1
2
3
4
Text de Teodor Baconschi

Nu găsim ușor capitolul „fericire” în marile enciclopedii religioase. Tradițiile spirituale majore socotesc că rațiunea lor de a fi, ca și motivele convertirii cuiva la imperativele lor (revelate sau nu) sunt superioare vulgarei „fericiri” prea omenești. Tocmai de aceea, în societățile occidentale, puternic secularizate, domnește hedonismul: căutarea prin orice mijloace a plăcerii, ca temei al stării de mulțumire și „realizare” narcisică.

În lumea religiilor tradiționale, omul deplin – fie cel primordial, fie cel eshatologic – își propune mai mult: unirea mistică, beatitudinea extatică, eliberarea perenă din închisoarea trupului, sau a materiei în general. Cred că această selecție „pe verticală”, aparent insensibilă la căutările obișnuite, sau chiar la „drepturile omului”, explică însăși rezistența istorică a marilor religii. Dacă s-ar fi prezentat diferitelor comunități ca niște „agenții” de asigurare a „fericirii”, ele ar fi fost prea frecvent contestate, modificate doctrinar și pervertite într-o puzderie de secte centrifuge. Pentru ca autoritatea lor spirituală să se constituie și să dureze, era nevoie de severitatea unei pedagogii. În fond, nu e vorba de un soi de maximalism intransigent, ci de practica realismului antropologic: omul nu poate fi constant fericit „pe pământ”, unde trăiește încătușat de nemiloase și evidente limitări. Ca să ajungă într-o formă sau alta de „cer”, în spațiul unde se împărtășește cumva din eternitatea fericită a divinității, el trebuie să se supună unui travaliu ascetic, unui set de renunțări semnificative și dureroase.

Toate religiile au, din start, o antropologie pesimistă.

Ele vin să „repare”, să „vindece”, să transfigureze o condiție umană care se dovedește, hic et nunc, precară, mizerabilă, insuficientă. Marile religii (inclusiv umanismul modern, ca sursă a nihilismului și deconstrucțiilor postmoderne) sunt cosmice ateliere de reparații, spații „de lucru”, în care condiția umană ca atare intră în athanorul unor salutare mutații restauratoare. Civilizația occidentală (în toate expresiile sale euro-americane, proiectate global) prezintă o notă sumbră, economică, axată pe depășirea condiției umane ca „dat”. Ea s-a dezvoltat enorm, mai ales în ultimele cinci veacuri, prin „imanentizarea” transcendenței și practicarea forțată a utopiei, adică prin injectarea în chiar masa fenomenelor istorice, orizontale, a energiei pe care creștinismul tradițional o investea în făurirea, post mortem, a unei „situații” paradisiace.

Periferizarea „fericirii”, privită ca „sentiment”, deci ca element accesoriu, apare deja la vechii greci. Zeii sunt fericiți, în mod organic și totodată supranatural. Oamenii, rude ale lui Prometeu înlănțuit, nu pot decât „fura” clipe de fericire pe care zeii le vor sancționa, cu o meschină gelozie.

Și în religia romanilor, care preia pantheonul grecesc și îl combină sincretic cu diferitele culte orientale, tema esențială e împăcarea cu moartea, sub semnul faimoasei fortuna labilis (care avea să fie reciclată continuu în Evul Mediu latin și mai târziu, în imaginarul barocului european). Norocul e fluctuant, capricios, temporar și imprevizibil. Sănătatea, averile, onorurile sociale și gloria politică reprezintă bunurile cele mai râvnite și totodată biete iluzii de-o clipă. Boala survine insidios, banii se risipesc asemenea fumului, printre catastrofe imparabile, cinstea acordată de ceilalți e ipocrită și efemeră, iar gloria politică sfârșește în baia de sânge a tiranicidului. Fericirea, sau măcar bucuria, depinde atât de dramatic de dinamica evenimentelor și de firea schimbătoare a celorlați încât nu poate face obiectul experiențelor religioase, ci „doar” a celor filozofice, precum în cazul stoicismului și al epicureismului, principalele școli în atrium-ul cărora candidatul la înțelepciune deprinde principiile unei vita beata.

De mai bine de 40 de ani, în timpul săptămânii dinaintea Paştelui, grupuri de credincioşi pornesc din diferite colţuri ale Scoţiei şi nordului Angliei, într-un pelerinaj de până la 200 km, purtând cu ei o cruce mare şi grea. Foto: www.northerncross.co.uk

De mai bine de 40 de ani, în timpul săptămânii dinaintea Paştelui, grupuri de credincioşi pornesc din diferite colţuri ale Scoţiei şi nordului Angliei, într-un pelerinaj de până la 200 km, purtând cu ei o cruce mare şi grea. Foto: www.northerncross.co.uk

Cel puțin o religie, hinduismul, se arată mai indulgent, socotind ananda (fericirea, bucuria) ca pe realitatea însăși a brahmanului. Ființele se nasc din fericire, trăind-o, dar și regăsind-o, intensificată, după moarte. Și în jainism, progresul în virtute, duce la o detașare jubilatorie.

Multe cosmogonii asiatice insistă pe „bucuria” zeilor de a învinge haosul, tenebrele, dezordinea primordială, iar această exaltare nu lipsește din hagiografia budistă, așa cum e prezentă în cea iudaică sau creștină: oamenii care ating desăvărșirea spirituală sunt copleșiți de beatitudine: ne amintim, bunăoară, că prima treaptă a procesului de canonizare, în creștinismul apusean sau răsăritean, e tocmai proclamarea cuiva în tagma „fericiților”.

Fericirea în creștinism

În Predica de pe Munte, Iisus Hristos formulează cele 9 „Fericiri”, echivalentul neotestamentar al Decalogului mozaic: legea cea nouă scoate omul de sub constrângerea unor interdicții („să nu ucizi” etc), dăruindu-i libertatea afirmativă a unor opțiuni deschise. Ființă umbrită de har, creștinul este deci explicit invitat să fie „fericit”, numai că nu la modul egoist-plezirist, ci în cheia paradoxală a unor renunțări împlinitoare (fericirea în smerenie, răbdarea persecuțiilor, milostenia). Mă consum, deci capăt un surplus ontic, de vreme ce, prin auto-limitare, viața mea primește un sens intensiv sacrificial. E o cale îngustă, spre care mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși.

De ce percep atâția creștinismul ca pe o religie a mortificării sumbre, vinovată de sugrumarea bucuriei de a fi? Au existat, firește, în două milenii de istorie spirituală, multiple excese auto-flagelante, doloriste, hiper-austere, precum în viziunile macabru-triumfale din vremea Contra-Reformei. Aceste exacerbări temporare ale penitenței nu sunt totuși definitorii, ci mai curând accidentale și morbide. În paleocreștinism, toți ucenicii lui Hristos se numeau (după Pavel) „sfinți” și cultivau serenitatea agapică, nădejdea, bucuria comuniunii fraterne. Derapajele la care mă refeream adineaori au fost mai degrabă reacții defensive față de pericolul ciclic al „păgânizării”. Ele vizau mai curând sublimarea libido-ului dionysiac, a pulsiunii orgiastice niciodată dispărute din subconștientul omului mediteraneean.

Claviatura acestor eliberări (prin eforturi proprii sau asistate de un Mântuitor, dar întotdeauna personale) acoperă un vast registru de nuanțe semantice și simbolice reunite în punctul de fugă al comuniunii cu divinul, care restabilește unitatea și plenitudinea originară a Ființei. Nu ne putem imagina un sfânt trist, angoasat, crispat de dileme și incertitudini. Desăvârșirea implică atât frenezia posedării adevărului, cât și dematerializarea, surclasarea condiției muritoare, marcată de maladii, suferințe, obstacole și eșecuri.

Este însă această transă perpetuă lotul unor privilegiați? În principiu, da. Și totuși, marile religii, dar mai cu seamă monoteismul biblic, iudeo-creștin, permit și chiar recomandă o bucurie „populară”, ritualizată, conectată la calendarul sărbătorilor, când întreaga comunitate are partea ei de dans, celebrare și exces legitim. Și asta pentru că religiile sunt dispozitive simbolico-metafizice „totalizante”. Ele sanctifică toate aspectele vieții „profane”, conferindu-le, prin felurite suporturi liturgice, o demnitate luminoasă, inclusivă și compensatorie. Putem oare, din perspectiva istoriei religiilor, schița o fenomenologie a fericirii? Da, există un numitor comun: fericirea este suprasemnificarea condiției muritoare, prin rit, sacrificiu (de sine), fuziune și iluminare mistică. Aceste constante, declinate și ipostaziate diferit, ilustrează, dincolo de accentele doctrinare și de metaforele obsedante, structura de adâncime a psihismului uman. La urma urmelor, homo religiosus nu este nici fericit, nici nefericit: el nu face decât să-și continue pelerinajul.

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR