„Munții nu se cuceresc. Pe munți urcăm. Urcăm ceva ce nu poate fi definit”. Cuvintele alpinistului arădean Zsolt Török îmi răsunau în minte în dimineața în care îmi legam șireturile la bocanci și îmi verificam rucsacul nou de tură pe care aveam să îl port cu mine pentru prima dată în acea zi. Era întâia noastră ascensiune dintr-o serie de patru urcări consecutive în Alpii Francezi și atingerea unor altitudini care depășeau înălțimile Carpaților noștri.
„Vârfurile maiestuoase și înzăpezite ale Alpilor Francezi oferă peisaje montane ce inspiră la venerație” scriu ghidurile turistice cu referire, îndeosebi, la Mont Blanc, vârful de 4.810 m care veghează peste Europa, la vest de uriașii, dar mai puțin popularii, Caucazieni. Noi nu căutam să „cucerim” vârfuri, să atingem performanțe, ori să scriem file de istorie. Era modul nostru, al unor oameni obișnuiți care iubesc munții, de a ne rupe de rutină și de prejudecățile care de obicei se interpun ca obstacole în calea a tot ce înseamnă experiențe noi în viață. Pentru mine, experiența era limitată la câteva ieșiri în Carpați și la multe plimbări pe jos sau cu bicicleta pe dealurile din apropierea Clujului. Singurul antrenament constant de care am reușit să mă țin înainte cu trei-patru luni de plecare a fost realizarea numărului de 10.000 de pași zilnic.
Bogdan pregătise această ieșire în Alpii Francezi încă de la începutul anului ceea ce ne-a oferit timp suficient să ne completăm echipamentul de munte. Personal am avut nevoie de bețe de trekking, o cască de alpinism, șosete termice, o pereche de încălțăminte outdoor, un rucsac de tură și de mai multe tricouri tehnice care să-mi ofere libertate de mișcare și confort. Lanterna frontală o primisem cadou, iar printre accesorii mai împachetasem un fluier în caz de urgență, o baterie reîncărcabilă pentru telefon și o dronă model DJI Mavic Air pentru a imortaliza momentele speciale de pe traseu. Greutatea bagajului a fost ultima noastră grijă dovadă că, în ultimul moment, ne-am hotărât să luăm cu noi și o…bicicletă. Toți patru, cu bicicleta lui Marius cinci, eram pregătiți să luăm pulsul Alpilor. Desigur, nu am ieșit din țară fără asigurarea de călătorie. Bilanțul final avea să ne demonstreze că parcurgerea cu mașina a drumului până în Franța și înapoi fusese cea mai bună alegere. În momentul în care am tras linie și am împărțit cheltuielile, realizasem că niciunde în Europa nu ai fi avut privilegiul să vezi cele mai încântătoare peisaje alpine și să asiști la cele mai spectaculoase furtuni de vară cu banii puțini pe care i-am cheltuit în Alpi.
Ne aflam deja în Briançon, mai exact în Villar-Saint-Pancrace, o comună în departamentul Hautes-Alpes, după 1.447 de kilometri parcurși cu mașina din Oradea. Înnoptarea în apropiere de Veneția, într-un camping, a făcut călătoria din România mult mai suportabilă. După o noapte de somn cele cinci ore pe care le mai aveam de parcurs până în Briançon păreau o nimica toată. Iar odată ce intri în ținutul Alpilor și le vezi măreția, ți-a dispărut orice urmă de oboseală. Te seduc crestele lor înalte, ești cuprins de aerul lor răcoros și te lași alintat de lumina intensă a acelei zile speciale de vară când pentru prima dată nimic nu mai stă între tine și ei. „Cu siguranță, dacă îți dorești, vei găsi toate resursele să îți îndeplinești visul” spun majoritatea alpiniștilor care ating cele mai înalte vârfuri ale planetei. Pentru noi, Alpii nu reprezentau neapărat un vis, ci mai degrabă o aspirație. Aspiram să ajungem pe câteva dintre vârfurile lor, dar cred că mai mult ne doream să parcurgem drumul până acolo și tot ce însemna el: avântare în necunoscut și cunoaștere de sine.
