1
2
3
4

„Vreau să continui ce fac acum, să muncesc în grădină în timpul liber și să fac lecții de limbi străine cu copiii din sat. Mie mi-au oferit un drum în viață.”

Bianca Ghiorghiu s-a născut în Slobozia. Prima ei casă a fost un apartament la etajul patru al unui bloc de cartier. A crescut cu cheia la gât, mama ei făcea naveta. Ea juca fotbal, colecționa abțibilduri, învăța, umbla cu copiii de pe stradă. Până când orașul i s-a părut prea mic, prea obosit, pentru visele ei. Își imagina viața din marile orașe, din capitală. Bianca a intrat la facultatea de limbi străine în București. A studiat franceza și germana. În timpul studenției și-a înghețat un an și a plecat în Germania să lucreze și să învețe astfel mai bine limba. S-a întors și s-a angajat la diverse corporații. A avansat în carieră, ajutată și de o oarecare aplecare tehnică, oricum face ceva cu totul diferit de ce credea când era studentă. A trăit în mai multe blocuri. În mai multe locuri. Acum, Bianca lucrează pentru compania NTT DATA, o mulținațională japoneză axată pe servicii IT cu sediul central la Cluj-Napoca. În luna februarie, când pandemia bătea la ușa Europei, ea s-a mutat într-un sat.

La Bloc

Sunt din generația cu cheia la gât, sucuri Brifcor, abțibilduri cu «Salvați de clopoțel» la gumele Turbo, ascultat casete și înregistrat peste, cumpărat țigări Carpați și Snagov pentru tata”, spune Bianca despre copilăria ei. „Eram destul de zvăpăiată, aproape că zburam pe scările blocului, stăteam la etajul 4 și săream câte 4-6 trepte deodată. Jucam tot ce se putea juca cu copiii de la bloc, inclusiv fotbal, iar mai târziu, am făcut un an de atletism la clubul din oraș. Școala mergea bine și … mai spre liceu, bineînțeles, ca mulți alții, visam la capitală, călătorii și «scăpat» din orașul care devenise prea mic, fără posibilități”, mărturisește ea, acum, la 37 de ani când stăm sub nucul din fața unei case bătrânești dintr-un sat din Transilvania. Bianca a cumpărat casa, pământul, grădinile și începe să le dea viață. „Dintotdeauna mi-am dorit să trăiesc la țară. Mergeam în vacanțe la bunici și acolo mă simțeam fericită, îmi rămăseseră amintiri frumoase ca despre un tărâm de basm”. Dar nu acesta era modelul. Nu așa arăta designul vieții unui tânăr acum douăzeci de ani. România rurală nu-ți spunea nimic. La 17 ani, țintești mai departe.

Capitala, limbi străine, Germania

Plecată din Slobozia, Bianca s-a trezit într-o capitală haotică, aglomerată, murdară. În căminele studențești stăteau prea multe în cameră, pe străzi erau prea mulți câini, în bucătăria comună, prea mulți gândaci. „Era mizerie, igrasie, înghesuială. Bucureștiul plin de câini, umblam tot timpul cu sprayul la mine. În căminele studențești nu se investise nimic, baia pe hol, frig, arătau jalnic, suprapopulate”.

După ce s-a angajat, s-a mutat cu mai multe colege în chirie. Pe măsură ce câștiga mai bine, se muta în apartamente cu mai puține colege. Bianca își începuse viața de nomad. Tot ce avea încăpea într-un rucsac. Lucra pentru multinaționale, asigura suport tehnic pentru clienții de limbă franceză și germană. Când și-a dat seama că ar câștiga mai mult dacă ar stăpâni mai bine limba, și-a înghețat anul la facultate și a plecat baby-sitter în Germania. A locuit la o familie care avea casă și curte, avea patru copii, multe camere, grădină, câine. „Acolo am văzut ce înseamnă să trăiești bine”. Bianca avea grijă de copii, locuia cu ei, învăța germana. Când s-a întors, exact așa cum a crezut, a primit un job mai bine plătit. Și-a luat în chirie un apartament în care să stea singură. Avea un prieten care călătorea mult prin toată Europa, așa îi era serviciul. Bianca a început să caute firme cu joburi care pot fi făcute de acasă. Ideea așa i-a încolțit, dintr-o pornire romantică. „Mi-am închipuit că vom călători împreună, că eu îl voi însoți și trebuie să pot lucra de oriunde, pentru că nu mă voi putea duce la serviciu zilnic. Dar nu a fost așa cum îmi închipuiam eu. Ne-am despărțit și n-am mai plecat niciunde. Dar ideea de lucru de acasă mi-a rămas în minte”.

Bianca făcea în București cam o oră pe drum la serviciu și invers. „Traficul din capitală era infernal, nu doar că-ți mânca din timp, dar era și foarte obositor, îți uza nervii, viața. Te îmbolnăvea”. Așa că a continuat să caute alte joburi, alte locuri. Și așa a ajuns la Timișoara, unde a lucrat pentru NTT Data și a locuit  la 15 minute de mers pe jos de firmă. „Ajunsesem să mă laud colegilor din București că eu ajung fără mașină la serviciu în 15 minute”.

În 2018 a descoperit pe Facebook grupul „Mutat la țară. Viața fără ceas”. A început să citească, să-i urmărească. S-a înscris în grup și încet-încet, a crescut în ea gândul că ar putea și ea. „Îmi aminteam vacanțele la bunici, când alergam pe câmpuri, mă cățăram în pomi, mă simțeam liberă și fericită. Am început să visez. Să-mi imaginez viața mea la țară. Să am casa mea. Și tot repetam: casa mea, grădina mea… pământul meu… pomi. Pomii mei… Simțeam nevoia să mă conectez cu lumea reală”.

Și a început să caute. În 2019 a dat anunțuri, a pornit să studieze satele care să-i ofere ce-i trebuia ei. Internet prin fibră optică, de mare viteză, un supermarket, o școală, un cabinet medical, și eventual drum.”

A găsit ce căuta la Mociu, o localitate la 50 de km de Cluj, cu internet de calitate, dar fără gaze naturale. Nu-i nimic, și-a zis Bianca, se poate și fără, se găsesc alte soluții. Când a ajuns în sat și a văzut locul, și-a dat seama că acolo poate să facă ce vrea, că exista potențial. Casa pe care voia s-o cumpere era moștenită de mai mulți membri ai unei familii răspândite peste tot. A început întâlnirile cu ei, căutările, corespondența. Aproape un an a durat să se facă toate actele, să se încheie tranzacția. În toamna anului 2019 a fost gata. Iar vecinul ei a promis că o ajută să renoveze casa.

Prima noapte

„Prima seară în casa de la Mociu am resimțit-o ca pe o retragere într-un refugiu. Deși nimic nu îmi era familiar, plutea senzația că locul, casa sunt golite de orice încărcătură trecută și acum sunt în așteptare, gata să primească un suflu nou, să fie modelate și să reflecte altă poveste, alt destin. Căsuța era pe atunci nerenovată în interior, dar lucrurile, patul, erau în stare bună, un pic îmbâcsite. Era noiembrie și am petrecut un weekend aici, fără prea multe condiții, fără bucătărie și cu WC afară. Soba de teracotă încălzește în continuare foarte bine și a fost atunci principala sursă de confort. În prima seară, mi-am așezat un sac de dormit pe pat si m-am cufundat până târziu în citit… (zâmbește, aveam o carte a lui Andy Hertz), conectându-mă și mai mult cu acești oameni care au schimbat confortul orașului pe viața la țară, cu noua vibrație și cu această comunitate dragă din care acum fac parte”, povestește Bianca privind dincolo de noi, peste grădini, într-o zi de vară, și jucându-se cu cățeii Bubu și Lola.

Bianca e frumoasă, are alura unei franțuzoaice, trăsăturile feței de-o finețe aparte, un zâmbet sfios și ochi inteligenți, luminoși. Vorbește frumos, probabil exercițiul multinaționalelor. Îmi explică și ce face pentru NTT Data, deși nu înțeleg prea bine, am să vă spun pe foarte scurt că se ocupă de SAP (Systems Applications and Products – un sistem informatic complex utilizat în gestiunea bazelor de date), este consultant cu responsabilități de management de operațiuni, undeva la granița cu IT-ul. De altfel, ea a tras concluzia că firmele mari preferă absolvenți de limbi străine pe care să-i învețe programare, decât programatori pe care să-i învețe limbi străine.

Biroul de la Mociu

Bianca ne întâmpină la poartă, ca o gazdă de țară adevărată. Peste drum are parcată mașina și ne arată cu brațele larg deschise că tot pământul acela, mărginit de șosea pe o parte și de sălcii – pe cealaltă, este terenul ei. Intrăm în curte și o umbră răcoroasă ne învăluie. Un nuc bătrân și-un dud, majestuoși, umplu curtea cu coroanele lor. Cățeii Bubu și Lola ni se împleticesc printre picioare, bucuroși că au musafiri. Dau spectacol. Dincolo de curte, se întinde altă grădină, un ogor. „Sunt tot al mele”, spune Bianca zâmbind.

Casa e renovată deocamdată doar în interior. O baie și o bucătărie cochetă cu aparatură electrică, o cameră mare, luminoasă, cu mobilă montată chiar de ea. În față va amenaja o terasă frumoasă și arată cum se va deschide pridvorul cu vedere spre nuc. Pentru Bubu și Lola a construit o căsuță din paleți, are și sufragerie. Sunt prietenii ei.

În grădină a cultivat de toate. Până acum a mâncat din munca ei ceapă, salată, mazăre. Studiază permacultura, vrea să facă un echilibru între tradiție și inovație în agricultură. Să experimenteze. Să facă schimb de produse. A fost la o „clacă” în Mureș organizată de grupul „Mutat la țară”, i-a plăcut mult. Abia așteaptă să organizeze și ea una la Mociu. Visează să facă din gospodăria ei o „Cetate a prieteniei” unde să primească vizite, oameni care vor să experimenteze viața la țară, să se bucure de frumusețea ei.

Pentru job lucrează zilnic, are program de la 9.00 dimineața la 17,00. Cu o scurtă pauză de masă. Când iese „de la birou” în curte, vecinii o întreabă: „Unde ai fost, că nu te-am văzut toată ziua!”. Ei sunt obișnuiți ca „munca” să se facă afară. Esențial în decizia ei a fost să poată lucra de acasă, iar internetul îi oferă această posibilitate, de aceea, spune ea, este foarte important să fie internet de mare viteză și la sate.

Din când în când merge la întâlnire la firma din Cluj. Face 50 de minute, drum lin. Mai merge și la București, iese cu prietenii în oraș. „M-am mirat cât de puțin îmi lipsește orașul, doar prietenii. Dar și cu ei, parcă acum gust mai bine timpul petrecut împreună”.

Cum e viața ta, Bianca? Îmi răspunde căutând cuvintele, nu e o discuție obișnuită. „Acea apropiere… sufletească… e ca o regăsire, este ceva personal pentru fiecare, îmi este greu să o descriu, ea se simte și se trăiește. Și o simt mai bine la sat, unde ritmul e mai lent și de jur împrejur e natură. Liniștea, prospețimea dimineților, zumzetele insectelor, plăntuțele din grădină, căsuța bătrânească pe care o renovez sunt bucuriile mele de acum, care îmi reamintesc în fiecare clipă ce alegere bună am făcut. Fiecare zi e altfel, cu activități diverse, dar și provocări pe care încerc să le văd ca pe ocazii de a învăța lucruri noi. Vreau să fac locul acesta să vibreze de viață!”.

Din pragul casei vechi, o doamnă blondă, cu zâmbetul Biancăi pe față ne invită la cafea. „E mama”, spune Bianca, „am adus-o și pe ea de la Slobozia. Să trăim aici împreună”.

 

Grupul „Mutat la țară. Viața fără ceas” are peste 100.000 de membri. Și crește în continuare. Este o nouă realitate, pe Facebook, care alunecă subversiv pe sub cea veche, fără ca ea, cea din urmă, să realizeze măcar ce i se întâmplă. Grupul „Mutat la țară – Viața fără ceas” a început cu o pagină pe Facebook, s-a transformat neașteptat de repede într-o comunitate cu peste 100.000 de membri și întreg proiectul însumează peste 50 de grupuri dedicate mutării la țară. Ce-i unește pe acești oameni este dorința și plăcerea de a trăi altfel. Andy Hertz este fondator al acestei comunități, el însuși „Mutat la țară”, într-un sat din Munții Apuseni. A trăit la Londra o vreme, apoi s-a întors și a decis s-o ia de la capăt, acolo unde îi place. Povestea lui este subiectul unei cărți, chiar cu acest titlu: „Mutat la țară. Viața fără ceas”. Acum se bucură cum a crescut mișcarea aceasta, creează noi proiecte, dă interviuri, luptă pentru nevoile lor. Povestea lui, pe larg:  Cum se transformă „satul” virtual într-unul real.

 

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR