În 18 ianuarie 2017, la două săptămâni după ce a fost învestit, guvernul condus de Sorin Grindeanu primeşte un oaspete intempestiv. Cel care soseşte neanunţat la porţile Palatului Victoria este preşedintele Klaus Iohannis. Şeful statutului le explică miniştrilor motivul vizitei: este îngrijorat de zvonurile din mass-media care spun că guvernul ar pregăti proiecte de ordonanţe de urgenţă privind graţierea şi modificarea Codului Penal. Mai mult, preşedintele suspectează că premierul are în intenţie să treacă respectivele acte normative chiar în timpul acelei şedinţe, printr-o suplimentare a ordinii de zi. Grindeanu îl asigură că nu e aşa. Proiectele de ordonanţă sau de lege, spune premierul, vor fi parcurse într-un proces transparent care să includă consultarea cu instituţiile judiciare şi cu opinia publică. Preşedintele părăseşte în scurt timp şedinţa de guvern.
Atunci când a plecat de la guvern, preşedintele nu ştia (sau dacă ştia vom afla doar când documente confidenţiale vor fi declasificate) că acţiunea sa va fi factorul declanşator al unei înlănţuiri de evenimente care au culminat cu o serie spectaculoasă de manifestări de stradă ale orăşenilor din clasa de mijloc, care au răsturnat ierarhiile de putere ieşite din alegeri şi au provocat admiraţia lumii democratice.
Protestele au început în seara aceleiaşi zile de miercuri. Câteva mii au protestat în Bucureşti şi în Cluj faţă de intenţia, deja asumată de premier, de graţiere şi modificare a Codurilor penale. Duminică, 22 ianuarie, numărul protestatarilor din Bucureşti şi din alte câteva oraşe ajunge la câteva zeci de mii. Preşedintele Iohannis se solidarizează în stradă cu protestatarii din Piaţa Universităţii, iar câteva zile mai târziu declanşează procedura de organizare a unui referendum pentru continuarea luptei anticorupţie. Mitinguri au loc şi în câteva oraşe europene.
În următoarea duminică, zeci de mii de oameni participă în capitală la ceea ce presa a numit cele mai mari manifestaţii de protest din ultimii 25 de ani. Bomba de stradă era amorsată. Guvernul a aprins fitilul.
În seara zilei de 31 ianuarie, ministrul justiţiei Florin Iordache anunţă că a fost adoptată prin ordonanţă de urgenţă modificarea codurilor penale. Anunţul a provocat revoltă şi o reacţie instantanee. În ciuda orei târzii, peste 15.000 de oameni se strâng în faţa clădirii guvernului, cerând demisia acestuia. Din acel moment, protestele se succed seară de seară. Numărul oamenilor strânşi în pieţele marilor oraşe devine unul impresionant şi protestele din România, paşnice şi pline de ingeniozitate, sunt subiecte de ştiri în presa internaţională. Sub presiunea străzii, ordonanţa de urgenţă este abrogată după doar câteva zile. Iniţiatorul ei, ministrul Justiţiei, demisionează. Protestatarii rămân în stradă în număr mare până în 23 februarie. În acea zi, la ceremonia depunerii jurământului noului ministru al Justiţiei, amintind şi faptul că parlamentul a anulat ordonanţa de modificare a codurilor penale, preşedintele Iohannis spune că sunt întrunite toate condiţiile de a trece la normalizarea situaţiei. El urează succes guvernului. Cu această formulare prezidenţială şi după câteva coregrafii cu lumini, se încheie, în mare şi activitatea protestatarilor, cu toate că unii se mai adună în grupuri mici de duminică.
La finalul unei luni de efervescenţă socială nemaiîntâlnită în democraţia românească, analiştii caută să-i înţeleagă cauzele. Publicăm în acest număr un ghid de posibilă interpretare a mişcărilor de stradă din ianuarie-februarie, analizând cauzele, desfăşurarea şi urmările lor.
Veţi avea ocazia să lecturaţi reflexii asupra naturii mişcărilor de masă moderne, din România şi de pe glob. Ca o posibilă interpretare fac trimitere la cartea din 2000 a canadiano-americanului Malcom Gladwell, The Tipping Point, în traducere literală Punctul de Basculare (Punctul Critic, editura Publica, 2008). Ideea argumentată de Gladwell spune că cea mai bună cale de a înţelege apariţia tendinţelor în mişcările sociale, la fel ca în modă, este să le privim ca pe nişte epidemii. Ideile, produsele, mesajele şi comportamentele se răspândesc exact ca viruşii – afirmă Caldwell – având trei caracteristici: contagiozitatea, faptul că nişte cauze minore pot avea efecte majore şi faptul că schimbările nu se petrec gradat ci într-un instantaneu dramatic. „Numele dat acelui instantaneu dramatic dintr-o epidemie în care totul se poate schimba într-o clipă este Punctul Critic”, spune Gladwell.
E greu să nu te laşi convins de teoriile sociale ale lui Gladwell, mai ales că el vorbeşte despre forţa celor puţini. Punctul Critic în lanţul succesiv de evenimente care a reuşit să scoată în stradă împotriva guvernului sute de mii de oameni a fost neîndoielnic atins în noaptea adoptării Ordonanţei 13. Dar şi cei trei agenţi ai schimbării de care vorbeşte Caldwell, Legea Minoritarilor, Factorul de Aderenţă şi Forţa Contextului se regăsesc între elementele care au condus la agitaţia stradală din ianuarie-februarie care a omogenizat în protest categorii sociale foarte diverse.
Remarcabil este că autorul intuieşte, încă din anul 2000, importanţa aşa numitor Conectori şi Experţi în impulsionarea mişcărilor sociale. În viziunea din secolul trecut a lui Caldwell, Conectorii şi Experţii (cei care stăpânesc informaţiile) sunt persoane cu conexiuni sociale largi, fapt care asigură răspândirea informaţiilor. În realitatea actuală, cea a reţelelor de socializare, propagarea ideilor prin intermediul unor astfel de conectori este instantanee şi mult mai extinsă. Tehnologia informaţiei a redat cuvintelor o putere nemaintâlnită. Cine stăpâneşte cuvintele are puterea, chiar şi asupra faptelor. Cine a mai stat să analizeze în fierbinţeala nopţilor de iarnă conţinutul şi consecinţele reale ale ordonanţei guvernamentale. Curtea Constituţională avea să motiveze mai târziu că ordonanţa e legală şi acţiunea procurorilor împotriva miniştrilor nu prea. Dar în perioade de febrilitate socială, ceea ce valorează cu adevărat sunt percepţiile şi părerile. Faptele nu contează cât interpretarea lor şi emoţia este sigur mai contagioasă decât luciditatea. Diferenţa de percepţie au făcut-o creativitatea sloganelor străzii, ingenioase, amuzante şi percutante, în contrast cu stângăcia agresivă a comunicatorilor guvernamentali.
Amplitudinea protestelor a fost întreţinută şi de inconştienţa cu care guvernul a validat în noaptea ordonanţei teoria conspiraţiei în care a fost prins încă din ziua vizitei prezidenţiale. Câteva cuvinte despre teoriile conspiraţiei. Se presupune că se adresează şi cred în ele persoanele mai puţin educate. În campania electorală din America, ele au circulat îndeosebi între susţinătorii lui Donald Trump. În România, ele au funcţionat mai eficient în campania PSD). Dar jurnaliştii de la New York Times au constatat un lucru interesant. După înfrângerea lui Hillary Clinton, tot mai mult democraţi îmbrăţişează credinţe conspiraţioniste. Nivelul ridicat de educaţie nu e decisiv în respingerea unor plăsmuiri servite în scopuri politice. Starea de incofort şi teama de după pierderea alegerilor creşte receptivitatea. Cercetările citate de publicaţia americană sugerează că oamenii îmbrăţișează credinţele conspirationiste ca o modalitate de a face faţă ameninţărilor. Joseph E. Uscinski şi Joseph M. Parent de la Universitatea din Miami afirmă că acceptarea teoriilor conspiraţioniste crește ca răspuns la ameninţările de grup, inclusiv printre perdanţii alegerilor. Aceste credinţe pot ajuta grupurile să se ralieze şi să-şi coordoneze acţiunile ca răspuns la o diminuare de statut sau de putere. Fenomenul, mai spune New York Times, pare să confirme cele mai rele temeri ale teoreticienilor despre internet. Având libertatea să aleagă, cetăţenii nu caută veşti care să le provoace convingerile, în schimb, ei optează pentru conţinutul care le confirmă suspiciunile.
Pe străzile marilor oraşe din România au mărşăluit pierzătorii, mulţi dintre ei prin neprezentare, ai alegerilor parlamentare. Acţiunile noii majorităţi, în exact opusul unei bune guvernări, le-au înteţit frustrările şi nesiguranţa. Teorii ale mişcărilor de masă spun că forţa acestora este direct proporţională cu amploarea a ceea ce e perceput ca o agresiune. De când s-a instalat guvernul, PSD a părut dornic să-şi strivească adversarii şi astfel a pornit contrareacţia.
Prin comportamentul său, opus celui câştigător din campanie, PSD a activat ura latentă din societate. După Eric Hoffer, ura este cel mai accesibil şi mai cuprinzător dintre toţi agenţii unificatori în mişcările sociale. Iar PSD are un lung trecut de ură cu o parte a societăţii româneşti, un curent subteran care iese la suprafaţă periodic şi, când se declanşează, este impenetrabil. (În răspuns, majoritatea a încercat mobilizarea aderenţilor săi diabolizându-l pe preşedintele Iohannis, dar a obţinut rezultate modeste în bătălia stradală, un indiciu al faptului că natura rece a preşedintelui nu stârneşte ură, cum nici admiraţie, de altfel.)
Ura e un sentiment iraţional şi de aceea răspunderea pentru diminuarea intensităţii ei în societate nu este a indivizilor, ci a instituţiilor statului. Revărsată în stradă, ura poate avea consecinţe grave. Protestele din ultimele luni au avut o coregrafie calmă, ludică pe alocuri. Dar nu ştii unde pot duce viitoarele agitaţii. Mobilizarea unui public furios e primejdioasă, mai ales când furia învrăjbeşte şi clasifică. Ardoarea revoluţionară dă naştere la josnicii în toate taberele. În timpul agitaţiilor de stradă, ministrul de Interne făcea liste cu jurnalişti instigatori. Jurnalişti metamorfozaţi în protestatari popularizau în social-media adresele şi numerele de telefon ale membrilor guvernului şi ale familiilor lor. Mai nou, un deputat se autodenunţă inconştient că are un Kalşnikov în casă şi e pregătit să tragă în protestatari.
Activismul civic care pune presiune asupra guvernanţilor este un lucru bun pentru democraţie. Are însă repercursiuni în privinţa coeziunii sociale. În timpul protestelor s-au trasat ierarhii de clasă după calitatea danturii. Superioritatea morală şi de conştiinţă clamată de cei din stradă e bună pentru încrederea de sine şi alimentează entuziasmul protestatar. Nu te mai poţi sustrage protestelor decât riscând declasificarea. Pe de altă parte, dialogul este suspendat şi argumentele „deviante” sunt anulate. Un protestatar exaltat din Cluj se dovedea atât de pătruns de misiunea sa, încât era convins că trăieşte într-o realitate creatoare de istorie. „Atunci când copilul meu de 4 ani mă va întreba: «Tată, tu ce ai făcut când ăştia au furat ţara cu voi în ea?», o să pot să-i spun că nu am stat pe Facebook şi am dat Like, ci am protestat până am căpiat de frig”, spunea el într-un ziar din capitală.
Cu calm, să spunem că, în febrilitatea momentului, respectivul, actor de profesie, a interpretat exagerat semnificaţiile faptelor şi a rolului jucat în stradă. La cât de repede şi diversificat se derulează astăzi întâmplările şi ideile, amintirea protestelor din ianuarie şi februarie va fi probabil estompată curând. Astăzi, când e încă vie, e per ansamblu luminoasă. Politicienii au fost cel mai adesea depăşiţi, protestarii au fost admirabili. (pag. 92) Publicaţii din Europa şi Statele Unite au privit cu simpatie civismul străzii, relatând cu relativă uimire despre mobilizarea unor mari mulţimi în România pentru apărarea unor principii, fără să implice revendicări materiale. Jurnaliştii americani echivalau filonul moral al protestelor din România cu cel al manifestaţiilor anti-Trump, de la care românii au şi preluat denumirea mişcării, #REZIST.
Nu este exclus ca mediatizarea de peste Ocean să fii condus finalmente la stingerea protestelor. În 22 februarie, sosea în România un adjunct al asistentului pentru afaceri europene al secretarului de stat american. Mesajul său public legitima guvernul din perspectiva administraţiei americane. În traducere din limbaj diplomatic, cuvintele oficialului de peste Ocean spuneau cam aşa: în SUA şi în România sunt guverne tinere, guvernele tinere învaţă din greşeli, mergem mai departe, ne cunoaştem mai bine, voi consolidaţi statul de drept şi preîntâmpinaţi tulburări pe un teritoriu unde staţionează trupe americane. A doua zi, preşedintele făcea pace cu guvernul şi cu preşedinţii celor două camere ale parlamentului. Elanul contestatar care viza demiterea prim-ministrului s-a diminuat treptat.
Mişcările sociale din ultimele luni au mobilizat armate de orăşeni entuziaşti care s-au disciplinat şi au dezvoltat un stil de viaţă asociat protestelor. E posibil ca politicienii majorităţii să fi fost sinceri când au argumentat că OUG 13 îşi propune întâi de toate să deblocheze administraţia locală paralizată de teama procurorilor. Guvernul nu o poate scoate la capăt cu măririle de salarii şi pensii fără să repornească investiţiile. Preferabil e ca investiţiile să se facă pe credite angajate de administraţiile locale care să nu adâncească deficitul bugetar. Într-o astfel de viziune, lăcomia şi corupţia sunt factori care mobilizează funcţionărimea să mişte lucrurile, în profitul propriu, dar cu beneficii în cele din urmă pentru mulţi. (Tipul acesta de practică administrativă s-a dovedit de succes la Cluj; oraşul a cunoscut dezvoltarea maximă în perioada când a fost condus de un primar condamnat ulterior pentru diferite fapte de corupţie). E de altfel în ADN-ul politicienilor români, dar nu numai, la noi se discută mai mult, dar iată că primii trei candidaţi la preşedinţia Franţei sunt cercetaţi de procurori, că poziţia obţinută prin vot vine cu privilegii. Din păcate şi spre iritarea lor, o altă categorie de privilegiaţi care s-a maturizat în mediul privat sau în activităţi liberale li se opune tot mai puternic. Sunt oameni educaţi, cu slujbe bine plătite şi cu activităţi adesea conectate economiei mondiale mai mult decât celei locale, lucru care îi face autonomi faţă de stat. Ceea ce îi interesează într-o guvernare este calitatea, nicidecum eficienţa însoţită de cinism. Modelul lor de guvernare este sintetizat de o pancartă purtată în piaţă : „DragNea fost Cioloş”. Guvernarea Cioloş era să îngroape politic PNL. Dar a introdus practici de transparenţă şi participative, a avut o atitudine normală şi o comunicare mult mai amabilă decât intransigenţele partizane. Aceste lucruri îi motivează pe oameni să pretindă ca ele să devină standarde. Între altele, şi aceasta a fost o revendicare a maselor protestatare din marile oraşe din România.
Într-o meditaţie în privinţa comportamentului urban, doi suedezi, un sociolog şi un jurnalist, au dezvoltat în „Expresul urban” (Publica, 2015) preemineţa oraşelor într-o lume în care graniţele devin irelevante. Companiile multinaţionale, după cum le şi spune numele, au alte viziuni asupra vieţii decât cele geografice. Toţi mai mulţi dintre locuitorii urbani îşi schimbă priorităţile: sunt mai degrabă loiali oraşului şi modului lor de viaţă decât statului. Evoluăm spre o lume dominată nu de naţiuni, ci de mari oraşe. Poate în viitor nu vor mai conduce statele, ci asociaţii ale acestor metropole. În România, de mult timp, urbanul şi ruralul se mişcă cu viteze diferite şi inevitabil se va naşte un curent politic care să insiste pentru separarea celor bogaţi de cei săraci, asociat ideilor care reconfigurează construcţia europeană. Opt orașe generează 75% din veniturile firmelor din România, arată un raport din 2014 al Băncii Mondiale. Ca să-şi susţină dezvoltarea, aceste oraşe vor fi nevoite să rămână conectate cercului unu din viitoarea Uniune Europeană, acolo unde România nu se va regăsi. Mai degrabă, în această nevoie a marilor oraşelor de a găsi modalităţi de interconectare cu Vestul, independent de autorităţile naţionale, se poate identifica un pericol segregaţionist, decât în posibilitatea desprinderii Transilvaniei evocată de un grup de academicieni înspăimântaţi de amploarea protestelor.
Revenind la proteste, ele sunt sporadice la ora redactării acestui material. Nu înseamnă că nu vor reapărea. În multe părţi ale lumii, oraşele mari sunt periodic în fierbere şi antrenează mulţimi. În Coreea de Sud, protestatarii au dat jos un preşedinte. Acesta este viitorul turbulent al politicii. Protestele fac parte din noua cultură urbană, sunt asociate unui stil de viaţă al orăşenilor educaţi din clasa de mijloc. Manuel Castelles explică originea mişcărilor, faptul că apar şi dispar, fără implicarea unor lideri, prin natura lor rizomatică. Aceste mişcări, spune sociologul spaniol, există mereu pe Internet şi sub acţiunea unor stimuli emerg în spaţiile urbane publice sau în instituţii. Cum vor arăta viitoarele proteste urbane în România şi când putem presupune că vor avea loc? Cristian Pârvulescu afirmă că o eventuală demitere a procurorului general sau a şefei DNA va scoate din nou lumea în stradă. Dar politologul român estimează că amploarea acestora va fi mai redusă pentru că temele în discuţie nu au emotivitatea celor din ianuarie-februarie.
Există aşadar un punct de plecare în a crede că manifestaţiile viitoare, vâltoarea ce va veni, să fie mai potolite. O caracteristică a fierbinţelii iernii din care tocmai am ieşit a fost abandonarea aproape totală a autonomiei de judecată. În numele adevărului s-au spus atâtea adevăruri contradictorii, încât opinia nu s-a mai putut întemeia decât pe jumătăţi de adevăr, pe manipulări sau conspiraţii. S-a ajuns aici şi pentru că partizanii lucizi ai ambelor tabere susţineau teme incorecte politic ce nu puteau fi exprimate. Majoritatea nu putea admite că vrea să legifereze abuzul şi corupţia în doze limitate ca ideologie politică şi administrativă, minorităţii de protest îi era dificil să susţină ideea că abuzul instituţiilor de aplicare a legii este tolerabil când victimă este o clasă coruptă de politicieni (ciuma roşie). Când ideile aflate în conflict nu pot fi formulate, inevitabil discuţia este deturnată de sloganuri, ştiri false şi fragmente de adevăr. În emoţia colectivă, şi obiectivitatea jurnalistică este amputată. O afirmă ca un eşec cei care admit că sunt în culpă. Se strigă împotriva libertăţii presei în numele adevărului incontestabil al pieţei. Se vorbeşte în parlament despre o gigantică manipulare în numele adevărului izvorât din alegeri. Una din lecţiile ultimelor luni este cât de uşor cad oamenii inflamaţi sub controlul cuvintelor şi ideilor altora. Fără părtinire, în cuprinsul acestui număr de revistă încercăm să oferim analize şi informaţii celor care sunt dornici să-şi întemeieze propriile convingeri. Un ghid lucid de înţelegere a unei transformări colective care va schimba ţara. Presupunând că e util ca, indiferent pe ce cale ne împing temperamentele şi afilierile noastre, să ştim unde ne situăm şi ce este de spus din perspectiva cealaltă.