„Parcă sunt Carpații noștri, dar pe steroizi”, aceasta a fost prima impresie a lui Ciprian, unul dintre colegii mei de drum, în momentul în care ne îndreptam cu mașina spre Briançon, locul care în săptămâna care urma era punctul nostru de plecare spre traseele din Alpi. Despre Alpii Francezi știam doar câteva date geografice pe care le accesasem înainte de plecare, pe internet: că sunt situați în regiunile Auvergne-Rhône-Alpes și Provence-Alpes-Côte d’Azur și că o parte dintre ei, cum este masivul Mont Blanc, fac graniță comună cu Elveția și Italia. Am stabilit să realizăm patru trasee de câte o zi în zona în care ne aflam, cu câte o zi de refacere între ele.
Pe teritoriu protejat
Primul a fost Circuitul Cime de la Condamine, pe o lungime de aproximativ 15 km și cu un timp de parcurgere de 7-8 ore. Ca o regulă generală, am stabilit ca plecările pe traseu să le începem nu mai târziu de ora 6.30 dimineața, altfel riscam ca în cursul zilei să fim nevoiți să ne întoarcem sub amenințarea norilor și a ploii. Am mers cu mașina o bucată de drum de 13 km de la locul în care eram cazați și am parcat la cota 1.907 m, la intrarea în Rezervația Naturală des Partias, o întindere de 685 de hectare care are ca punct culminant vârful de 2.940 m Cime de la Condamine. Cine își propune să realizeze trasee asemănătoare în Alpii Francezi trebuie să se obișnuiască cu ideea că nu va găsi foarte multe detalii despre rute. În cazul acestui traseu, un singur site în limba franceză ne-a oferit informații utile. Am știut așadar că la bifurcația de la cota 1.993 m trebuie să urmăm indicatorul Col de la Trancoulette pentru a ajunge pe Peyre du Fey la o altitudine de 2.589 m. Peste tot în jur auzeam sunetele scoase de marmote, un fel de semnal prin care ești avertizat că intri pe teritoriu protejat. După mai multe curbe de nivel și o urcare cu dificultate medie pe Col de Vallouise, nu am mai avut foarte mult de mers până pe Cime de la Condamine. Platoul întins pe care ne aflam ne-a oferit o panoramă încântătoare a Parcului Natural Écrins și a vârfurilor de 4.000 de metri cu ale lor văi glaciare. Coborârea am considerat-o extrem de dificilă și m-a făcut să realizez importanța bețelor de trekking și a bocancilor corespunzători pentru un teren plin de roci sedimentate. Ziua s-a încheiat abia după ce am ajuns din nou în parcarea în care lăsasem mașina. O zi pe care o numisem „de aclimatizare”, s-a dovedit a fi destul de epuizantă și ne-a pus în gardă pentru ceea ce avea să urmeze.
Briançon și vin de Beaujolais
Zilele de odihnă le-am petrecut în cea mai mare parte în orașul Briançon și în împrejurimile comunei Villar-Saint-Pancrace. Briançon este situat în Hautes-Alpes în provincia Alpes-Côte d’Azur la cea mai mare altitudine din Franța, respectiv la 1.326 m. Doar 15 kilometri îl desparte de granița cu Italia și se află la distanță egală față de orașele Grenoble și Torino, la aproximativ 110 km. A fost fortificat de arhitectul francez Vauban în secolul al XVIII-lea și astăzi este înscris pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO tocmai pentru fortificațiile sale care întăreau sistemul de apărare al orașului. Briançon este locul ideal în care să găsești ultimele noutăți în materie de echipament montan, dar este și orașul în care dacă ești pasionat de ciclism ai mari șanse să asiști la una dintre etapele renumitului Tour de France. Turiștii din Briançon sunt toți oameni iubitori de munte și de activități montane, în majoritate francezi și italieni. Surprinzător, pe traseele pe care noi le-am parcurs în a doua jumătate a lunii iulie, am întâlnit foarte puțini turiști, mai mult persoane trecute de 60 de ani, în formă fizică foarte bună.
Centrul istoric al Briançonului este fermecător, iar pentru a ajunge acolo o poți lua prin Parc de la Schappe, pe o cărare prin pădure care te va scoate aproape de poarta de intrare în cetate. Mai mult ca sigur vei pleca din oraș cu un cuțit de buzunar Opinel – celebră marcă franțuzească – drept souvenir, personalizat cu simboluri alpine. Restaurantul Mamma Mia de pe Rue Champ de Mars te va satisface cu cea mai bună servire și mâncare din zonă, iar seara, în fața unui pahar de vin roșu de pe domeniile Beaujolais, ascultând acordurile scoase de pianul lui Bojan Zulfikarpašić, vei vedea apusul așa cum nu l-ai mai văzut vreodată.
Cale-ntoarsă și exercițiu cardio
Al doilea traseu pe care ne-am decis să îl parcurgem a fost spre vârful Grand Galibier (3.228 m), cel mai înalt munte din Massif des Cerces, un mic lanț muntos al Alpilor situat la 20 de km nord-vest de Briançon. Este cunoscut mai ales pentru că a dat numele celebrei trecătoare Col de Galibier (2642 m.), un punct de trecere pentru cicliștii din Tour de France, adeseori cel mai înalt. Traseul spre vârful Grand Galibier l-am desemnat cel mai spectaculos din punct de vedere al perspectivei pe care ne-a oferit-o asupra Alpilor. Drumul până la Col de la Ponsonnière (2613m) este deosebit de pitoresc, iar priveliștea pe care o ai la 2613 m îți taie respirația. Dacă nu ne-am fi lăsat atât de mult timp furați de frumusețea peisajului am fi putut ajunge în acea zi pe vârful Grand Galibier, însă norii de ploaie de deasupra și picurii care se întețeau pe măsură ce urcam nu erau deloc încurajatori. Ca urmare, ne-am mulțumit cu pozele din zăpadă la mijloc de iulie și apoi am luat-o la „pas alergător” spre o altitudine care să nu mai reprezinte vreun pericol dacă ar fi început furtuna. Din fericire, la puțin timp, soarele a ieșit din nou de după nori și ne-a însoțit pe toată durata traseului de coborâre.
În vecinătatea Briançonului, din curtea pensiunii La Ferme de la Tour unde eram cazați, într-o zi liberă, am parcurs străduțele înguste din Villar-Saint-Pancrace și am urcat pe Fort de la Croix-de-Bretagne, o fortificație care făcea parte din sistemul de fortificații Séré de Rivières în perioada 1876-1879 și care apăra în acea perioadă Franța de invaziile italienilor. Priveliștea asupra văii Durance, de la o altitudine de 2.016 m, este deosebit de frumoasă și, din nou, lipsa turiștilor, te face să te întrebi unde își petrec francezii concediile sau de ce astfel de zone nu sunt înțesate de turiști. Acum abandonat, fortul a fost folosit de armata franceză pentru a apăra Briançonul până în 1940. Drumul abrupt prin pădurea deasă pe care îl ai de parcurs până sus, la ruinele fortului, este foarte solicitant fizic, dar este un excelent exercițiu cardiac. În plus, m-a pregătit pentru interminabilul traseu din ziua următoare, mai exact pentru cele opt ore și 12 minute de urcare și coborâre pe vârful La Blanche (2927 m).
Test de anduranță
Urcarea pe La Blanche am început-o la primele ore ale dimineții, din Puy Aillaud (1620 m), comuna Vallouise. Am mers spre sud-vest până la un indicator de lemn răsturnat pe care scria numele vârfului nostru. De acum știam sigur că La Blanche era acolo și ne aștepta. Până la primele pășuni alpine, urcarea se face pe o cărare cu frasini, arțari și arbuști, urmând ca pe parcurs acestea să fie înlocuite de zeci de specii de plante și flori alpine, care-ți fură privirea precum niște nimfe tinere și seducătoare. Drumul pare lung până aproape de lacul Puy Aillaud, însă resursele trebuie conservate cât mai mult pentru ultima parte a traseului, o parte stâncoasă, unde pe o mică porțiune trebuie să te folosești de cablul instalat în stâncă pentru a putea urca. De acolo, se deschide accesul spre creasta summitului. La jumătatea distanței am făcut o scurtă oprire pentru a admira vârfurile Muntelui Pelvoux și înălțimile înzăpezite din Ecrins. Am tras adânc aer în piept și am continuat drumul spre etapa finală a urcării. Norii erau deja foarte jos și se mișcau cu viteză uimitoare. La Blanche ne-a oferit, și el, câteva dintre cele mai spectaculoase panorame ale acelei zile: valea Clapouse, ghețarul Pelvoux și, în depărtare, crestele Alpilor italieni și elvețieni. Testul de anduranță l-am dat la coborâre, când o cărare infinit de lungă ne-a dus într-un final la stația de sus a telescaunului Préron, pe lângă bazinul de retenție a apei din orașul Vallouise și mai apoi în parcarea încinsă din cătunul Puy Aillaud unde lăsasem mașina. Traseul spre La Blanche a fost fără îndoială cel mai epuizant dintre cele patru pe care le-am parcurs în Alpi.
