1
2
3
4

Desigur, cazul pepenilor din Brăila priveşte o comunitate destul de mică şi pare să aibă un impact emoţional mai puţin important decât cel al fetelor din Caracal. Mă voi referi însă mai întâi la el.  În studiul Psihologia poporului român, coordonat de psihologul Daniel David, se spune că trăsătura esenţială a românilor este neîncrederea în oameni. Preocuparea pentru binele altora, se susţine mai departe, nu depăşeşte zona familiei. Familia este contextul principal al siguranţei individului. Deci, înseamnă că suspiciunea, exprimată prin neîncrederea în oameni, caracteristică a culturii colectiviste, se referă la străini şi cunoştinţe, iar această neîncredere este amplificată de un nivel scăzut de autodeterminare şi spirit civic.

Gestul unui cultivator de pepeni, surprins în piaţă de un trecător, care l-a şi filmat – sursa directă a răspândirii acestui fapt -, injectând un lichid necunoscut în pepeni, s-a propagat ca informaţie, provocând o emoţie publică puternică. Oamenii nu mai cumpără pepeni, iar un cultivator şi-a exprimat nemulţumirea şi frica de faliment, declarând că „parcă au înnebunit cu toţii, domnule!”, conform tipologiei caracteristice influenţei sociale, propusă de Malcolm Gladwell, în minunata sa carte, Punctul critic. Cum lucruri mici pot provoca schimbări de mari proporţii, persoana care a văzut cum un cultivator îşi injectează pepenii cu un lichid necunoscut este sursa directă, el a văzut. Aceştia, având în vedere că gestul cultivatorului era privit ca un potenţial atentat la sănătatea oamenilor au devenit conectori, răspândind ştirea. Ei, la rândul lor, au devenit conectori, toţi prinşi în transmiterea de informaţie pe viu. Unii au folosit şi reţele de socializare on line, propagarea ştirii ilustrând modelul cascadei independente. Ştirea a fost preluată de jurnaliştii avizi de senzaţional. Malcom Gladwell consideră că ştirea dată de sursa directă funcţionează ca un agent patogen şi, ca atare, în Brăila s-a instalat rapid o epidemie socială. Psihologii nu prea folosesc termenul de epidemie socială, preferându-l pe cel de contagiune socială. Jurnaliştii preferă psihoză în masă, dar mai frecvent psihoză colectivă. Acest fapt divers, de importanţă locală, arată că, în viaţa emoţională a unei comunităţi, fiecare individ este un stimul pentru acţiunile altuia prin procesul de influenţă socială. Desigur, oamenii diferă ca sugestibilitate sau vulnerabilitate la influenţă, dar dincolo de acest lucru, prestigiul sursei, intensitatea emoţiei, gravitatea situaţiei contează mult. În acest caz, situaţia este simplă: un cultivator este bănuit că înşală cumpărătorii. Este un caz în care individul este persoana suspectă. Natura umană, răul particular este şi ea judecată, dar altfel decât răul social. Iată ce a scris părintele psihologiei americane, William James: „Ungherele sufletului, straturile mai întunecate, mai obscure ale firii, sunt singurele locuri din lume în care putem surprinde realul în faptul constituirii sale.”

În ceea ce priveşte înşelăciunea, comportamentul reprobabil, dar şi suspiciunea faţă de înşelăciune, aflăm lucruri interesante de la Frans de Waal, prestigios zoolog şi etolog, cu o solidă pregătire de psiholog considerat de ziarul Time ca unul dintre cei 100 de oameni cu cea mai mare influenţă – astăzi folosim şi noi termenul de influencer – ai lumii. Adept al continuităţii evoluţiei, el susţine că suspiciunea, înşelătoria, dar şi organizarea ierarhică, există şi la animale. Omul nu este unic.

Înţelegerea resorturilor comportamentului uman este o acţiune dificilă, uneori imposibil de explicat | Ilustrație: Needpix.com

Mânia ca emoţie socială

Un revelator experiment asupra cimpanzeilor este admirabil descris de el. Un cimpanzeu de rang inferior căuta într-o groapă banane ascunse. A văzut că un cimpanzeu de rang superior l-a văzut s-a oprit din acţiune şi s-a făcut că doar trecea pe acolo, mergând într-o direcţie diferită. Cimpanzeul de rang superior s-a ascuns după un arbore să nu fie văzut. Cimpanzeul de rang inferior, văzând că cel de rang superior nu mai era şi crezând că a plecat, s-a dus la groapă să scoată bananele. Dar, cimpanzeul de rang superior, care fusese bănuitor, a apărut şi atunci cimpanzeul de rang inferior i-a cedat cu supunere bananele. Şeful e şef şi la animale, şi la oameni. Sunt oare brăilenii mai neîncrezători în cinstea semenilor decât alţi oameni? Poate că ei sunt mai informaţi despre cazurile de înşelăciune şi şi-au dezvoltat reacţii mai rapide, un spirit critic, la asemenea ştiri. Zvonul că lichidul ar fi fost apă nu i-a liniştit pe oameni, ei amintindu-şi probabil de multe alte înşelăciuni. Cazul fetelor de la Caracal este mult mai complex şi mai complicat, suspiciunea se îndreaptă cu mai puţină emoţie colectivă asupra unui individ şi mai mult asupra răului social, nepăsării, incompetenţei, datelor confuze sau contradictorii ale poliţiei, lentorii de implicare a celor responsabili de siguranţa cetăţeanului. Mânia ca emoţie socială se îndreaptă asupra a două elemente: individul suspect şi sistemul/autorităţilor/instituţiilor statului, mai precis poliţia, cum ştim, organizată ierarhic. Oamenii acceptă cu mai mare înţelegere că există psihopaţi, sociopaţi, criminali şi că poţi deveni victima lor. Este vorba despre natura umană şi latura ei întunecată. Înţelegerea resorturilor comportamentului uman este o acţiune dificilă, uneori imposibil de explicat. La fel şi despre imprevizibilele nenorociri ale naturii, dar aşa cum accepţi răul individual ca şi pe cel natural – te poţi supăra pe un fulger? Dar pe o furtună devastatoare? –,  răul social, proasta funcţionare a unor instituţii ale statului, produc emoţii publice care se pot transforma uneori în acte violente. Faţă de ele, nemulţumirea şi mânia publică apar pentru că ele ameninţă prin proasta lor organizare, funcţionare, siguranţa cetăţeanului, viaţa lui. Tot Frans de Waal ne arată că nepotismul există şi la animale, nu numai la om, el se înscrie în continuitatea evoluţiei. Încrederea cea mai mare în familie, în rude de sânge, ca şi cea în rude simbolice, de nesânge ca naşi, fini, cumetri se bazează pe loialităţi constante. Alianţe inconstante, versatile avem cu străinii, cunoscuţii, vecinii, prietenii, dar ele nu asigură o loialitate constantă. Dar şi familia nu este o sursă sigură de siguranţă şi fidelitate. Cercetările au arătat că familia poate fi şi un iad, taţi incestuoşi, mame abuzive, complicitate la acte neprobabile. Proximitatea poate fi o sursă de confort şi afecţiune, dar şi una de exploatare şi abuz. Se ştiu atâtea incesturi, violuri făcute de rude de sânge, unchi, bunici, de profesori, preoţi, vecini, prieteni. Poate că aceste aranjamente, surse de loialitate, au făcut ca în instituţiile publice, de stat, să existe practica aproape banală a nepotismului acceptat şi de toleranţa noastră morală scăzută. În numele iubirii de tată, domnul Daea, ministru, şi-a angajat juna fiică, ca un act normal de exprimare a iubirii şi grijii paterne faţă de destinul descendentei sale. În numele loialităţii şi schimbului de servicii sunt angajate rude, dar şi amante, rudele amantei etc. Poliţia din Caracal a scăpat de influentul cuplu Mirea. El, având ca subalternă pe soţia lui, nu putea participa la un concurs de promovare, aşa că a divorţat, dar cu totul formal. Ca să scape de ancheta cu fetele din Caracal, ambii s-au pensionat. Dacă în comunism, soţiile celor închişi divorţau ca să supravieţuiască, cuplul Mirea a divorţat ca să se caţere mai sus în sistemul în care până la scandalul apărut trăia fericit nefăcând mare lucru. Dar, vroia să fie şi mai mare. Fără acest scandal, fără valul de mânie colectivă, care i-a stricat planurile de măreţie, ar fi putut să ajungă cât mai sus. În fond are numai 50 de ani.

Toleranţă şi complicitate

Se pare că încrengăturile de sânge şi nesânge formează adevărate organigrame, tolerate şi de subalterni, şi de superiorii ierarhici. Toleranţa românilor faţă de complicitatea internă, cu ramificaţii externe este oare un semn de nepăsare, de criză morală a societăţii noastre? Cum ne putem astfel explica cazul acelui primar care a ieşit din închisoare pentru a-şi pune banderola cu steagul ţării şi să facă jurământul de viitor primar, cu complicitatea votanţilor, ca apoi să se întoarcă la închisoare. Oare mai e acolo? Cazul fetelor din Caracal este un exemplu de toleranţă şi supunere faţă de cei „care pot”, expresie spusă, cu un cinism şi aroganţă nemăsurată, de Codrin Ştefănescu. Revolta oamenilor, emoţia publică de mânie pare insuficientă pentru cei din sistemul instituţiilor de stat. Cine dacă putea nu făcea ca domnul Daea? Cine se mai miră că descendenţii Năstase trăiesc minunat, cel mic sărind ca păstrăvul în funcţii importante la Bruxelles, că au şi tupeul de a sfida, afişându-şi feţele satisfăcute de prea binele banilor avuţi? Din umbră, plătind pentru aroganţa şi infatuarea sa, patronul familiei asigură descendenţilor o viaţă uşoară. Singura frustrare este că nu mai este vizibil social oficial. Şi asta datorită koros-ului, suficienţei omului care a reuşit prea bine şi care plăteşte pentru această reuşită nemeritată.

Tragedia fetelor din Caracal a pus o oglindă în faţa societăţii noastre, în care răul, patologia socială apare cât este de avansată, de gravă. Se vor turna între ei cei care nu au făcut nimic ca să rezolve aceste cazuri, vor căuta oameni care să-i ajute să scape apelând la loialitate, servicii reciproce sau bani, şi ce vor face când vor simţi că acel confort psihologic, de care se bucurau, dispare, se vor dezbina rudele, familiile, alianţele? Va funcţiona proverbul corb la corb nu-şi scoate ochii, aşa cum funcţionează în parlamentul nostru? Există vinovaţi, nu ne putem consola cu moşteniri genetice fără vinovat, aşa cum fulgerul nu e vinovat că trăsneşte un om.

Emoţiile sociale creează coeziune şi relaţii de apropiere între oameni

Emoţiile publice, contagiunea emoţională sunt necesare doar ca cei ce pot să-şi amintească de cei care nu pot? Doar atât?

Reţelele de socializare online creează o coeziune importantă, deşi probabil că politicienii, cei cu funcţii în sistemul de stat, se sperie mai mult când văd mulţimi. Imaginea unei mulţimi furibunde are mai mare impact emoţional decât coeziunea invizibilă. Diaspora noastră s-a manifestat îmbinând prezenţa fizică la proteste cu comunicarea prin reţele online. La Caracal, procurorii au stat înăuntru, privind prin geam pe cei care protestau nemulţumiţi de felul în care poliţia se implicase în rezolvarea cazului celor două fete. Asta mi-aduce aminte de o situaţie din Grecia când parlamentarii, speriaţi de mulţimea furioasă, au fugit pe ieşirea din spate a parlamentului. M-am gândit unde le erau bodyguarzii. Emoţia privind cazul de la Caracal a trecut graniţele, în Anglia şi Italia s-au pus afişe cu fotografiile fetelor, fapt ce ar putea speria oficialităţile române, de altfel foarte rezervate şi tăcute. Vechea dihotomie între raţiune şi emoţie a avut momente în care emoţia a fost neglijată, sau chiar ocultată, raţiunea neputând coexista cu iraţionalul. Astăzi, elementele iraţionale ale comportamentului uman sunt revendicate de psihologi, care au scris despre inteligenţa emoţională şi abilitatea de a disciplina emoţiile, de a controla stările de paroxism emoţional, care scăpând de control, provoacă instabilitate mentală, anxietate difuză, dezorganizare comportamentală şi violenţă. William James, părintele psihologiei americane, a susţinut încă demult, cu tărie, că emoţiile foarte puternice dezorganizează organismul.

Astăzi, iraţionalul este aşezat în legitimitate, considerându-se că are un rol fertil ca element constitutiv al totalităţii umanului. În multe domenii, cum este arta, elementele iraţionale contribuie la creativitate. Rămâne de văzut cum raţiunea şi emoţia se echilibrează, pentru a evita impulsivitatea primitivă a individului sau grupului. Pe internet circulă Decalogul Chomsky – Noam Chomsky este un reputat lingvist şi gânditor în sfera puterii politice şi a socialului -, prin care se arată cum este manipulat poporul. Unul din principiile decalogului spune că poporul trebuie să nu problematizeze realitatea – angajarea raţiunii, raţiunea trebuie eliminată – şi trebuie să acţioneaze prin impulsul emoţiilor. Nu este oare media complice la acest lucru, când încurajează reacţiile emoţionale, folosind un limbaj care îndreaptă individul către emoţie şi nu către raţiune ca, de pildă, în cazul fetelor din Caracal, „Răsturnare de situaţie”, „Ştire bombă”, „Şoc la Caracal”, „Surprizele anchetatorilor”, „Unde sunt craniile Alexandrei şi Luizei?”, „Ce nu ştim din ancheta de la Caracal”, „Secretul lui Alexandru Cumpănaşu” etc. Jurnaliştii – să spun unii – transferă realitatea cazului de la Caracal – deci deproblematizează realitatea – în senzaţional, tărăgănând cum pot şi cât pot prelucrarea informaţiilor atât de confuze, pe care chiar ei le fac să circule. Într-un fel, obţin ce vor, să împingă lumea în vasta ogradă a iraţionalului.

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR