Despre cum primul Cain filogenetic a apărut prin țesătura vieții, în lumea animalelor multicelulare, acum aproximativ 550 milioane de ani, a devenit din ce în ce mai abil în a ucide, ba chiar s-a organizat în actul său criminal. Haita a devenit armată, prădătorismul a devenit război, prada a devenit victimă, prădătorul a devenit ucigaș. Tabloul este sumbru și înfiorător însă ceva trebuie spus, ceva ce am învățat de 500 de milioane de ani, evoluţia a adus mereu un prim avantaj prăzii adică victimelor. Răul o să continue să existe, dar știm de milioane de ani că Binele va învinge, a mai pierdut și va mai pierde poate câte o bătălie, dar nu va pierde războiul. Ne-au spus-o mitologia, basmele și acum ne-o dovedește știința, cu descoperirile ei.

M-am întors din Pantanal, o imensă mlaștină din America de Sud, în Lume și am înțeles că Lumea poate să fie mult mai periculoasă decât Pantanalul – cea mai mare mlaștină de pe Pământ, populată cu anaconde, jaguari, cu sute de vietăți. Și în Lumea și în Pantanal, viața este spectaculoasă și imprevizibilă.

Chiar dacă ne aventurăm să o studiem în jungle, mlaștini sau în orașe, nu am reușit încă să înțelegem, în totalitate, ce este ea, acea forță care animă ființele și le mână înainte în epopeea lor pe Planeta Albastră și în Univers. Cu toate acestea este ceva ce am înțeles, de multă vreme, că în arhitectura ei stă o dinamică, o luptă dintre două forțe, lumina și întunericul, Yin și Yang, Apolinicul și Dionisiacul sau Binele și Răul. Știm aceste două forțe, le recunoaștem în ființa noastră, Platon le-a spus calul alb și calul negru, Freud durerea și plăcerea sau Erosul și Thanatosul. Se luptă continuu în făptura noastră iar noi împreună cu ele, de partea uneia sau a celeilalte.

Pare că această lupă dintre cele două forțe din duhul vieții, se dă de la începuturile ei și că, binele și răul sunt vechi precum viața însăși. Întors din mlaștina braziliană acasă îmi este greu să înțeleg de ce răul își face atât de mult loc în lume? Cum este posibil ca acesta să erupă din măruntaiele vieții și se întoarcă împotriva ei ucigând-o. De copil, știu, de la lumea în care am crescut că războiul este răul cel mai mare pe care oamenii îl pot aduce pe pământ, pentru că războiul este crimă. Este momentul în care o ființă ia viața unei alte ființe, pentru teritoriu și pentru resurse, adică pentru hrană, pentru mai multă hrană și pentru un teritoriu mai mare, adică pentru putere.

Ca să înțelegem rădăcinile răului, ale crimei, trebuie să mergem la originile ei. Biologia evoluţionistă oferă mereu această perspectivă în care ajunge să înțeleagă fenomene complexe căutând originea lor, punctul în care au apărut și evoluat. Pentru că nimic din ce are viul complex pe lumea asta n-a apărut așa, ci a evoluat din ceva simplu. Așa cum noi, ca specie, am evoluat dintr-o singură celulă, un strămoș comun al tuturor vietăților de pe pământ, și cum fiecare dintre noi, ca individ, repetă pe scurt acesta poveste, în dezvoltarea sa din celula ou.

Vă invit acum într-o călătorie în timp, spre originile răului, ale crimei, ca să vedem cu ce a rămas viața de astăzi și din noi după săvârșirea primei crime din istoria evoluției sale și să încercăm, pe baza acestui îndelungat trecut, să prefigurăm un oarecare viitor.

Originile răului

Este clar și limpede că toate formele de viață de pe pământ au o singură origine, însă răul, crima, adică în biologie prădătorismul/competiția – când un animal îl ucide pe altul pentru hrană sau teritoriu, pare că a apărut de mai multe ori, în diferite puncte din rețeaua complexă a evoluției sale. Cu toate acestea este însă un punct care marchează prima lui apariție în seria animalelor, moment care a schimbat evoluția vieții pentru totdeauna!

Prădătorismul astăzi se manifestă în multe feluri. Nu vorbim doar despre bestii cu colți și gheare care ucid ființe ca să le mănânce, ca să le ia teritoriul ori resursele ci vorbim și despre vietăți microscopice care mănâncă alte vietăți mai mici sau mai mari, indivizi care ucid conducătorii de grup, ca să ajungă ei în poziția alfa, triburi care întră în lupte sângeroase și națiuni care se confruntă în război. Elementul comun, care definește prădătorismul în analiza evoluției sale este actul prin care o vietate ucide altă vietate – crima.