După ziua de recuperare, Mont Chaberton (3.131 m) din Massif des Cerces a fost al patrulea și ultimul nostru obiectiv de atins și a venit la pachet cu o culturalizarea montan-istorică. Vârful lui avea să ne ofere o vedere panoramică spre Alpii Cotici, (Monte Viso, Pic Rochebrunne, regiunea Isard), Alpii Maritimi, Mont Blanc și Alpii Graici. În plus, Muntele Chaberton prezintă în partea superioară așa-numita „Batteria Chaberton” o fortăreață militară construită acolo de armata italiană la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, pentru a prelua controlul asupra regiunii Briançon. Fortul a fost abandonat în 1943 și până în 1947 Mont Chaberton aparținea de Italia, fiind situat în municipalitatea Cesana Torinese. La sfârșitul războiului, Franța și-a însușit muntele și granița a fost mutată spre satul italian Claviere. Rămășițele celor opt turnuri construite la 3.000 de metri sunt astăzi adevărate obiective turistice. Spre deosebire de celelalte trasee parcurse, pe cărările spre Mont Chaberton am întâlnit mulți turiști de toate vârstele, inclusiv cicliști, care urcau traseul alături de noi. Uzualul „Bonjour” de până atunci pe care îl foloseam între noi, turiștii, s-a transformat în „Ciao”, schimbare interpretată în glumă de noi ca o modalitate a italienilor de-a spune că muntele, cândva, era al lor.
Mont Chaberton încheia drumeția noastră în Alpi.
„Îți faci curat în gânduri și te resetezi”
Trecuseră deja câteva săptămâni de la întoarcerea în România când l-am întrebat pe același partener de excursie care echivalase Alpii cu Munții Carpați „pe steroizi”, în ce fel l-a schimbat experiența Alpilor:
„Cred că fiecare găsește pentru el mecanismele care îl fac să funcționeze. Așa este și cu mersul pe munte sau alte hobby-uri. Personal îmi place să ies din zona de confort și tot ce fac în afara serviciului este axat pe asta. Nu îmi place să stau foarte mult într-un loc, de aceea nu merg foarte des în concedii tipice de vară, când tot ce faci este să stai la soare sau să cheltui bani mulți într-un resort din Grecia, Croația etc. Vacanțele de acest tip mi se par plictisitoare. Am călătorit mult și îmi place să descopăr cât mai mult din ce oferă planeta asta. Când vezi Alpii îți dai seama cât de mici suntem, atât noi cât și probleme noastre. De acolo, de sus, te uiți în jos și tot ce ai lăsat în urmă ți se pare mic și insignifiant. Îți faci curat în gânduri și te resetezi. În general muntele și turele de genul celor făcute de noi te întăresc și fizic și psihic. M-aș întoarce acolo pentru că e atât de mult de descoperit și sunt cărări pe care le-aș reface. Știu sigur că dacă voi privi în urmă peste cinci ani, nu îmi voi aminti despre ce am făcut la job în această perioadă, dar îmi voi aminti experiența din Alpi. De aceea îmi place sa îmi fac cadou genul acesta de experiențe. Sunt experiențe care te scot din rutina zilnică și neînsemnată. Te fac să simți că trăiești, că poți să te bucuri de viață”.
Așa cum cuvintele lui Zsolt Török mă însoțiseră la începutul aventurii noastre, cele ale colegului meu Ciprian mă vor întovărăși în căutările interioare viitoare. Că aceste căutări se vor întâmpla pe cărările Carpaților, ale Pirineilor sau pe cele ale Munților Stâncoși este mai puțin important. În oricare din aceste locuri îți faci curat în gânduri, te resetezi și devii mai puternic.