Scriu aceste rânduri despre bucurie pentru că despre bucurie nu vrea să scrie nimeni. Scriu din solidaritate cu o emoţie nedreptăţită. Misiunea mea de avocat al bucuriei nu este dintre cele de rutină. Aceasta pentru că, trebuie să constat, omul este o fiinţă teribil de contradictorie. (Nu mă pot hotărî. Este omul: contradictoriu, nehotărât sau mincinos?).

Nimeni nu vrea să sufere, în schimb, fiecare este dispus să vorbească ore în șir, ba chiar să depună mărturie scrisă despre suferinţele sale. Dacă stocul de suferinţe personale se epuizează, se face apel la suferinţele altora, rude vecini, prieteni, cunoscuţi. E destul să evocăm pe bunele gospodine, strânse în preajma unei cești de cafea în vreo bucătărie de bloc pentru a face schimb de morţi, de boli și de nenorociri, bucuroase că-și pot face mai săţios repertoriul negru. Niciodată, repertoriul acesta nu este însă destul de consistent pentru a potoli foamea de suferinţă, așa că se invocă, (invocare de-a dreptul hulpavă), suferinţa strânsă strop cu strop din paginile cărţilor. În fine, cei care au făcut dependenţă pentru acest tip de hrană, nesătuii, bulimicii, inventează suferinţe. Inventează până crapă.

În schimb, despre ceea ce fiecare își dorește, adică bucuria, mărturiile sunt foarte zgârcite. Între două fraze deprimante, abia dacă se strecoară, înghesuit, câte o exclamaţie de soiul „Vai, ce mă bucur!” ori, cu nuanţe autocompătimitoare „Numai eu nu am nicio bucurie!”. Intruziunile bucuriei în discursul funest seamănă, mai curând, cu niște feliuţe de lămâie condimentând imensul platou cu hrana de bază, suferinţa. Încât laconicele expresii rezervate bucuriei par un fel de râgâit (scuzaţi!) după o mâncare bună, un mod mai puţin delicat, de a spune: „Ah, ce bine mi-a picat la sufleţel felia asta de suferinţă!”

Chiar dacă aș încerca să mă agăţ de o noţiune cu o soartă ceva mai bună, anume fericirea, pledoaria mea pentru „omul condamnat la fericire” (ca să parafrazez un titlu celebru) nu ar fi cu mult mai convingătoare. Orice „procuror de ședinţă” mi-ar putea arunca în faţă o statistică, comparativă, a paginilor de literatură tenebroasă, a paginilor în care angoasele literare devin oglinzi ale abisului (tomuri impunătoare) și a paginilor emanând sentimente tonice și seninătate edenică (două, trei broșurele). Suficient pentru a convinge juraţii de faptul că avem incorporată în noi o zdravănă dimensiune masochistă.

În concluzie, mecanismul impulsului de a nu vrea să vorbești despre ceea ce vrei, de a nu vrea să cunoști ceea ce dorești (mecanism care asigură uneori prospeţimea relaţiilor erotice) funcţionează perfect în relaţia noastră cu fericirea.

Cinstit vorbind, mi-ar fi greu și mie să-mi imaginez o carte în care personajele să fie fericite de la primul la ultimul rând, fără niciun răgaz în care să poată suferi. Mi-ar fi greu și pentru că cei consacraţi ca fericiţi de către omenire, până în prezent, sunt fie „cei săraci cu duhul”, fie „zeii nemuritori”. Așadar amuritorii și nemuritorii. Despre prima categorie știu prea multe. Despre a doua categorie știu prea puţine. În această situaţie, ca orice eseist care se respectă, prefer să vorbesc despre ceea ce știu mai puţin.

Scrie Aristotel în cartea a X-a din Etica Nicomahică: „Astfel, pe zei îi concepem ca posedând suprema treaptă a fericirii, a beatitudinii. Dar ce fel de acte trebuie să le atribuim? Acte de dreptate? N-ar fi însă ridicol să ni-i imaginăm încheind contracte, restituind credite și așa mai departe?” Și, după ce Stagiritul ia din competenţa zeilor, rând pe rând, actele de curaj, de generozitate, actele pecuniare, dar și pe cele de perversiune, totuși îi imaginează pe zei „ca fiinţe vii și active, în niciun caz dormind ca Endymion”. Încheierea la care ajunge filosoful este că „activitatea divinităţii, activitate prin excelenţă fericită, nu poate fi decât contemplativă. Prin urmare și dintre activităţile umane, cea care se înrudește cel mai mult cu activitatea divină este și sursa celor mai mari fericiri.”

Despre ceea ce fiecare își dorește, adică bucuria, mărturiile sunt foarte zgârcite | Foto: pixabay.com

Aici am închis cartea și am încercat să dezleg șarada: „fiinţă vie și activă, în niciun caz dormind”, care desfășoară „o activitate prin excelenţă fericită” și care activitate „nu poate fi decât contemplativă”. Sfinx să fi fost Stagiritul și nu găsea o ghicitoare mai sucită!

Deci am închis cartea și am început să scotocesc în memorie căutând o fiinţă fericită. Una foarte activă și foarte contemplativă în același timp. Așa se face că am ajuns la Matilda.

Matilda, o păpușă mare și încărunţită, era sarea și piperul cursurilor practice de psihiatrie din vremea studenţiei mele. Nu-mi aduc aminte care era diagnosticul sub care Matilda ajunsese la o serioasă vechime în stabilimentul de pe strada Pasteur, știu însă că hipermnezică fiind, personalul medical și mai ales studenţii profitau de fiecare moment liber ca să-i pună la încercare calităţile.

Jocul cu Matilda prevestea jocurile pe calculator. Atâta doar că era un computer nărăvaș. Era în stare să înșire numele tuturor salariaţilor instituţiei, numele studenţilor, denumiri complicate de medicamente, evoluţia modei din tinereţea sa, pe ani de zile, să facă o adevărată hartă cu magazinele din centrul Bucureștiului (plasate pe străzi în ordine), dar se oprea brusc și, schimbându-și vocea de femeie de 50 de ani cu o voce de copil, împrăștiind reverenţe în dreapta și-n stânga, începea să recite poezia ei preferată: „Sunt fetiţă-n grădiniţă / Cu rochiţă /Scurtuliţă, Și cu părul retezat / Am uitat ce-am învăţat…” Apoi faţa ei se însenina (nu știu ce amintiri și ce jocuri dintr-o copilărie ceţoasă recupera în acel moment) și era din nou gata să-și pună la dispoziţie doritorilor claviatura memoriei.

Dar Matilda mai era și un veritabil luptător pentru „dreptul la fericire” al nebunului. Din cauza ei s-a ratat, în parte, momentul ergoterapiei pregătite să exemplifice cursul teoretic. (Ergoterapia este o activitate în cadrul căreia nebunii sunt puși să facă ceva spre a nu contempla). De vreo jumătate de oră, nebunele (eram la secţia de femei) loveau ritmic cu bătătoarele în preșurile întinse pe stative. Automate mute, capabile să facă aceleași gesturi ore în șir. Deodată, Matilda s-a desprins din formaţie, a aruncat instrumentul și, plimbându-se ca un general în inspecţie prin spatele colegelor, a început să sădească în ele germenele conștiinţei „de clasă”:

– „Proastelor, opriţi-vă! Nu vedeţi că ne exploatează?”… Discursul Matildei a durat vreo cinci minute. Nimeni nu s-a sinchisit, pocnetele au continuat în același ritm. Agitatoarea a cedat, ne-a zâmbit și, veselă, recitind cu voce tare poezia preferată, a părăsit locul periculoasei activităţi. O altă spargere a vreunei fericite nuci contemplative nu am văzut atunci. Ergoterapia la care am asistat mi s-a părut o încercare de a impune o ritmică exterioară vibraţiilor motoarelor unor agregate defectuos prinse de podele, pentru ca „hala” să nu intre în rezonanţă și să se prăbușească.

Multă vreme după asta, m-am gândit că întreaga istorie a omenirii are drept supapă de siguranţă ergoterapia. Dacă nu ar fi ea (administrată sub formă de fiole mici cu muncă), în jur ar fi plin de nebuni, râzând fericiţi sau plângând, striviţi sub contemplaţie. Nici măcar nu am mai fost sigur dacă Matilda era nebună, ea care refuzase violul ergoterapeutic, ea care refuzase să muncească și să contemple în același timp. Mai ales că, tot pe atunci, aveam să cunosc un alt personaj, creaţie a cine știe cărei diabolice ergoterapii, Venera. Era chiar studentă în filosofie. Intrase în atenţia anului său de studiu graţie unei scrisori adresate mamei sale, scrisoare uitată în bancă și ajunsă celebră, în care Venera scria: „Rezultatele mele la învăţătură sunt slabe. După o discuţie cu doamna îndrumătoare de an, mi-am dat seama unde am greșit: eu, când citeam, și gândeam. De acum încolo însă, cititu-i citit, gânditu-i gândit.”

Aristotel ne spune că numai înţelepţii pot fi fericiţi. Biblia ne supune că fericiţii sunt nebuni. Dumneavoastră alegeţi ce vreţi. Personal, cred că oamenii asemenea Matildei nu pot fi fericiţi, pentru că imediat ce sunt fericiţi au conștiinţa că sunt fericiţi, ceea ce, tot imediat, îi face nefericiţi.

Mărturia lui Epicur este aceasta: „Două feluri de fericire sunt de conceput: una care-i cea mai mare cu putinţă, aceea de care se bucură divinitatea, și care nu poate fi sporită; alta care (admite) un haos și o scădere a plăcerilor”. Mai zice grecul: „Nimic din ceea ce e supus conflictelor sau tulburărilor nu se găsește într-o natură nemuritoare și fericită” (s.n.)

Conjuncţia cumulativă citată la final pare neînduplecată. Luând de bună ierarhizarea fericirii pe două nivele, binișor, ne vom întoarce la ale noastre. Fericirea, fiind hărăzită zeilor (spre a o trăi), și înţelepţilor (spre a o descrie), mă voi mulţumi cu treapta care admite adaosuri și scăderi: bucuria.

La o inventariere fugară și, desigur, incompletă, am găsit în basmele noastre peste 30 de expresii în care bucuria este implicată. Deși grăbiţi să-și scoată cu bine personajele din primejdiile obligatorii și, deci, nu prea atenţi la nuanţele psihologice, povestitorii lasă de fiecare dată să picure un plus de culoare atunci când este vorba de momente de bucurie. Să ne luăm, așadar, în primire prada:

Se bucura de parcă ar fi prins pe Dumnezeu de picior. Expresia e des prezentă în basme, dar și în vorbirea de toate zilele; îndeajuns spre a crede că nu sunt în greșeală spunând că bucuria clipește în ea ca ochiul unui semafor ce semnalizează apropierea noastră, periculoasă de divinitate. O apropiere de părţile ei megieșe cu noi. O înălţare pe vârfurile picioarelor spre a ajunge la vârfurile picioarelor aflate la etajul superior. Avem, pentru o clipă, viziunea unei lumi etajate. A unei ordini superioare intersectând ordinea lumii acesteia, a unei intersecţii care, binefăcător, ne eliberează din așteptare. Însă, această „luare de contact” cu energii pentru care omul nu este „perechea cea mai potrivită” – cum ar spune Jaspers – aproape că smulge fiinţa omenească din fragilele chingi care o ţin (și o protejează), îl zgâlţâie șubreda schelărie: nu mai putea de bucurie; p-aci să se piarză; umbla de colo, colo; nu o mai ţinea pământul; nu știa ce să mai facă; striga: și-a pus mâinile în cap; tot sărea și juca… Surprinși în momentele de exaltare, bucuroșii din basme seamănă cu personajele dintr-un tablou al Serbărilor dionisiace, unde „totul ne pune în faţa constatării unei zguduiri violente a întregii fiinţe, în cursul căreia condiţiile vieţii normale par a fi suspendate”. (Erwin Rohde – Psyche). Este, însă, de făcut o delimitare. Starea de exaltare și excitaţie a simţurilor adepţilor lui Dionysos e una indusă, programatică „întrucât se credea că omul nu poate intra în contact și în relaţii cu fiinţe de ordin superior, cu zeul și cu spiritele care îl însoţesc, decât printr-o astfel de extremă tensiune și dilatare a fiinţei sale.” (Erwin Rohde – Psyche). Personajele noastre nu cheamă zeul prin ritualuri. „Ritualurile” lor nestăpânite indică prezenţa zeului, care a venit chiar și fără să fie ademenit. Altfel spus, agitaţii din basme nu fac ceva cu scopul de a se bucura, ci făcând ceva, sărind din eveniment în eveniment, se intersectează cu divinitatea și dau glas prin gesturi dezordonate, prin bâţâieli și vorbe dezarticulate acestei mari bucurii. În acea clipă, omul pare – zice basmul – nebun de bucurie. La întâlnirea cu divinitatea sufletele nu par a fi „la ele acasă” (Platon). Dar tot Platon ne spune că „cele mai mari binefaceri ajung la noi pe calea nebuniei”.

Așadar, bucuria este o energie ce nu poate fi „stabilizată” în „acumulatori” individuali. Vibraţiile bucuriei sunt atât de puternice, încât până și frunza în codru tremura de bucurie. Așa că, până când cineva va inventa un motor care să funcţioneze pe bază de bucurie, nu ne rămâne decât să ne închipuim că bucuria este forţa care mișcă pe orbite corpurile cerești.

Am văzut că întâlnirea cu zeul nu constă într-un schimb de amabilităţi. Nici într-un schimb de informaţii și păreri despre trecut și viitor. Nu e nici ceea ce s-ar putea numi o „festivitate de premiere”. Omul este, pur și simplu, călărit, posedat. Divinitatea e cea care pune stăpâniere pe hăţuri, preia controlul, schimbă sistemul de măsurători. Cea mai mică unitate de măsură e Totul. Tot ce se aude este vuietul făcut de Unul care își înghite subdiviziunile.

În Prâslea cel voinic…, Craiovisin, Tei-Legănat, Ion Buzdugan găsim cele mai sublime, după a mea părere, expresii ale bucuriei: „de te va vedea mama noastră, te înghite de bucurie” ori „când te-o vedea mama, are să te înghită de bucurie” ori „mama noastră te înghite de bucurie” ori „te sărută până te înghite”. E de spus că toate aceste pajuri ori gripsori ori zgripţori dau, în acest fel, dovadă de recunoștinţă pentru cel care le-a salvat copiii de la gura unui alt mare înghiţitor: șarpele uriaș, balaurul. I-a salvat de la gura celui ce se târăște. (De câte ori citesc aceste expresii de iubire și recunoștinţă devoratoare, îmi vine în minte Sărutul lui Brâncuși. Care este până la urmă o statuie a imposibilităţii sărutului. Sărutul lui Brâncuși este expresia plastică a unei înghiţiri ratate.)

În chestiunea înghiţirii, exemplele noastre dau dreptate lui Bachelard (cf. G. Durand), căci „cel înghiţit nu suferă o adevărată calamitate, nu e neapărat la cheremul unui eveniment nenorocit.” Pilda e voinicul Tei-Legănat pe care „Pajura îl înghiţi de bucurie și când îl vărsă, Tei-Legănat era de o mie de ori mai frumos ca înainte”. Nu pe post de hrană este înghiţit Tei-Legănat. Stomacul păsării nu-l digeră, sucurile gastrice nu-l atacă, nu-l descompun. (Nici în lumea păsărilor recunoștinţa nu e hrănitoare). Și nu este digerat voinicul, pentru că la capătul sărutului nu se află stomacul, ci uterul. Cum păsările nu nasc, cum ele „fac ouă” (ouăle sunt mici utere de calcar), stomacul în care ajunge cel înghiţit, de bucurie, se transformă subit într-un uter de urgenţă. Iar pasărea îl naște „de o mie de ori mai frumos”, frumos ca un pui de pasăre. Liniștit, Făt-Frumos îi poate spune păsării mamă.

Spre a nu fi părtinitori, să ascultăm și cealaltă parte. Nu numai pasărea are pornirea de a înghiţi de bucurie. Eroul din Mărgica de sub limbă, ca să nu dau decât un exemplu, după ce „a crescut șarpele la sân”, este pe cale de a fi înghiţit de împăratul șerpilor. Nu înseamnă asta, Doamne ferește, că cei care stau la gura bucuriei șerpilor au ucis pasărea. Nu li se cere asta. Povestitorul nu le cere așa ceva, oricum, nu într-o antiteză bună pentru clasele primare. Are și șarpele calităţile lui. Nu mai departe, după G. Durand, el deţine „triplul secret: al morţii, al fecundităţii, al timpului”, fiind o adevărată „emblemă a unei veșnice reînceperi și a unei făgăduieli îndeajuns de amăgitoare de perenitate”… Iar dacă şarpele este doar o făgăduială amăgitoare, e pentru că bucuria e greu de dozat. Bucuria nu este un medicament care se înghite linguriţă cu linguriţă. În bucurie, „comunicarea este nelimitată” (Jaspers). Ea este o comunicare de tipul „totul deodată” (râdea și plângea de bucurie). Ea neagă înșiruirea șerpească, urmând supusă curgerea timpului, inel după inel. A unui timp care, reîncepând mereu și mereu, repetându-se, pare a sta pe loc. Am putea spune că șarpele se aseamănă cu o frază fără sfârșit, atunci când amăgește (șarpele se aseamănă cu delirul). Semn al umilei și eroicei înșiruiri a cuvintelor în frază, şarpele este emblema scriitorului. Citind basmele, fanaticii bucuriei și fanaticii binelui ar trebui să fie mai înţelegători cu scriitorii. Căci, dacă nu ţintesc ei să fie niște descriptori ai bucuriei (ci mai curând ai suferinţei) e pentru că, zic basmele: Bucuria nu se poate povesti, oare se poate povesti bucuria?, ori Dacă ar fi o sută de guri, nu una ca a mea, nu s-ar putea spune bucuria… ori Cine ar putea spune bucuria?…

Ieșită de sub jurisdicţia cuvintelor (a dreptei spuneri), bucuria iese și din puterea memoriei: Începură a uita, atât de multă bucurie… Omul este dotat cu un veritabil mecanism de protecţie, care îl decuplează de la tensiunile prea mari, chiar și atunci când ele vin prin filtrul amintirii: Bucuria nu ţine mult… Așa că, nu e de mirare dacă preotesele lui Zeus (după Aelius Aristide) uitau cuvintele ce le rosteau în momentele de transă ale comunicării (comuniunii) cu zeul.

Cum tot am ajuns să vorbim despre relaţia dintre bucurie și cuvinte, ar fi de folos, cred, o scurtă „haltă” în dreptul impurităţilor bucuriei. Măcar atât cât să dăm salut vorbelor grecului ce spunea că bucuria (hărăzită oamenilor) cunoaște „adaosuri” și „scăderi”. Vom nota, imediat, existenţa veseliei. Veselia nu este un alt nume dat bucuriei, mai curând e un preambul al acesteia. Dovadă că Sfântul Augustin se confesa cu o exigenţă smerită: „…nu am atins bucuria, ci am încercat-o în sufletul meu când m-am înveselit.” (s.n.)

Basmele mai consemnează ca o specie de rang inferior a bucuriei, imitaţiile de bucurie. Ele rup unitatea fiinţei. În această ruptură e o capcană. O capcană mascată de poleială, bucuria pe buze și veninul în inimă. Cuvintele sunt, se pare, vehicule docile (duc orice), oglinzi care își schimbă forma, repede tremură de frică și ușor se înfoaie, se umflă, de orgoliu. Într-o astfel de oglindă, nici împărăteasa din „Albă ca Zăpada” nu ar fi reușit să afle „cine-i mai frumasă-n ţară”. Primejdia era cunoscută chiar și de către cei deprinși cu tăcerea: „Zis-a avva Pimeu: învaţă-ţi gura să vorbească cele ale inimii”. (Patericul)

Nu scap, totuși, ocazia de a consemna o secvenţă de basm care îmi e dragă în mod deosebit: „Și l-a luat pă Craiovisin ăl mai mic din puf și, scoţând o pană de la aripă, l-a băgat acolo și și-a pus pana la loc, peste puţin timp a sosit și gripsoroaica bătrână, mama puilor, cu nouăzeci și nouă de ghivoli în spinare, merinde pentru pui, și când l-a văzut pe balaur mort, a leșinat de bucurie. Mai târziu și-a venit în fire…” (Craiovisin – s.n.). Mi-e dragă secvenţa asta, pentru că aici povestitorul face cărţile cu iuţeala de mână a unui scamator. Nu vom ști niciodată (nici nu ne interesează) cât de mare era balaurul și cât de mare de stat era voinicul. Acesta din urmă trebuie să fi avut un paloș cam cât o scobitoare, de vreme ce își găsește ascunzătoare comodă în alveola unei pene de-ale celui mai mic dintre pui. Dialectica dimensiunilor e halucinantă. Nu mai știm cine e Gulliver și cine sunt piticii. Însă, cum întotdeauna am avut  înţelegere și veselă compasiune pentru cei mai mari de stat și nătângi, imaginea gripsoroaicei, mare cât un portavion, leșinând de bucurie asemeni unei gingașe și pufoase domnișoare, mă umple de desfătare.

Dacă scotocim mai adânc și zicem că balaurul a înghiţit puii, Făt-Frumos a înghiţit balaurul, gripsoroaica l-a înghiţit pe Făt-Frumos, ajungem la ceea ce Gilbert Durand numea fantasma înghiţitorului înghiţit.

