O colegă jurnalistă stabilită la Milano, Adela Mohanu, pomenește de conceptualizarea unui efect al acestei ofensive: „coronascepticismul”. Jurnalista este uimită de amploarea pe care o ia acest curent, inclusiv în presa quality.

Amintind că în Milano au murit de Covid-19 aproape 12 mii de localnici, aproape de șase ori mai mulți decât în bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, ea se întreabă – cum se face că există atâția „coronasceptici”, oameni care se îndoiesc de veridicitatea sau de virulența virusului?

Când scriu aceste rânduri, oameni de pe întreg Globul au putut să vadă prima pagină din ziarul New York Times o listă imensă cu numele victimelor din cauza noului virus, acestea fiind doar o parte din cei aproape 100 de mii de morți în SUA.

În același timp, filosofi, oameni de afaceri sau politicieni, uneori nume sonore care pot avea credibilitate în fața publicului, susțin teorii ale conspirației, vehiculează informații false sau merg pur și simplu spre negarea crizei.

„Suntem, pe bună dreptate, îngrijorați de proliferarea teoriilor conspiraționiste, dintre care multe susțin că coronavirusul nou nici nu există și că totul e o manipulare uriașă cu scopul de a ne implanta nu știu ce cip malefic prin termoscanare, sau de a ne vaccina, spre marea noastră pagubă. Giorgio Agamben, care susține cu toată seriozitatea că pandemia e un „concept politic”, că medicina e o religie, medicii – sacerdoți și că terapiile sunt liturghii, nu spune, în fond altceva, doar că el vrea să pară mai rafinat intelectual, servindu-se de limbajul deconstrucționismului și abuzând de sensul cuvintelor și al logicii – ceea ce bieții conspiraționiști de rând nu sunt în stare. Deh, n-au atâta școală ca filozoful nostru și nu pot cita din bătrânul Homer în original!”, scrie Andrei Cornea, pe contributors.ro, într-un articol intitulat „Anti-Agamben”.

Iar Alina Bărgăoanu, expert în cadrul grupului pentru combaterea știrilor false al CE, despre fake news-urile care au apărut după declanșarea pandemiei de SARS-CoV-2  spune pentru Ziare.com: „Potrivit cercetării pe care am făcut-o în perioada 20-23 martie pe marginea a cinci narațiuni conspiraționiste (credeți-mă că nici nu prea contează care, intuiția mea este că orice narațiuni am fi pus în chestionar, rezultatele ar fi fost oarecum aceleași), nu am detectat diferențe notabile din punctul de vedere al variabilelor socio-demografice (educație, gen, mediu de rezidență). Mai ales pentru variabila educație, este un rezultat tulburător, care ar putea să ne pună mai mult în gardă. Este un mit că doar «alții» – mai ales «persoane needucate» – răspândesc sau se încred în conspirații”. 

Am contactat câțiva specialiști care să analizeze fenomenul din perspectiva lor de expertiză și să ne ofere astfel posibilitatea de a înțelege cum se produc aceste curente de gândire, de ce au priză la public și care sunt scopurile propagandiștilor.

Este important să fie cunoscute aceste fantasme colective pentru că ele, așa cum demonstra psihosociologul Serge Moscovici, se pot transforma în fapte și acțiuni. Iar demonstrațiile de stradă au dovedit-o.

Experții analizează fenomenul

Stefan Tobler este profesor de Teologie evanghelică la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, cu specializare în domeniul eticii; cu câțiva ani în urmă a predat un curs de Etică economică și la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. Invitat să conferențieze la diferite universități din lume, profesorul Tobler își începe cursul de etică în fața studenților cu o problemă: îi pune să aleagă, asemenea unui savant care umblând după fluturi prin junglă ajunge pe câmpul de bătălie dintre două triburi și este pus de învingătorii glumeți, să decidă – dacă împușcă unul dintre prizonieri, îi eliberează pe ceilalți.

Stefan Tobbler

În țara noastră, prea puțin s-au făcut auzite voci înțelepte în rândul elitei intelectuale, care să echilibreze lucrurile. Pe când în Italia l-am auzit pe economistul Luigino Bruni, profesor universitar la Roma, spunând că această criză ar putea să aibă un mesaj important cel puțin pentru țările dezvoltate: această frână pusă dintr-o dată nu doar pe economie, ci pe întregul stil de viață poate fi considerată ca un fel de perioadă de post al capitalismului, desigur cu multe greutăți și suferințe, dar poate și necesar după excesele de dinainte, când am avut o frenezie a consumerismului”.

„De prea multe ori sunt publicate părerile unor persoane publice sau faimoase, fără să se verifice dacă au competență profesională și dacă sunt informate. Pe fondul unei crize, cum e actuala pandemie, toate aceste obiceiuri proaste, practicate atât la nivel individual, cât și de grup, pot costa mult”, consideră Andrei Miu, psiholog, profesor de neuroștiințe cognitive la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj.

Andrei Miu, psiholog, profesor de neuroștiințe cognitive la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj

Profesorul Miu a explicat pentru PressHub.ro, de ce sunt îmbrățișate știrile false de către tot mai multă lume, mai ales în perioadele de criză.

„Studiile de psihologie arată că avem tendința de a judeca superficial și că, pe acest fond, suntem susceptibili la o grămadă de distorsiuni cognitive, cum ar fi să credem ceva ce am mai auzit sau care ne confirmă părerile. Comoditatea aceasta, care ne face să credem fără să stăm prea mult pe gânduri câteodată, și distorsiunile cognitive cu care vine la pachet se accentuează mai ales atunci când nu avem timp, când suntem obosiți sau speriați, sau când, pur și simplu, nu suntem motivați într-o situație.

Cred că aici e una din cheile campaniilor publice de scădere a susceptibilității la știri false: să îi responsabilizeze pe oameni în legătură cu rolul lor în crearea unor curente de opinie care, dacă sunt nefondate, ar putea costa societatea. Exemplu cel mai bun e curentul antivaccinist.

E important să înțelegem că, în ziua de astăzi, oricine își poate publica părerile pe internet și că o parte din aceste „știri” nu sunt reale. Dacă distribuim aceste informații fără să le cântărim, devenim părtași la dezinformare și amplificarea ignoranței.

Mentalitatea de care ne tot plângem că ne-a tras societatea înapoi e produsul informațiilor pe care fiecare dintre noi le vehiculează și acum, când exprimarea opiniei e atât de la îndemână pe internet, trebuie să încercăm să fim cât mai chibzuiți și responsabili. Pe de altă parte, și mass-media trebuie să fie mai atentă, promovând preponderent opiniile informate ale profesioniștilor care se pricep la o problemă”. 

„În contextul COVID 19, spațiul public nu funcționează în lipsa unei încrederi minimale în instituții publice (specialiști, vezi în acest caz componenta medicală și de cercetare în acest domeniu), încrederea în media (aici trebuie văzut unde scăpăm de propaganda de factura comunistoidă sau capitalistă), încrederea în ceilalți la modul general”, avertizează Ioan Hosu, expert în sociologia comunicării și comunicare politică la UBB-Cluj. El analizează mecanismele propagandei politice și felul în care ea are priză la public, în special în contextul crizei pandemice actuale.

„Propaganda nu este un fenomen tocmai nou, această formă de comunicare în spațiul public este exploatată cel mai adesea de către grupuri interesate, la nivel național sau internațional, fie că este vorba de grupuri politice, entități private de profit, structuri ale statului, structuri nonstatale sau nonprofit.

Despre tipurile și formele de manifestare ale comunicării propagandistice putem spune multe, amintim doar faptul că, prin apelul la dezinformare, manipulare, intoxicare informațională se urmăresc câștiguri de imagine și schimbarea atitudinilor și comportamentelor, câștigarea puterii politice. Falsificarea adevărului, dezinformarea, mistificările de orice fel, intoxicarea sunt parte din ceea ce numim la nivel comun propagandă. 

Din păcate, aceste elemente fac parte din setul de tehnici utilizate de politicienii prinși în jocul puterii. Subliniem faptul că, în acest demers, sunt parte entități politice, media, actori privați, structuri de putere transnaționale, intelectuali, personaje cu notorietate, tehnologie și programe informatice (vezi algoritmi și rețele de socializare) și la final noi, consumatorii de informație din media, noi cu viața și familiile noastre. 

