„În momentul acesta, toţi ne pierdem patria. Apar noi clustere, pe alte criterii decât etnia. Ne orânduim din nou, modelul vechi – statul naţional – va dispărea. Care este locul meu în lume? În cine am încredere? Cine sunt «ai mei» și cine «ceilalţi»? Suntem în mijlocul unei vâltori, nu știm ce va ieși de aici, dar cred că românii vor reuși mai ușor să se adapteze. Sunt mai deschiși, mai toleranţi, poate şi mai «păţiţi», fi ind multe secole supuși altora, au acum un avantaj în faţa globalizării”,

Hans Prömm, antreprenor, Hamburg – Brașov

În 1967, când s-a născut, la Brașov, străbunicii lui mai vorbeau încă despre ordinea Imperiului Habsburgic în care ei crescuseră și ai căror cetățeni mai apucaseră să fie. La 17 ani, Hans Prömm pleacă împreună cu familia în Germania și lasă în urmă România comunistă. Acolo își face studiile militare, studiază economia și științele politice. În 1996 este trimis în misiune NATO pe terenul minat al Iugoslaviei războinice. Acolo află Hans cum arată ura, moartea, umilința, absurditatea unui conflict fratricid și jură că el nu o să calce vreodată demnitatea altui om în picioare. „Mă cert, îndur sau pedepsesc, mă lupt și în extremis poate și omor pe cineva, dar niciodată plin de ură sau într-un fel umilitor!” spune Hans Prömm.

Hans Prömm (dreapta) şi domnul Scânteianu, proiectant aerospace la firma din Braşov

El e, poate, prototipul omului nou: omul cu mai multe țări, case, joburi… dezrădăcinat și sentimental, dar, tocmai de aceea, determinat să facă ceva al lui. S-a mutat de nouă ori până acum. Stă două săptămâni în România și două în Germania. Are o firmă la Brașov, Caditec, și alte angajamente juridice la Hamburg. Iar din aceste bucățele, Hans își recreeză o patrie a lui. Numai a lui.

România

Bunicii lui Hans îi vorbeau despre bunăstarea perioadei interbelice, despre burghezie, intelectualitate și deschiderea României spre Vest. Și despre al doilea război mondial, dar numai că a fost o nenorocire mare. Nu faptul că izbucnise, nenorocirea era faptul că fusese pierdut. Toate încercările micului Hans de a afla mai multe detalii se loveau de un zid al tăcerii.

Părinţii lui, înfricoșați de atrocitățile comuniștilor din anii de după 1945 și crescuți în „închisoarea comunistă” nu vorbeau deloc despre trecut. Tot satul nu vorbea despre trecut, era ca o gaură neagră, o ceață, un fel de lord Voldemort al cărui nume nu trebuia pronunțat, nicidecum în public, și fiindcă nu puteai fi în siguranță nicăieri, nici în propria casă. Seara, în dormitor, părinţii ascultau radio Europa Liberă și șopteau lucruri de neînțeles.
În această Românie a crescut Prömm și această Românie era pentru el țara în care sașii își pierduseră tot ce clădiseră timp de 800 de ani și trăiau într-o stare de șoc și îndurerare continuă. Iar reprezentanții fizici ai acestui sistem erau români: angajații publici, miliţienii, securiștii, secretarii de partid – toți parcă actori ai înscenării descrise de Etienne de la Boetie în cartea „Discours de la servitude volontaire”. Dar, decimate cum erau, comunitățile săsești au fost destul de puternice să rămână un simbol al conviețuirii între oameni în inima lui Prömm.

În 1985, la 17 ani, Hans pleacă din România socialistă, epurată de burghezi, de clasa de mijloc şi de intelectualii liberi. Era sigur că civilizația sașilor, dar și toată România împreună cu locuitorii ei erau sortiți pieirii într-un lung coșmar a la George Orwell.

În Germania i se dezvăluie adevărata amploare a fenomenului, cum comuniștii, după 1945, au curățat România de toate „elementele” care nu vroiau să se supună noii orânduiri. Abia acolo află dimensiunea tragediei poporului român și abia acolo începe să încadreze suferințele sașilor în acest context.

Armata germană

Hans Prömm se înscrie la academia militară. Se temea că nu va fi admis, venind din Est, dar intră cu brio. Explică şide ce a optat pentru pregătirea militară, era cumva fascinat de ea.

„Din copilărie m-a fascinat milităria…”, spune Prömm la un moment dat, „câtă pregătire a oamenilor, planificare minuțioasă, disciplină și coordonare îți trebuie să operezi pe câmpul de luptă cu mii de oameni… Planul este 50% din succes, deoarece inamicul nu îţi face plăcerea să lupte conform planului tău. Următorii 45% sunt flexibilitatea şi viteza cu care poţi să adaptezi planul şi toată organizaţia (adică mii de oameni) la o situaţie nouă. Schimbi tactica, dar nu obiectivul şi strategia. Ultimul 5% este noroc! Şi totul pentru a atinge la ora necesară obiectivul, rezultatul cerut. Abia pas cu pas mi-am dat seama că nici armata germană nu este imună la schimbările sociale din ultimile decenii. În loc să fie un exemplu şi pilon de orientare, armata a devenit o copie a societăţii. Dar tradiţiile şi spiritul prusac persistă şi nu o să fie exterminate de cele două–trei generaţii mediocre aflate în acest moment la putere”.
„Sunt recunoscător şi dator pentru ce am învăţat acolo. La 20 de ani eram responsabil pentru 40 de oameni şi echipament foarte eficace şi scump. Am învăţat foarte repede că greşelile mele se plătesc cu sângele lor. Atunci nu îţi permiţi să greşeşti şi nu ai nevoie de nimeni să te motiveze. Mergi până peste graniţele puterilor tale pentru a deveni şi mai bun.”

Iugoslavia

Cea mai dură experiență, dar poate și cea mai benefică, spune el, a fost campania IFOR în fosta Iugoslavie, despre care vorbește și într-un interviu pentru Allgemeine Deutsche Zeitung. Plecarea lui acolo s-a produs în august 1996, imediat după semnarea „păcii“ de la Dayton. „Am intrat pe acel câmp minat, având baza la Trogir în Croația.,Ne deplasăm cu convoaie blindate sau cu elicopterele la Sarajevo, Knin, Tuzla sau alte localități în care combatanții nu mai luptau, dar încă stăteau în tranșee și noaptea mai izbucnea câte un schimb de focuri în jurul nostru. În multe localități și zone pândeau mine și grenade ascunse, aşa zisele «booby traps». Dar nu schimburile de focuri sunt ceea ce m-a format în acel timp. Noi nu am luptat acolo și am câștigat eroic bătălii, nu a fost comparabil cu luptele atroce din Afghanistan sau Irak. Noi am venit «după». Am venit când atrocitățile mari încetaseră.

Iugoslavia avea să fie prima mare lecţie de viaţă pentru Hans Prömm şi camarazii lui. Se întâmpla chiar aici în Europa, doar acum 20 de ani

Ce am văzut în Iugoslavia m-a îngrozit. Oameni educaţi, europeni ca şi noi, s-au transformat peste noapte în animale. S-au adunat sub steagul etniei sau al religiei şi şi-au gonit sau mutilat sau omorât vecinii numai din simplul motiv că ei erau de alta etnie sau religie.

Dar străzile erau minate, femeile violate însărcinate, sute de localități «curățate» etnic, iar în incinta stadionului olimpic din Sarajevo se stivuiau cadavre neidentificate. Frica femeilor de orice uniformă, soţii, fraţii sau taţii lor dispăruţi – este ceva ce mi-a atins inima, m-a făcut umil, în fata destinului sau a lui Dumnezeu şi m-a făcut să preţuiesc orice fel de viaţă fiind ea cât de măruntă. Şi mi-am jurat că eu nu o să calc vreodată demnitatea altui om în picioare. Mă cert, îndur sau pedepsesc, mă lupt și în extremis poate și omor, dar niciodată plin de ură sau într-un fel umilitor!”

Acum, după evenimentele din Franța – atentatul asupra unor jurnaliști – Hans Prömm mărturisește ce gândea când se afla pe străzile din Sarajevo. „Nu puteam să cred ce am auzit și văzut acolo. Oameni educați, europeni ca noi, s-au transformat peste noapte în animale. S-au adunat sub steagul etniei sau al religiei și și-au gonit sau mutilat sau omorât vecinii numai din simplul motiv că ei erau de altă etnie sau religie. Am văzut în zona Knin casele părăsite și arse (sau întregi, dar minate) ale sârbilor goniți de croați în 1995. Am văzut cimitire care își «scuipaseră» morții. Sârbii au luptat atâta timp încât să aibă timp să-și scoată strămoșii din morminte și să-i ia cu ei. Toate astea s-au întâmplat nu în Evul mediu, ci acum 20 de ani în Europa noastră modernă. Se poate întâmpla și la noi? Nu știu, dar mi-e teamă că da…”

A-faceri

Întors din armată în 1997 își începe cariera de manager și ajunge în 2003 pe poziția de Country Manager Germania al grupului multinațional Philips. Dar, spune el, oricât de complicat ar fi de obținut, suveranitatea, libertatea sunt cele mai importante. A înțeles devreme că poți lupta cu imprevizibilul doar construind, clădind insule în haosul lumii.„Cât timp mai ai un șef deasupra ta, un CEO sau un acționar, nu ești suveran, nu ești antreprenor. Numai cine poate crea ceva din nimic și se poate hrăni pe sine și pe alții este un antreprenor adevărat. În Germania, România sau Kazahstan…”, spune Hans Prömm.

În 2005 cumpără, împreună cu Werner Braun, prietenul lui din timpul școlii, fuseseră colegi la „Honterus” în Brașov, firma „Caditec GmbH & Co KG” de la grupul Autokabel la care erau cofondatori. Firma avea 30 de angajați în Germania și doi la Brașov. Întrebarea era dacă merită să continuăm la Braşov…

Ia avionul și ajunge la București. De acolo pornește cu o mașină spre Brașov. Pe drum citește, vorbește la telefon, până aproape de Poiană Brașov nici nu observă împrejurimile. Trecuseră 19 ani. Dar, pe măsură ce se apropie de Brașov, îl cuprinde o neliniște, o emoție inexplicabilă îl copleșește, aproape că plânge. Hans ajunge la Brașov și toată noaptea, în camera de hotel, nu poate închide un ochi. Discută cu asociații lui și după câteva zile le este clar, România oferă un potenţial uriaş, aici va fi viitorul firmei. În anii care urmează, cei doi vor muta nucleul firmei și numărul angajaților se inversează: în Germania rămân câțiva și la Brașov sunt cei mai mulți. Pentru a concentra vocile firmelor germane, şi pentru a fi auziţi mai bine de politica locală, Braun şi Prömm înființează împreună cu alți entreprenori germani Clubul Economic Brașov (DWK).

Între 2007 și 2010 se reîntoarce în Germania, unde împreună cu un alt prieten, din armată, înființează firma HEEAG, prin care dobândesc zone de prospecțiune pentru energie geotermală, dar și țiței sau gaze naturale. „Energia geotermală este verde – zero poluare, zero consum de energie fosilă”, explică Prömm. „Însă, în plină derulare a proiectului, în Franța, Elveția și Germania alte foraje geotermale – și fracking-ul – produc mici cutremure. Acceptanţa de către cetăţenii şi politicienii germani scade la zero, investiția riscă să devină un dezastru financiar. Avem noroc, într-un câmp de-al nostru este un zăcământ de țiței. În loc să pierdem toată investiția, vindem la un preț foarte bun către Gaz de France Suez”, spune el.