Observăm că în Tinereţe fără bătrâneţe și viaţă fără de moarte, bucuria blochează timpul, că îmbătrânirea este o abdicare de la bucurie: „Locuitorii râdeau de dânsul, ca de unul ce aiurează ori visează deștept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba și părul îi albise.” (s.n.) Invers decât Făt-Frumos (bucuria are puterea de a face timpul reversibil), moșneagul din Curpăn Mare, revăzându-și feciorul, „o-ntinerit de bucurie.” (Așa că e la îndemână de crezut în terapeutica fulgerelor, că oamenii atinși de fulger s-au vindecat de reumatism.)

Puterea maximă a bucuriei este însă de a face posibile trecerile din viaţă în moarte și invers. În Voinicul cel cu cartea în mână născut este consemnat cazul exemplar: unchieșul și baba muriră și înviară de bucurie. Nu e de crezut în miracole încrâncenate, căci învierea din morţi s-a făcut prin bucurie și sub semnul bucuriei, așa cum scrie evanghelistul Matei: „Ele au plecat repede de la mormânt, cu frică și cu mare bucurie, și au alergat să dea de veste ucenicilor Lui”.

Dar iată că le-a întâmpinat Iisus și le-a zis: „Bucuraţi-vă!” (s.n.)

Iisus nu-și pune învierea sub o stea dublă. Nu le zice femeilor: „temeţi-vă și bucuraţi-vă”. De altfel, glasul care ajunge la ceruri este cel al bucuriei: „Mulţimea striga de bucurie de se auzea la cer”. Și, să nu uităm, bucuria e generoasă și purtătoare de amnistie: „de bucurie, împăratul scoase pe voinici de la popreală”.

Cât despre mine, dacă m-aș conforma Sfântului Augustin, care zice că omul „de unde se bucură, de acolo se hrănește”, aș recunoaște că îmi vine să-mi înghit textul de bucurie. Dar, dacă aș face gestul ăsta, implicit aș ajunge asemeni personajului din studenţia-mi, pomenit înainte, căci aș recunoaște și că am greșit, eu, când scriam, mă și bucuram. Dar, de acum înainte, scrisu-i scris, bucuria-i bucurie.

Poem despre fericire

Eu știu să mă prefac că sunt fericit.
Iată cum procedez:
privirile mele sunt două tuburi lungi de sticlă,
dar eu privesc pe lîngă privirile mele.

Mă ustură ochii,
capul mi se umflă ca o baniță.
Abia întrezăresc lucurile din apropiere:
sticla de vodcă de pe masă o văd ca prin ceață.
văd ca prin ceață mâna mea care se întinde
spre sticla de vodcă.

Văd pe fereastră nucul uriaș cum se face mic
și intră cu coroana lui masivă și cu trunchiul lui gros
și cenușiu în mesteacănul subțire și alb de lângă el,
și nu mai iese.

Văd clădirile cum intră unele în altele și nu mai ies:
blocul vecin intră cu totul în blocul meu astfel că
prin camera mea trec paturi răvășite cu femei
care gem sub bărbați,
mese de bucătărie plutesc prin aer
și cu coatele rezemate de tăblia lor
stau bărbați care înjură și mănâncă fără încetare,
căzi de baie trec ca bărcile pe covorul meu,
și în ele copii grăsuți dau din mânuțe
și-mi stropesc cu apă și spumă roză coala albă de hârtie pe care scriu…

Toți intră în pereții camerei mele și nu mai ies.
Dar văd foarte limpede locuri îndepărtate:
luminișuri însorite, luminișuri de staniol în mijlocul pădurilor,
și păsări mici și albastre scot triluri asurzitoare pe ramuri.

Stâlpi scheletici și argintii de înaltă tensiune pe coamele arse ale dealurilor,
pășuni întinse pe care pasc turme de capre,
văd o livadă și o domnișoară de lemn alb, cu ochelari
ca niște pete de sânge peste ochi,
întinsă  în pielea goală într-un hamac
și un bărbat care aduce într-un coș de nuiele
mere roșii și galbene
și o acoperă încât acum nu i se mai vede decât capul de sub mere
și sfârcurile sânilor ce ies dintre mere ca niște codițe de măr…

Și zgomotele mari intră în zgomotele mici
și cântecele mari intră în cântecele mici
și nu mai ies de acolo.
Încât se face o mare liniște.

Acum, brusc, nu știu de ce, nu mai sunt fericit.
Toate lucrurile sunt la locul lor.