Rețelele de socializare și internetul sunt elemente exploatate intens de politicieni și de partenerii acestora (media, lideri de opinie – alții decât cei din zona politică), aceștia potențează manifestări care să conducă la câștiguri de imagine și acces la Putere, nu doar politică.

Grav este faptul că unii dintre aceștia, apelând la autoritatea lor (epistemică, notorietate, charismă etc), vin să augmenteze, să confirme poziții publice exprimate de politicieni.

Mai trebuie să facem o distincție, aceea că noi vorbim aici de propagandiști profesioniști și de entuziaști, de naivi, de oameni care se plictisesc sau oameni cu bune intenții care intră în acest joc. Cert este că îndepărtarea de zona rațională sau de cea de civilitate conduce la fenomene nefericite la nivel societal (vezi refuzul unor grupuri din societate de a mai aprecia sfatul medicului!).

Criza medico-sanitară este una dintre numeroasele situații problematice sau crize cu care ne-am confruntat în ultimii ani. Ne referim aici doar la acțiuni de comunicare legate de crize societale și cred că ar trebui avute în vedere următoarele aspecte: fake news și propagandă înseamnă polarizare, înseamnă ruperea legăturilor dintre instituții și cetățeni, înseamnă o destructurare a spațiului public (acțiuni din categoria agitprop sau masuri active)”. 

„S-au prăbușit tradiționalele instanțe de autoritate cognitivă – Savantul, Profesorul, Medicul sau Preotul – surclasate de Internet. Parabola cu «idiotul satului» căruia Internetul îi oferă accesul la cuvânt, a fost lansată de Umberto Eco ca reacție la această realitate greu de asimilat de niște urmași ai Iluminismului” este constatarea de la care pornește și argumentația profesorului de comunicare Dumitru Borțun de la SNSPA București, privind răspândirea și aderența la public a valului de fake news și teorii ale conspirației care s-a revărsat peste lume în ultimul timp. Profesorul ne explică cum de-a ajuns omul modern mai susceptibil la dezinformare și propagandă mincinoasă.

Dumitru Borțun, profesor de comunicare la SNSPA București – Foto: RFI România

„În zilele noastre asistăm la un atac masiv împotriva ideii de realitate obiectivă, dar nu de pe poziţiile raţiunii, ale gândirii critice și ale ştiinţei, cum s-a întâmplat în zorii epocii moderne. Unul dintre mottourile modernităţii, «Ştiinţa e putere», lansat de Bacon în Noul Organon (1620), a devenit vetust.

Astăzi, puterea nu mai aparţine celor care deţin cunoştinţe adevărate despre realitate, ci acelora care impun propria interpretare despre realitate – de unde şi apariţia termenului de postadevăr, definit de Cambridge Dictionary astfel: «oamenii sunt înclinaţi să accepte argumente întemeiate pe emoţiile şi credinţele lor, în fața unuia întemeiat în fapte». 

Expresia postadevăr a fost folosită pentru prima dată în 1992, de Steve Tesich, care spunea, într-un eseu publicat în Nation Magazine: «noi, ca popor liber, am ales în deplină libertate să trăim într-o lume a post-adevărului». Fenomenul nu este nou, acum asistăm doar la finalizarea unui proces istoric mai îndelungat.

Ca să-l parafrazăm pe Gabriel Garcia Marquez, noi facem analiza unei  «morţi anunţate»: moartea năzuinței spre obiectivitatea cunoașterii. Dar nu oamenii sunt primii vinovați.

Cele mai inumane evenimente din secolul XX, două războaie mondiale, Gulagul și Holocaustul, au fost legitimate în numele unor «adevăruri»; s-a adăugat cotitura lingvistică, apoi epistemologia perspectivistă, și relativismul cultural. Ca urmare, adevărul a încetat să fie o valoare de legitimare – proces descris cu o precizie chirurgicală de Richard Rorty. 

Asistăm la nașterea unei mentalități pe care am putea s-o numim „democratizarea adevărului”, în care nu mai funcţionează distincţiile dintre cunoştinţă şi opinie, dintre amator şi profesionist, dintre profan şi iniţiat, dintre neofit şi profesionist – proces care se poate vedea cu ochiul liber pe reţelele sociale, unde putem asista gratuit la un spectacol fascinant: bătălia interpretărilor. O bătălie dusă în numele unor adevăruri, dar al unor adevăruri nedemonstrabile şi, totodată, de necombătut. Probabil că așa își reprezentau Iadul un Francis Bacon, un René Descartes, un David Hilbert sau un Rudolf Carnap. 

Ca orice democrație, și «democrația adevărului» se croiește din materialul clientului. El constă în pulsiuni iraţionale, prejudecăţi şi iluzii, fantasme luate drept realitate, opinii luate drept cunoştinţe, utopii considerate realizabile. Vor oamenii să scape de ele? Dimpotrivă, vor să le apere împotriva oricărui argument sau fapt care le-ar putea pune în discuție. Este ceea ce psihologia cognitivă numește «gândire deziderativă» sau wishful thinking. 

Oamenii își doresc cu ardoare, dar fără să conștientizeze, să-și confirme reprezentările, credințele, ideile, teoriile explicative, aspirațiile și speranțele – în general, își doresc să se simtă confirmați în ansamblu, ca mod de gândire și ca mod de viață. În acest scop pun în funcțiune așa-numitul «raționament motivațional» (Julia Galef), prin care selectează din mulțimea faptelor și argumentelor doar pe cele care le satisfac dorința de confirmare – în fond, nevoia de recunoaștere și de certitudine.

„Iată cum se explică această «ploaie de meteoriți» care constă în informații false, pseudo-știri (fake news), teorii mai mult sau mai puțin plauzibile (conspiracy theories). Succesul lor este un produs al colaborării dintre emițători și receptori și este cu atât mai facil cu cât o societate se află într-o criză mai mare, iar încrederea oamenilor în autorități este mai mică”

Dumitru Borțun, expert în etica comunicării.

Interesele geopolitice și propaganda în criza covid

De ce s-ar afla Rusia și China în spatele unor mesaje de tip fake news sau propagandă politică? Cum s-au folosit de criză aceste state pentru a încerca să-și impună interesele? Ștefan Popescu, expert în diplomație și politică externă, a analizat pentru noi, interesele geopolitice ale principalelor state angrenate în criza sanitară și felul în care diplomația lor a încercat să manipuleze opinia publică:

Ștefan Popescu, expert în diplomație și politică externă

„Asistența umanitară din partea Chinei, deosebit de promptă pentru Italia și bine mediatizată, a creat, cel puțin în primele săptămâni de criză, imaginea că solidaritatea europeană caută să recupereze, să nu rămână în urma Chinei în chiar spațiul comunitar. Aceste situații au fost rezultatul unei intense campanii de comunicare iar nu al diferenței de consistență între ajutoarele oferite de China și cele din partea marilor puteri occidentale. 

După cum dezvăluia cotidianul catolic francez La Croix, având fără îndoială la bază surse instituționale, «zeci de diplomați chinezi au primit ordin să își deschidă un cont Twitter sau Facebook (în ciuda faptului că aceste rețele sunt total interzise în China), iar între ambasadorii chinezi deja virulenți în Africa de Sud, în Peru, la Londra, în Suedia, cel din Franța a făcut figura de războinicul numărul unu ».

În al doilea rând, China a urmărit marginalizarea acțiunilor umanitare și economice ale puterilor occidentale și discreditarea capacității acestora de a mai fi repere pentru comunitatea internațională. 

De altfel, oficiosul chinez de expresie engleză Global Times, în ediția sa din 11 aprilie, a expus în deplină transparență acest ultim obiectiv al angajamentului extern al Chinei: «este necesar să se reconsidere scopul real al SUA și al țărilor europene în crearea de organizații internaționale și dacă acest scop răspunde nevoilor oamenilor și provocărilor cu care se va confrunta lumea în viitor». 

Astfel, mesaje care făceau paralele între eficiența măsurilor luate de autoritățile chineze în combaterea epidemiei și lipsa măsurilor adecvate luate de statele Uniunii Europene au fost difuzate în exces la scară mondială.

Cu toții ne aducem aminte de imaginile date publicității la finele lunii ianuarie de canalele de stat chineze și preluate de presa din întreaga lume cu zecile de excavatoare și camioane lucrând pe un șantier din Wuhan, ca într-un furnicar, cu scopul de a finaliza în numai zece zile un mare spital dedicat exclusiv celor infectați cu noul coronavirus.

În realitate era vorba de un spital modular și nicidecum de o construcție în fier și beton. Astfel, «țările asiatice, între care China, au fost în mod deosebit performante în lupta împotriva Covid-19 deoarece dau dovadă de acest sens al colectivității și al civismului de care sunt lipsite democrațiile occidentale », după cum se afirma într-un mesaj difuzat pe Twitter de Ambasada Chinei la Paris și preluat într-un material mai substanțial de cotidianul Le Parisien / Aujourd’hui en France. 

Un asemenea angajament, spirit civic și sens al colectivității nu poate decât contrasta cu «personalul instituțiilor pentru persoane vârstnice (Ehpad) [care] și-a abandonat de pe o zi pe alta locul de muncă, lăsând pensionarii să moară de foame și maladie». 

Aceste cuvinte fac parte dintr-un mesaj mai amplu semnat de ambasadorul Chinei la Paris, Lu Shaye, motiv pentru care a și fost convocat la Quai d’Orsay. Nu este însă întâmplător că tocmai Franța și Marea Britanie au fost în mod particular vizate de campania de comunicare a Beijingului.

Spațiile postimperiale ale acestor două puteri europene din Africa sunt principalul teren de expansiune al Chinei. Prima bază militară chineză în străinătate coexistă cu una a Marinei Naționale franceze în Djibouti iar Etiopia, țara directorului executiv al Organizației Mondiale a Sănătății, dr. Tedros Adhanom Ghebreyesus, este principala etapă africană a rutei meridionale a Noului Drum al Mătăsii. Astfel, diplomația franceză a fost printre cele mai active în a denunța practicile de instrumentare a ajutorului umanitar și a încerca sa neutralizeze mesajele Beijingului.

Alături de cei trei actori globali, China, SUA și Franța, pe tărâmul diplomației sanitare s-au manifestat și alte țări cu statute și obiective foarte diferite. În primul rând, Federația Rusă care la începutul pandemiei s-a dovedit foarte activă prin trimiterea de ajutoare umanitare foarte vizibile în Italia și în spațiile sale de influență din fostul spațiu sovietic, Siria, Venezuela și Serbia. 

Absorbită de războiul petrolului și lipsită de capacitățile Chinei, Statelor Unite și Franței, cu un sistem sanitar sub presiune ca urmare a progresiei epidemiei de coronavirus, Rusia nu a putut aspira la un rol diplomatic mai consistent în această criză.

Păstrându-și opțiunile deschise între China și SUA, diplomația rusă a fost printre primele care și-a anunțat sprijinul pentru inițiativa președintelui francez Macron de organizare a unui summit excepțional al membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU care prezintă avantajul reliefării celui mai important atribut al dimensiunii globale al Rusiei.

Inițiativele Ungariei au vizat țările în care se afla comunități maghiarofone, precum Ucraina (ajutorul cu materiale sanitare din 18 aprilie a fost direcționat în regiunea Transcarpatia), dar și în România. După cele comunicate de Ministerul ungar al Afacerilor Externe, 600.000 de măști de protecție și 30.000 de combinezoane au fost trimise în cadrul asistenței pentru Serbia, Croația, Slovenia, Macedonia de Nord și Bosnia-Herțegovina. 

Pe data de 28 aprilie, ministrul de externe Peter Szijjártó devenea primul lider străin care ajungea la Chișinău, în plină pandemie, aducând echipamente sanitare Republicii Moldova și făcând un apel către Uniunea Europeană de a debloca tranșa de 70 de milioane de euro din acordul de asistență cu republica dintre Prut și Nistru. 

Toate aceste inițiative se înscriu în obiectivul pe termen lung al politicii externe ungare de a prezerva și consolida comunitățile ungarofone din țările vecine, de a face din Ungaria națiunea-reper din bazinul carpatic și pentru țările Balcanilor occidentali.”