În 2011, se întoarce la Brașov. „După criza financiară care ne-a forțat să punem producția «on hold», aceasta trebuie repornită. Între timp, asociatul meu Werner Braun ajunge președinte la DWK și are un proiect care îi consumă tot timpul și nervii: Școala Profesională Germană Kronstadt pe care vrea s-o înființeze la Brașov. Țara nu se poate dezvolta numai cu academicieni și lopătari. După 1989, în România au murit toate școliile profesionale și cele de meșteri. De unde să ne vină operatorii de centre CNC, mecatroniștii, electricienii, sau sculerii matriţeri buni, care sunt baza oricărei producții industriale? Aceşti oameni existau în România lui Ceauşescu, dar ignoranţa şi nepăsarea sistemului din ultimii 25 de ani i-au făcut să dispară complet. Incredibil este că din guvern nu vrea nimeni să susţină proiectul, nu există buget pentru așa ceva. Primarul Brașovului ar vrea, dar nici el nu are buget. Dar pune la dispoziție clădirea unui fost liceu. Werner bate toba în DWK, îi adună pe liderii firmelor germane din zona Brașovului. Scrie, zboară și cerșește în România şi în Germania. Eu, în acel punct îmi pierdusem speranța. Dar, Werner avea o viziune şi era hotărât s-o realizeze. Şi, în fine, adună banii necesari și convinge Ministerul Educației să traducă și să accepte planurile de învățământ în sistemul dual german, traduse întocmai în limba româna. Și să plătească cadrele didactice. Restul costurilor le suporta firmele fondatoare cât și cele care trimit elevii …”, povestește Promm despre cât de greu a fost să începi să schimbi realitatea.

Cred că principala pârghie prin care se poate ridica o ţară este educaţia. Și avem exemple în acest sens, în istorie. Cu ajutorul educaţiei, Friedrich cel Mare a reformat Prusia, a făcut dintr-un stat feudal un stat modern. A „iluminat” oamenii de rând prin carte, a aplicat pedepse drastice împotriva corupţiei și a creat clasa de mijloc. Pe lângă scolile profesionale, aș mai face o școală pentru funcţionarii publici, ca în Franţa.

Hans Prömm duce mai departe legăturile familiei sale cu aviaţia

Azi, Hans are trei ani consecutivi de când face naveta între România și Germania. Are un apartament aici și unul acolo. Soția și fiica lui sunt în Germania, iar fiul la studii în Statele Unite. Balansul între cele două țări îi place, fiindcă, spune el, poate beneficia de părțile frumoase ale ambelor sisteme: „Acasă, în Germania, totul decurge ordonat și liniștit. Business-ul merge lin și petrec mult timp cu familia. «Acasă» în România, apele curg mult mai repede și imprevizibil. Oricum îți faci planurile, niciodată nu merge «din prima» și trebuie să acţionezi mult mai flexibil și spontan.Dar, am reuşit să ridicăm la Braşov o veritabilă firmă de high-tech. Nu mai proiectăm şi producem piese simple şi low-cost cu salarii indecente, iar creierul şi profitul stau în Germania. Nu, noi concepem, proiectăm şi executăm la Braşov linii automatizate de producţie pentru grupurile multinaţionale worldwide. High-tech made în România! Şi plătim salarii care le permit inginerilor noştrii să rămână în ţară…”

Pe drumul Damascului

De curând, Hans a scris o scrisoare – era prima dată când se hotăra să spună și celorlalți ce gândește – cu maximă sinceritate. Scrisoarea lui a devenit virală pe internet, iar cei care au avut răbdare să o citească au înțeles cât de complicat, dar și cât de frumos este să te accepți pe tine ca să ajungi să-i iubești pe ceilalți. Cât de greu este să trăiești pe drumuri, să schimbi locuri, țări, ocupații, dar să revii de fiecare dată la tine însuți. Să nu te pierzi. Poate că aceasta este provocarea lumii care va veni.