Auzim tot mai mult întrebarea: „De ce nu negociază mai bine Ucraina? De ce nu au efect negocierile dintre ucraineni și ruși? De ce nu cedează mai repede să se încheie războiul?” Sau – și mai acuzator – lui Zelenski i se reproșează că nu renunță în fața Rusiei pentru că astfel s-ar pune capăt războiului. Deși au avut loc mai multe runde de negocieri, în prezența unor mediatori sau fără ei, ele nu au avut rezultate notabile. Dar se putea? În ce condiții negocierile acestea pot da roade?
Ce ajută și ce împiedică procesul de negociere în acest conflict, am întrebat-o pe Gabriela Ciot, diplomat, expert în negociere europeană și internațională, în procese decizionale în politică externă, la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeș-Bolyai. În interviul care urmează ea explică tehnicile de negociere ce puteau fi aplicate, care sunt experiențele din trecut pe care ar trebui să le folosoi și unde s-ar putea să se fi greșit.
Principalele idei
* Stilul rus de negociere utilizează frecvent două tipuri: negocieri cu scopul de a-l tulbura pe oponent (o imitație a unei negocieri, prin care se prelungește negocierea intenționat, timpul fiind aliat) și provocarea (prin care se arată lipsa de disponibilitate a unei părți în procesul de negociere
* Cele trei caracteristici specifice școlii ruse de negociere: preocupare față de autoritate, evitarea riscului și nevoia imperativă de control. Aceste caracteristici încadrează contextul negocierilor. Or, dacă s-ar fi ținut seama de aceste lucruri, poziționările statelor occidentale trebuiau construite prin empatizare cu aceste stiluri de negociere, și nu prin interpretările proprii stilurilor de negociere specifice culturii americane, anglo-saxone sau franceze, ca să enumer cele mai cunoscute școli de negociere.
* Compromisul în negociere este perceput în abordările ruse ale negocierii drept un semn de slăbiciune.
* Statul care va asigura medierea poate deveni actor global ulterior, de aceea, poate ar fi fost mai nimerită o mediere din partea unui actor global.
* Cred că trebuie să ne îndreptăm atenția asupra diplomației Sfântului Scaun. Pentru că se bazează pe înțelegerea culturilor diferite, pe empatizare, cred că sprijinul Sfântului Scaun, alături de un alt actor statal ar fi una din soluțiile momentului pentru încetarea conflictului ruso-ucrainian.
* Despre expulzarea diplomaților ruși: Aceste atitudini și acțiuni urmăresc izolarea diplomatică a Rusiei, sunt un semnal transmis Rusiei pentru revizuirea comportamentului în relațiile bilaterale și pe arena globală.
Interviul
– Privim consternați ce se întâmplă în Ucraina, lumea întreagă se întreabă cum se poate opri acest război. Înainte de fiecare rundă de negocieri avem emoții, speranțe. Cum se pregătesc negocierile?
– Pregătirea negocierii se realizează în prima etapă a procesului de negociere, cunoscută de specialiști sub numele de pre-negociere. Este etapa cea mai importantă a negocierii, ce implică o perioadă de timp mai mare și care se concentrează asupra unor elemente importante, precum acordul asupra nevoii de negociere, iar acest lucru nu trebuie să ne surprindă.
Acceptarea existenței unui blocaj solicită fiecărei părți să comunice și presupune construirea canalelor de negociere și cu aliații părților, căci, dacă și aceste părți recunosc că există un blocaj, atunci va fi mult mai ușoară acceptarea situației de către părțile implicate în conflict.
Momentul în care părțile implicate într-un conflict acceptă că există un blocaj și iau în considerare faptul că o soluție negociată poate fi mai bună pentru toți cei interesați, este, de fapt, începerea pre-negocierii și pregătirea negocierii propriu-zise.
Al doilea element important în pregătirea negocierii este agreearea agendei de discuții, adică a subiectelor ce vor fi negociate, iar prezența acestora trebuie să aibă acordul comun al părților. În cazul unui conflict armat primele puncte de negociere sunt încetarea focului și protejarea vieții civililor, puncte care s-au regăsit și pe agenda de discuții între părțile ruse și ucrainiene implicate în conflictul actual.
Iar al treilea element important în pregătirea negocierii este acordul asupra procedurilor ce vor fi utilizate, adică formatul de desfășurare, locul în care se vor defășura sesiunile de negociere, componența și dimensiunea delegațiilor. Desigur, pentru negocierile în situații de criză (cazul unui conflict), această pregătire a negocierii se desfășoară într-un ritm mai alert decât în mod obișnuit, iar influența factorilor emoționali este mai puternică.
– Cum se desfășoară de fapt negocierile acestea și care este scopul lor dacă totuși, conflictul continuă?
– De obicei, sunt caracterizate de poziții inflexibile de negociere, care determină dispute sau lipsa unui acord final. Practic, atunci când negociatorii se concentrează asupra pozițiilor oficiale, au tendința de a rămâne blocate doar la acele variante.
De exemplu, pe parcursul administrației Kennedy, în cazul negocierilor dintre SUA și URSS asupra interdicției referitoare la testele nucleare, numărul de inspecții la fața locului s-a dovedit fi o chestiune sensibilă. Uniunea Sovietică a fost de acord cu trei inspecții, iar Statele Unite ale Americii au insistat asupra unui minim de 10. Acesta a fost punctul în care negocierile s-au blocat. Ce putem înțelege din acest exemplu? Că lupta pentru poziții este ineficientă și crește timpul, costurile necesare ajungerii la un acord, dar și riscul de a nu ajunge la un acord. Negocierea pe baza documentelor de poziții (documente oficiale prin care părțile își fac cunoscute interesele) devine un concurs de intenții și voință. Cu cât pozițiile de deschidere sunt extreme, cu atât concesiile vor fi mai mici și va fi necesar mai mult timp și efort pentru a descoperi dacă acordul este posibil.
– În marea majoritate a cazurilor a fi conciliant nu este o soluție, deoarece îți crește vulnerabilitatea. Nici a fi amabil nu este o soluție. Și atunci, ce este de făcut?
– Trebuie să schimbăm jocul….De obicei, jocul are loc la două niveluri: prima dată ne concentrăm pe conținut (ce vom negocia), apoi încercăm să dăm consistență acelui conținut (strategii, metode și tehnici de negociere alese). Scopul negocierilor este întotdeauna ajungerea la un acord, pe baza unui compromis construit printr-un schimb de concesii, utilizând mijloace pașnice. Acest acord trebuie astfel construit încât să asigure rezultate pe termen mediu și lung, altfel crește riscul nerespectării acordului și, desigur, a reînceperii negocierii.
– Care este rolul factorilor culturali în negociere, al stilurilor de negociere specifice acestor culturi și influența lor asupra negocierilor?
– Atrocitățile comise în Rwanda sau fosta Republică Federativă Yugoslavia, precum și teza lui Huntington privind „ciocnirea civilizațiilor” („Clash of Civilisations”) au adus cultura în prima linie a analizei de conflict. Cultura a devenit tot mai importantă, iar eșecul unor state, precum Uniunea Sovietică sau fosta Republică Federativă Yugoslavia, a oferit conflictelor contextul de a se transforma în conflicte armate. Așadar, conflictele ascunse au devenit vizibile și nu mai sunt văzute ca simple conflicte între opoziția Est-Vest.
– Conceptul de cultură a fost analizat de Huntington sugerând că viitoarele conflicte internaționale nu vor avea loc între state, ci între civilizații, interpretate ca „mari blocuri culturale”. Apare astfel întrebarea: are cultura un impact asupra managementului conflictelor internaționale, în general, și asupra negocierii, în particular?
– Mulți specialiști (în special practicieni) ar sugera că răspunsul este mai mult decât evident: desigur! Diplomații pot oferi numeroase exemple din experiența lor personală, iar cercetătorii furnizează evidențe asupra modului în care cultura influențează alte tipuri de comportament. În același timp, alți specialiști pot ajunge la concluzii opuse: în conflicte, ceea ce contează este puterea, resursele și interesele. Dacă decidenții de la nivel național consideră că este important să ajungă la un acord, vor face acest lucru, indiferent de diferențele culturale.
Relația dintre negociere și cultură nu poate fi omisă.
Din perspectiva eficienței efortului de negociere, într-adevăr, în multe conflicte interculturale, oamenii și problemele sunt împletite și nu pot fi separate (de exemplu, atunci când avem de-a face cu conflicte identitare, când fiecare parte o vede pe cealaltă prin lentilele prejudecăților, miturilor și idiosincraziilor propriului grup cultural).
Să luăm ca exemplu tragicul conflict din Bosnia-Herzegovina. Huntigton se referă în mod repetat la o ciocnire de civilizații, din moment ce regiunea este situată la granițele a trei civilizații – islamice, occidentale și ortodoxe. Oricum, la o examinare mai atentă a conflictului, fără prejudecăți culturale, se poate observa că religia, în mod normal, joacă un rol minor în viața publică în regiune, care este secularizată puternic și că oamenii din Bosnia împărtășesc aceeași limbă, cultură și istorie; de aceea, ar putea fi descriși ca parte a uneia, nu a mai multor culturi.
Dar politicienii lipsiți de scrupule pot exploata unele trăsături specifice culturale până la violență. În final, miza de acolo nu este diferența culturală, ci interesele și lupta pentru putere.
– Faptul că partenerii se cunosc, precum în cazul rușilor și a ucrainenilor, de ce nu ajută?
– Pentru că tocmai factorii culturali au fost ignorați, iar cei economici și militari supraevaluați. De exemplu, dacă analizăm conflictul ruso-ucrainian actual, sunt câteva elemente care ar fi trebuit luate în considerare, precum stilul de negociere rus, ce utilizează frecvent două stiluri de negociere: negocieri cu scopul de a-l tulbura pe oponent (o imitație a unei negocieri, prin care se prelungește negocierea intenționat, timpul fiind aliat) și provocarea (prin care se arată lipsa de disponibilitate a unei părți în procesul de negociere). La aceastea se adaugă trei caracteristici specifice școlii ruse de negociere: preocupare față de autoritate, evitarea riscului și nevoia imperativă de control. Aceste caracteristici încadrează contextul negocierilor.
Or, dacă s-ar fi ținut seama de aceste lucruri, poziționările statelor occidentale trebuia construite prin empatizare cu aceste stiluri de negociere și nu prin interpretarea propriilor stilurilor de negociere specifice culturii americane, anglo-saxone sau franceze, ca să enumer cele mai cunoscute școli de negociere.
– Ajută intervențiile altor state precum Franța, Turcia, Israel? Dar a Papei, ar ajuta?
– Desigur că ajută, este vorba de construirea punților de comunicare, a dialogului. Intervențiile Franței pot fi interpretate și din perspectiva poziției de președinție rotativă a Consiliului UE, transmițând vocea unanimă a statelor membre cu referire la conflictul ruso-ucrainian. Motorul franco-german este prezent frecvent prin dialog cu ambele părți implicate în conflict, prin acțiuni concrete, demonstrând reala preocupare pentru soluționarea cât mai rapidă.
Intervenția celorlalte state, precum Turcia și Israel, în acest context al reorganizării sistemului internațional, poate înseamna începutul creșterii anvergurii influenței statelor respective pe arena globală. Turcia a dovedit calități de mediere, dar totuși este un actor regional (cu interese la Marea Neagră). La fel, Israelul, a intervenit și pentru a salva israelieni din ambele țări, și pentru a oferi suport pentru mediere. Dar este tot de un actor regional. Un lucru este sigur: statul care va asigura medierea poate deveni actor global ulterior, de aceea, poate ar fi fost mai nimerită o mediere din partea unui actor global. Au fost poziții în acest sens din partea UE și a Ucrainei, pentru o mediere din partea Chinei, însă acest lucru nu s-a materializat.
Cred că trebuie să ne îndreptăm atenția asupra diplomației Sfântului Scaun, care, încă de la începutul conflictului a vorbit despre pace, despre construirea păcii și negocierile de pace. Este singurul actor statal care vorbește de dezescaladare în termeni de încetare a înarmării, fiind o poziție singulară pe arena globală. Merită menționat că diplomația Sfântului Scaun are ca element central cultura, spiritualitatea, multilateralismul, înțeles prin universalism, de aceea metodele și tehnicile de negociere alternative ce ar fi construite ar ajuta foarte mult. Tocmai pentru că se bazează pe înțelegerea culturilor diferite, pe empatizare, cred că sprijinul Sfântului Scaun, alături de un alt actor statal ar fi una din soluțiile momentului pentru încetarea conflictului ruso-ucrainian.
În mod sigur, ucrainienii ar vrea să se ajungă la o soluție, pentru că nu vor să-și vadă distrusă țara. Este evident că și Rusia caută o soluție de ieșire pentru că se pare că nu a evoluat așa-zisa operațiune militară specială cum și-a dorit. Aici însă, intervine și mediul internațional care este implicat (de exemplu, președintele Biden a anunțat suplimentarea cu 800 milioane dolari pentru înarmarea Ucrainei).
Suntem la începutul negocierii propriu-zise, în care multe părți negociază, pe canale diplomatice formale și informale. Este cert că de-o parte va decide Rusia (Putin sau altcineva) și de altă parte va decide NATO, SUA.
S-a trecut deja de faza medierii, iar părțile negociază direct. Dacă nu se va putea ajunge la o înțelegere, probabil că va apare mediatorul care va dezvolta o altă negociere.
– Ce înseamnă compromis în aceste negocieri?
– În negocierile internaționale, compromisul înseamnă un schimb de concesii pe care părțile implicate și le fac reciproc. Așadar, în conflictul ruso-ucrainean trebuie găsite aceste alternative. Dar cât timp cursa înarmării continuă, este foarte greu să construiești compromisul. Cu atît mai mult cu cât compromisul în negociere este perceput în abordările ruse ale negocierii drept un semn de slăbiciune.
– Care sunt precedentele de negociere dintre aceste două țări, care sunt lecțiile învățate?
– Istoria Rusiei a început în Rusia Kieveană. De acolo s-a răspândit religia rușilor. Secole, Ucraina a fost parte a Rusiei, iar istoriile lor s-au împletit. Unele dintre cele mai importante bătălii pentru libertatea Rusiei, începând cu Bătălia de la Poltava din 1709 (victoria decisivă a lui Petru I cel Mare al Rusiei asupra lui Carol al XII-lea al Suediei în Marele Război de Nord; bătălia a pus capăt statutului Suediei de putere majoră și a marcat începutul supremației ruse în estul Europei), s-a purtat pe pământul ucrainean. Flota Mării Negre – mijlocul Rusiei de a proiecta puterea în Marea Mediterană – are bază pe termen lung în Sevastopol, în Crimeea. Iată câteva repere care ne ajută să înțelegem mai bine contextul dorinței expansioniste a rușilor, bazate întotdeauna pe război și cucerire, niciodată pe construire a păcii. Nu cred că lecțiile istoriei au fost înțelese pe deplin, căci altfel, negocierile frecvente și înțelegerea corectă a contextului de ambele părți nu ar fi dus la o asemenea escaladare.
– Dumneavoastră cum ați proceda?
– Un lucru este cert: soluțiile militare și economice, tehnologice nu sunt suficiente. Aș începe construirea negocierilor de pace și încetarea înarmării, asta pentru contextualizare. Apoi, primul lucru ar trebui să fie negocierea încetării focului, prin construirea compromisului prin oferte la pachet (package deal), specifice negociatorilor europeni. Un alt element important pe care l-aș utiliza este identificarea idiosincraziilor în construirea pozițiilor de negociere, adică a acelor factori psihologici care influențează deciziile individuale ale liderilor implicați în negociere, tocmai pentru a prospecta comportamentul și deciziile viitoare. Este vorba de o revenire a abordării behavioriste a relațiilor internaționale, a negocierii. Dau exemplul negocierilor de pace dintre Egipt și Israel de la sfîrșitul anilor ’70 ai secolului trecut și medierea realizată de președintele american Jimmy Carter. Este vorba de Acordul de la Camp David, un succes diplomatic, care a adus și Premiul Nobel pentru Pace liderilor implicați, președintele Egiptului Anwar al Sadat și prim-ministrul Israelului, Menachem Begin.
Interviul integral poate fi citit aici!