Sociologul Adrian Hatos, profesor la Universitatea din Oradea este de părere că  „adeziunea surprinzător de consistentă la contranarațiunile despre epidemia Covid-19 reflectă un eșec al statului modern de a valorifica fezabil expertiza științifică, inclusiv limitele acesteia, pe de o parte, fiind în același timp stimulată substanțial de caracterul global al crizei care s-a suprapus peste conflictul geopolitic al momentului și care, prin mecanisme de adeziune la poziții partizane, a polarizat opinia publică mondială până la nivelurile cele mai detaliate transformând discuția despre epidemia Covid-19 aproape de nivelul unui război cultural”.

Sociologul Adrian Hatos, profesor la Universitatea din Oradea

Explicațiile sale relevă slăbiciunile autorităților în contextul epidemiei și pun în evidență eșecul epistemic al statului:

„Contra-narațiunile despre covid-19 nu sunt fake-news–urile banale cu care ne-am obișnuit.

Receptarea construcțiilor narative conspiraționiste din jurul pandemiei covid-19 nu este, însă, o altă simplă operaționalizare a acestei predispoziții latente pentru acceptarea unor ipoteze exotice privind logica lumii, iar explicația pentru popularitatea teoriilor conspirației despre criza Covid-19 nu este decât parțial psihologică. În opinia mea, din punct de vedere comunicațional gestiunea crizei Covid-19 este un eșec global al relației dintre stat și expertiza științifică, o dezvoltare care merită o discuție aparte. 

La originea unui prim nivel al acestui fiasco se află instrumentalizarea strict politică a științei în răspunsul de gestiune a problemei de sănătate publică și ignorarea faptului ca însăși expertiza științifică poate să fie limitată și, în consecință, ignorarea riscurilor care derivă din limitele științei.

Simplu, pentru că era clară nevoia majoră de răspunsuri și soluții urgente, în condițiile unei maxime incertitudini în cunoașterea științifică a situației, autoritatea politică a servit prompt, sub forma de adevăruri științifice explicații și soluții improvizate în mare măsură, alegându-le din ceea ce era la îndemână pe considerentul minimizării  riscului politic calculat și el cine știe cum.

Acestei crize a autorității epistemice a statului i s-a suprapus exploatarea partizană a temei epidemiei. Știm din studiile despre fake news că tendința partizană sau presiunea spre consistență cognitivă primează adeseori asupra analizei lucide, chiar și printre oamenii educați.

Din păcate, nu ne alegem decât arareori în mod obiectiv poziționările, ci plasarea noastră în spațiul social și ideologic ne determină ulterior punctele de vedere. Fiind globală ea însăși, cu origini aparente în China, dar lovind puternic în centrele urbane ale lumii occidentale, epidemia s-a confundat de la început cu o confruntare geopolitică plină de acuzații și lovituri fără mănuși și de mistere aparente. 

Autorități politice de la cel mai înalt nivel au legat problema de capacitatea și intențiile rivalilor. În cazul acesta, reprezentanții celor două superputeri care se confruntă pentru supremație globală au aruncat de la cel mai înalt nivel acuzații care mai degrabă mai grave. Această dramă globală s-a repetat aproape holografic la niveluri naționale și probabil că chiar locale. În multe părți ale lumii, cum e SUA de exemplu, pandemia este deja o temă de conflict simbolic sau de așa-zis război cultural alături de subiecte precum vaccinarea, avorturile sau homosexualitatea. 

Tendința de minimizare a problemelor de mai sus – stângăciile ridicole ale autorității epistemice a statului modern și polarizarea partizană a unei probleme de sănătate publică, culminând cu transformarea acesteia în temă de război cultural – prin atribuirea acesteia unei minorități de zănateci sau eforturilor de propagandă ale dușmanilor din exterior (în cazul nostru Rusia, Iran sau China) nu este în niciun caz o soluție, ci în mod flagrant parte a problemei.

Când reducem popularitatea teoriilor conspirației la o conspirație însăși nu suntem cu nimic mai deștepți decât cei pe care îi criticăm. Evident că structurile de război informațional neprietene pun gaz pe foc de fiecare dată când pot, dar acest lucru se face aproape întotdeauna cu materialul clientului.

Dacă e să se refacă încrederea în statele moderne, acestea trebuie să își revizuiască modul în care iau decizii și le comunică în situații în care orice om de știință decent ar zice „nu știm, trebuie să mai studiem”.