E important totuși să nuanțăm lucrurile, de exemplu păscutul ierbii sau mâncatul frunzelor nu este prădătorism, căci nu se petrece o crimă, organismul nu moare, nici parazitismul nu este prădătorism, nici necrofagia. Cu toate acestea limitele dintre pădătorism și situațiile descrise mai sus nu sunt foarte clar trasate căci un parazit îți poate ucide gazda și un ierbivor poate ucide o plantă, însă aceste situații sunt excepționale.

E destul de greu să ne imaginăm o lume fără prădători, o lume în care organismele erau fototrofe (se hrăneau cu lumină, precum plantele) sau chemoautotrofe (organisme care descompun substanţe chimice anorganice) ori vietăți care filtrează apa de materia organică rezultată din descompunerea celor care mor.

O asemenea lume, fără crimă, părea a fi cea din Precambrian. Până acum 560 milioane de ani, majoritatea animalelor pluricelulare erau extrem de simplu organizate, forme fixate de substrat care filtrau apa de materia organică – asemenea bureţilor de astăzi ori aglomerări de celule care se mișcau încet și pășteau alge (Bottjer and Clapham, 2006). Ca în orice mediu, acestea erau supuse presiunilor generate de factorii externi și de competiția cu membrii din specia lori ori din alte specii însă nu se mâncau unele pe altele, nu se ucideau, nu exista prădătorism (McMenamin, 1986;Xiao and Laflamme, 2008; Sperling et al., 2013). Nimic din datele fosile pe care le avem lăsate de viața precambriană nu indică urmele părădătorismului, ale unor confruntări brutale și fatale dintre organisme (Waggoner, 1998, Hua et al., 2003). În absența prădătorismului, a macrofagiei, aceste animale simple, cu corpul moale, trebuiau doar să orienteze spre lumină, spre sursa de nutrienți și eventual spre zone cu temperaturi propice filtrării apei.

Din datele pe care le avem până acum, cele mai vechi forme de viață existente pe Terra datează de acum 4.1 miliarde de ani, erau simple, unicelulare. Cele mai vechi forme multicelulare pe care le aveam, datează de acum 2.1 miliarde de ani miliarde de ani. De la aceste prime forme multicelulare, timp de 1 miliard și jumătate de ani, formele de viață au crescut și evoluat încet. Datele fosile indică faptul că ceva, fundamental, s-a întâmplat acum aproximativ 550 – 540 milioane de ani, eveniment pe care paleontologii îl numesc Explozia Cambriană. Când într-un interval de aproximativ 20 de milioane de ani animale simple, neajutorate s-au diversificat în nenumărate forme de viață complexe, au dezvoltat părți ale corpului noi și au început să apară structuri scheletice externe, cu rol de arme sau armuri.

Evident că și înainte de acest moment existau interacţiuni între organismele microscopice, formele unicelulare se fagocitau unele pe altele, înglobându-se unele în altele, cum este cazul mitocondriilor și cloroplastelor care nu-s decât un tip ancestral de bacterii și cianobacterii ce au intrat în celule și trăiesc cu ele în simbioză. Deci mitocondriile noastre sunt niște feluri vechi de bacterii cu care noi trăim în simbioză.

Înainte de explozia Precambriană, trecerea lentă de la organismele unicelulare la cele multicelulare și creșterea lor nu este pusă însă pe baza prădătorismului. Într-adevăr era mai bine dacă erai mai mari căci erai mai greu de ucis, mâncat sau fagocitat, însă această creștere lentă este mai cu seamă pusă pe baza faptului că, în apă, organismele mari se deplasează mai bine și mai repede decât cele mici și astfel creșterea era un avantaj în cursa pentru resurse. O altă explicație care vine să argumenteze dezvoltarea cestor organisme în lipsa prădătorismului este dată de creșterea variabilitate, fenomen întâlnit în tot cursul evoluției, e ca și cum, dacă totul începe cu ceva mic și simplu singura cale pe care poți să mergi este spre mare și complex (Stanley, 1973; Gould, 1988; Bonner, 1993, 1998).

Ei bine, în această lume liniștită, apare macrofagia, prădătorismul, crima. Animalele multicelulare au început să se ucidă între ele pentru a se hrăni unele cu altele. Apariția răului, în Grădina Precambriană a Edenului a dus la apariția unei noi dinamici, apare relația pradă-prădător. Din datele pe care le avem acum, cea mai veche formă cunoscută de prădător este o specie din neamul Cloudina-Namacalathus- un Cain al Precambrianului.

Efectul confruntării – primul avantaj evolutiv e al victimei

Ca orice relație care apare în evoluția vieții pe Terra, sau în evoluția vieții noastre, ea duce la modificarea celor implicați, pentru a asigura supraviețuirea lor. Astfel, după apariția prădătorului, a criminalului victimele au început să dezvolte tot felul de armuri, sechelete externe (cochilii, carapace, spini) pentru a se apăra, iar prădătorii au început să dezvolte și ei tot mai multe arme pentru a putea ataca (fălci puternice, dinți).

Cu timpul, armele au început să fie folosite și în alt scop, nu doar pentru a ucide prada ci pentru atacarea și uciderea indivizilor din aceeași specie în confruntările apărute în competiția pentru resurse, reproducere sau statut social.

Multe din structurile apărute atunci, după debutul crimei, s-au păstrat și diversificat evolutiv până astăzi, fiind prezente la nenumărate forme de viață, inclusiv la noi: Apare și se diversifică incredibil de mult scheletele externe. Apar plăci mineralizate cu rol în protecția prăzii. Apar spinii și scuturile. Acest schelet extern este fundamental în evoluția vieții pentru că părți din el vor deveni structuri ale scheletului intern. Clavicula noastră a fost, acum milioane de ani, parte din schelet extern al unor strămoși comuni pe care îi avem cu peștii de astăzi. Apariția și evoluția scheletului a dus la diversificarea mișcărilor iar mișcarea a determinat apariția comportamentelor complexe.

Diversitatea de mișcări și comportamente a fost posibilă datorită apariției, în această perioadă a unei structuri esențiale care face posibilă scrierea, citirea și înțelegerea acestor rânduri, dar nu numai… acum apare neuronul. De-a lungul evoluției neuronii se vor organiza și vor forma creierul, organul conștiinței noastre.

Evident că odată cu adaptarea și evoluția prăzii se adaptează și prădătorul, devine un criminal mai abil iar adaptarea lui duce la adaptarea prăzii. Pentru a rămâne în această relație de pradă – prădător este nevoie de adaptare și evoluție continuă. Totul se petrece ca în spusele Reginei Roși din povestea Alice în Ţara Minunilor: “Ca să rămâi pe loc, trebuie să alergi continuu”.

Totuși, pentru ca o specie prădată sa supraviețuiască și să evolueze sub presiunea unui prădător este nevoei de îndeplinirea unor condiții, ca de exemplu existența unor refugii – spații unde prada să se poate ascunde temporar de prădător, dar și de o anumită selectivitate a prădătorului, care să nu ucidă orice, oricum, oricând.
La un asalt puternic, la debutul unui război agresiv din partea prădătorului, prada, pentru a supraviețui adoptă o strategie evolutivă numită “cursa înarmărilor”. Caz în care folosește roate resursele anatomice, fiziologice și ecologice pe care le are: arme, adăposturi, rezerve de hrană interne sau externe. Apar acum și modificări comportamentale, supraviețuiesc indivizii care cooperează, care se ajută, se organizează în grup. Pot să apară acum comportamentele de cooperare, se interspecifică, în care indivizi dintr-o specie se asociază cu indivizi dintr-o altă specie, pentru a se apăra împreună sau pentru a profita de avantajul pe care specia cu care cooperează deja l-a câștigat evolutiv în lupa cu prădătorii. Se nasc astfel alianțe interspecifice. Uneori prada îți poate schimba nișa de hrănire (se hrănește cu alte resurse) sau chiar și perioada de activitate (poate din diurnă deveni nocturnă sau invers). Toate aceste eforturi fiziologice, ecologice și sociale duc la evoluția și supraviețuirea speciei în fața prădătorului criminal.

Victima evoluează prima

În această dinamică dintre criminal și victimă, este însă ceva important de remarcat, evoluția, filogenetic aduce prima dată avantaje victimei și ulterior criminalului și este firesc să fie așa, pentru că în această confruntare, dacă victima pierde își pierde viața, dacă prădătorul pierde, pierde doar o cină. Presiunea evolutivă este, deci, incomparabil mai mare pe pradă (Dawkins and Krebs, 1979; Abrams, 2000).

Experimentele au arătat că, în anumite ecosisteme, introducerea unui prădător implică numeroase reacții adaptative din partea prăzii, care duc la evoluția rapidă a acesteia (Thompson, 199 8; Agrawal et al., 1999). S-a constatat că dacă în cadrul unui sistem apare un prădător ce pune presiunea foarte mare pe speciile din ecosistem, cu timpul aceasta agresiune duce la o creștere a diversității speciilor, diversitate ce scade impactul, presiunea prădătorului asupra ecosistemului (Gould and Calloway, 1980; Benton, 1983; Kitchell, 1983). Presiunea pusă de un prădător asupra unui ecosistem, se transformă în diversitate iar diversitatea este o armă puternică împotriva prădătorilor.

Din toată această poveste înțelegem cum primul Cain filogenetic, a apărut prin țesătura vieții, în lumea animalelor multicelulare, acum aproximativ 550 milioane de ani, a devenit din ce în ce mai abil în a ucide, ba chiar s-a organizat în actul său criminal. Haita a devenit armată, prădătorismul a devenit război, prada a devenit victimă, prădătorul a devenit ucigaș.

Tabloul este sumbru și înfiorător însă ceva trebuie spus, ceva ce am învățat de 500 de milioane de ani, evoluţia a adus mereu un prim avantaj prăzii adică victimelor. Răul o să continue să existe, dar știm de milioane de ani că Binele va învinge, a mai pierdut și va mai pierde poate câte o bătălie, dar nu va pierde războiul. Ne-au spus-o mitologia, basmele și acum ne-o dovedește știința, cu descoperirile ei.

Dar cea mai evidentă dovadă a faptului că Binele învinge, este că noi, oamenii, împreună cu toate celelalte vietăți, suntem acum, aici pe pământ. Scheletul nostru, creierul nostru, disponibilitatea noastră se a ajuta, altruismul, dăruirea, lupta pentru libertate și dragoste sunt toate cicatricile cu care ne-a împodobit lupta cu răul, armele pe care le-am câștigat evolutiv în confruntarea cu el. Luptând împotriva răului, implicându-ne cu efort în această cursă a înarmărilor nu doar că am fost de partea binelui ci cu fiecare clipă am devenit mai buni.

Gândind așa, ființele vii par să fie un fel de vase prețioase din arta kintsugi. O formă japoneză de artă prin care se repară vasele de ceramică sparte. Într-un proces meticulos, complex și îndelungat, cioburile sunt lipite cu materiale valoroase precum aurul și fibre textile de mare preț. După ce obiectul spart este astfel lipit valoarea lui crește inestimabil. Cu cât s-a spart în mai multe cioburi, cu atât a fost nevoie de mai multă muncă pentru a fi lipit și deci valoarea lui este mai mare. Kintsugi este pentru mine o metaforă care acum mă duce cu gândul la multitudinea de resurse și apanaje evolutive cu care în travaliul evoluției lor s-au îmbogăţit speciile în lupta supravieţuirii și în confruntarea cu prădătorii.

Evident că multă vreme și noi, oamenii, am fost și încă mai suntem răi, mulți dintre noi aleg să lupte de partea Răului, inconștienți, cruzi și neștiutori… Dacă de 500 de milioane de ani Răul n-a învins, de ce ar putea învinge acum? Greu de răspuns! Este îngrozitor ce se întâmplă astăzi, dar eu, unul, am șansa să duc frica și suferința provocată de război cu optimism pentru că, după cum v-am spus, când a început tragedia tocmai mă întorsesem din Pantanal, din cea mai mare mlaștină a Lumii și am văzut acolo cum și cele mai fioroase animale pot uneori alege să nu ucidă. Am înțeles de la caimani că și cei mai răi pot trece de partea binelui.

Caimanii din Pantanal

Pantanalul, este o altă lume, construită din lumea noastră. Pe o suprafață aproape cât toată România, se întinde cea mai mare mlaștină a lumii, înconjurată de munți din care curg apele care țin viața mlaștinii. Am parcurs peste o mie de km, pe canalele și potecile ei și am văzut ceva nu mai văzusem de când umblu prin America de Sud, ceva ce îmi părea inexplicabil și de neînţeles pentru mintea mea de biolog.

Pantanalul adună în interstițiile lui cea mai mare densitate de caimani din lume, 30 de milioane. Animale feroce, care știu foarte bine și eficient să ucidă, atâta vreme cât au supraviețuit și extincției dinozaurilor. În America de Sud aceștia atacă și ucid capibara, cei mai mari rozători din lume, un fel de porcușori de guineea enormi care stau prin mlaștină și pasc. Acolo însă, în mijlocul Pantanalului am văzut de nenumărate ori caimani lângă capibara, cum stăteau și se odihneau împreună la mal, ba am văzut caimani printre găini, undeva unde malul unui canal dădea în curtea unui localnic. Cum era posibil ca aceste animale să coexiste acolo într-o pace similară cu cea din Isaia: „lupul va locui împreună cu mielul, și pardosul se va culca împreuna cu iedul”?

Ei bine, pentru că există resurse din abundență și caimanii s-au specializat să mănânce pește, doar pește. Caimanii din Pantanal au devenit ihtiofagi și astfel nu mai atacă alte animale. Prin adaptare au deveni buni cu capibara – hrana lor preferată de milioane de ani, cu păsările și chiar cu oamenii. În Pantanal caimanii atacă oamenii doar pentru a se apăra, în cazul în care calci pe ei sau le pui în pericol puii ori ouăle.

Ei bine, am înțeles acolo, în mijlocul mlaștinii că răul este o alegere și că ființele se pot schimba, că cele mai fioroase ființe pot ajunge să stea în pace cu altele pe care până mai ieri le ucideau.

Ce vreau să spun este că pentru a supraviețui, uneori, trebuie să facem eforturi incredibile și să ne angajăm în „cursa înarmării”, cu toate resursele noastre dar și cu toată nădejdea noastră pentru că dincolo de toată suferința și neliniștea există speranță, și pot spune, că-i mai mult decât speranță, este aproape o certitudine, testată de 500 de milioane de ani: evolutiv binele a fost mereu cu un pas înaintea răului, răul este o alegere, cei răi pot deveni buni căci peste toate, viața a fost mereu de partea binelui.

Alexandru N. Stermin

Bibliografie
Abrams, P. A. 2000. The evolution of predator-prey interactions: theory and evidence. Annual Review of Ecology and Systematics, 31:79–105.
Agrawal, A. A., C. Laforsch și R. Tollrian. 1999. Transgenerational induction of defences in animals and plants. Nature, 401:60–63.
Benton, M. J. 1983. Progress and competition in macroevolution. Biological Reviews, 62:395–338.
Bonner, J. T. 1993. Life Cycles. Reflections of an Evolutionary Biologist. Princeton University Press, Princeton, NJ, 209 p.
Bonner, J. T. 1998. The origins of multicellularity. Integrative Biology, 1:27–36
Bottjer, D.J. și Clapham, M. E. 2006. Evolutionary Paleoecology of Ediacaran Benthic Marine Animals. Berlin, Springer, chapt 4, pp 91–114.
Dakins, R., și R. J. Krebs. 1979. Arms races between and within species. Proceedings of the Royal Society Biological Sciences Series B, 205:489–511.
Gould, S. J. 1988. Trends as changes in variance: a new slant on progress and directionality in evolution. Journal of Paleontology, 62:319–329.
Gould, S. J., și C. B. Calloway. 1980. Clams and brachiopods—ships that pass in the night. Paleobiology, 6:383–396.
Hua, H., Pratt, B. R., Zhang, L. Y. 2003. Borings in Cloudina shells: complex predator-prey dynamics in the terminal Neoproterozoic. Palaios 18: 454–459.
Kitchell, J. A. 1983. Biotic interactions and siliceous marine phytoplankton: an ecological and evolutionary perspective, p. 285–329. In M. J. S. Tevesz and P. L. McCall (eds.), Biotic Interactions in Recent and Fossils Benthic Communities. Plenum, New York.
McMenamin, M. A. S. 1986. The garden of Ediacara. Palaios 1: 178–182.
Narbonne, G. M. 2005. The Ediacara biota: Neoproterozoic origin of animals and their ecosystems. Annu Rev Earth Planet Sci 33: 421– 442.
Sperling, E. A., Frieder, C. A., Raman, A. V., Girguis, P. R., Levin, L.A., Knoll, A. H. 2013. Oxygen, ecology, and the Cambrian radiation of animals. Proc Natl Acad Sci USA 110: 13446–13451.
Stanley, S. M. 1973b. An explanation for Cope’s rule. Evolution, 27:1–26.
Thompson, J. N. 1998. Rapid evolution as an ecological process. Trends in Ecology and Evolution, 13:329–332.
Waggoner, B. 1998. Interpreting the earliest metazoan fossils: what can we learn? Am Zool 38: 975–982.
Xiao S., Laflamme M. 2008. On the eve of animal radiation: phylogeny, ecology and evolution of the Ediacara biota. Trends Ecol Evol 24: 31–40.