oana: Un festival de film e un eveniment cultural, nu e vorba de rentabilitate.

Cristi: Noi la TIFF, de ani de zile, din buget organizăm festivalul și avem parte de un excedent pe care îl folosim în timpul anului pentru a pregăti următoarea ediție și pentru a avea niște acțiuni de vizibilitate. Anul acesta nu ne-am mai gândit dacă ieșim pe zero, ci pur și simplu am zis că e foarte important să livrăm festivalul pentru toată lumea. Ca organizatori nu puteam trăi cu ideea că acest festival s-ar muta în online, iar publicul avea nevoie de o rază de lumină că viața merge mai departe. Sincer, încă nu am tras linie, dar am ceva emoții când vom aduna toate cheltuielile. Dar faptul că am reușit să avem acest festival în condițiile date, nu doar să îl bifăm superficial, este cea mai mare reușită. A fost un TIFF cu vibe de TIFF. Cel mai bine am văzut diferența luni dimineața, când totul părea foarte trist. Nu mai era atmosfera de flower power de peste noapte.

Oana: Eu cred că oamenii încercau să se readune după nopțile nedormite la film (râde)

Pentru ediția viitoare ce previziuni aveți? Cum estimați că se va desfășura TIFF, ediția cu numprul 20?

Oana: Pentru ediția viitoare am pus la păstrare în depozite toate aparatele de dezinfecția. Poate nu le folosim și le donăm unor stațiuni pomicole (râde)

Cristi: Eu cred că orice s-ar întâmpla cu COVID-ul, USAMV-ul rămâne ca locație permanentă.

Oana: Mie mi-a plăcut foarte tare perioada aceasta din an în care s-a desfășurat TIFF.

Cristi: În echipă avem deja o așa-numită „guilty pleasure” pe care evităm să o discutăm asumat, aceea că ne-a cam plăcut perioada aceasta din an în care s-a desfășurat TIFF-ul. Am scăpat de panica ultimilor cinci ani de zile în care ploile și frigul din iunie ne dădeau mari bătăi de cap. Dacă am face un sondaj onest, cred că lumea și-ar dori un festival într-o perioadă mult mai călduroasă, cu iz estival.

Oana: Anul acesta contextul a fost de așa natură, dar putem să încercăm și noi o altă variantă, cum fac cei de la Sarajevo care întotdeauna își pun festivalul în funcție de Ramadan.

Cum rămâne cu sălile de cinema?

Oana: Eu cred că anul viitor vor rămâne în continuare unele restricții legate de spațiile închise, deci și noi probabil vom rămâne la formula cinematografelor în aer liber, pe lângă cele indoor. Anul acesta, ne-am dorit atât de mult să nu plecăm din cinematografe, încât multe din birourile noastre le-am avut în cinematografe. TIFF a existat în cinematografe, chiar dacă doar prin anumiți colegi. La Cinema Victoria a fost departamentul de promovare, la Arta departamentul tehnic și la Cinema „Florin Piersic” a fost departamentul de comunicare.