1
2
3
4

Doar în două chei poate fi citită actuala absenţă a acestei teme: fie intensitatea şi frecvenţa dezbaterilor au epuizat toate faţetele problemei în cauză, iar răspunsul este unul clar şi unanim acceptat (ceea ce, trebuie să recunoaştem din capul locului, este o absurditate), fie subiectul şi-a pierdut din relevanţă, a căzut în desuetudine pentru că nu mai are absolut nicio miză. Iar cele mai recente evoluţii de la nivel european par, din păcate, a da sorţi de izbândă acestei din urmă scheme de interpretare.

Marile nemulţumiri ale „vechilor” europeni ar fi izvorât din faptul că s-au trezit, peste noapte, pe picior de egalitate în propria lor „organizaţie” cu cei care, în viziunea unora, mai bine şi-ar ocupa timpul cu reînvăţarea democraţiei înainte de a aspira la statutul unor veritabili europeni.

Nu mai e niciun secret faptul că eforturile ultimilor (cel puţin) treizeci de ani de a aduce împreună statele europene n-au făcut decât să genereze frustrări de natură politică atât în Occident, cât şi în Estul eliberat de sub greutatea Cortinei de Fier. Marile nemulţumiri ale „vechilor” europeni ar fi izvorât din faptul că s-au trezit, peste noapte, pe picior de egalitate în propria lor „organizaţie” cu cei care, în viziunea unora, mai bine şi-ar ocupa timpul cu reînvăţarea democraţiei înainte de a aspira la statutul unor veritabili europeni. Iar cei din urmă au dezvoltat complexul proaspăt venitului, reclamând dublul standard pe care Uniunea Europeană l-ar aplica (vezi Doamne!) statelor sărace din Est. Fără îndoială, cele două perspective sunt exagerate, fie şi pentru simplul motiv că se bat cap în cap. Dar deşi aparent marginale, netratarea tensiunilor iniţiale a generat o situaţie care astăzi pune în real pericol ideea federalismului european. Până şi cei mai mari susţinători ai Uniunii par a fi repudiat proiectul unei Europe federale, rămasă la statutul unei fantasme – pe care unii o speră în continuare adusă la viaţă şi pe care alţii o folosesc pe post de sperietoare.

Proeuropenismul antifederalist

Formularea scenariului „Europa cu mai multe viteze” este, fie şi doar pe jumătate, o reconfirmare a lipsei de susţinere pentru aşa-numitul proiect SUE, i.e. Statele Unite ale Europei. Iar dacă până nu demult proeuropenismul aproape că nu putea fi conceput în afara ideii de federalism european, astăzi nuanţele sunt mai greu de identificat. Noul proeuropenism a devenit ceva mai pragmatic, iar constelaţia politică de care se ghidează este fluidă. Să nu mire pe nimeni, aşadar, dacă motorul Uniunii Europene va suferi anumite defecţiuni datorită viziunilor pe alocuri conflictuale ale tânărului preşedinte de la Elysée pe de o parte şi, pe de alta, ale proaspăt reconfirmatului (pentru al patrulea mandat consecutiv) cancelar german. Cu toate acestea, viziunea primordială a Uniunii Europene, pe care avem toate motivele să credem că Angela Merkel o va susţine pe parcursul acestui din urmă mandat – în contrapartidă cu pragmatismul lui Macron – s-ar putea să îi asigure Doamnei de Fier de la Bundestag, pe termen lung, cel puţin o victorie simbolică.

Însă dincolo de aceste detalii, în ciuda proeuropenismului de necontestat atât de la Paris, cât şi de la Berlin, este cât se poate de clar că suntem martorii dezvoltării unor semne precoce ale antifederalismului european. E suficient să privim cu atenţie către două teme care, deşi lipsite de calibrul marilor momente care au marcat evoluţia proiectului european, conţin întreaga semnificaţie a deciziilor politice viitoare care vor hotărî destinul Europei. Este vorba despre (1) efectele Brexitului la nivelul Parlamentului European şi despre (2) aşa-numitul proces de Spitzenkandidat. În ciuda aspectului mai degrabă administrativ pe care cele două teme îl afişează, natura lor este una profund politică. Ba chiar, s-ar putea ca acestea să reprezinte cel mai puternic turnesol politic în indicarea viitorului Uniunii.

(1) Inexistentele liste transnaţionale

Pentru orice proeuropean, Brexitul a reprezentat un adevărat coşmar politic, a cărui realitate a rămas până astăzi greu digerabilă. Cu toate acestea, în ochii unora, dramaticul eveniment putea reprezenta şansa unei revitalizări a federalismului european. Acesta este şi contextul în care s-a (re)lansat ideea „listelor transnaţionale”; concret, propunerea avea în vedere ca toate cele 73 de fotolii de europarlamentar (sau măcar o parte a lor), rămase vacante odată ce Marea Britanie părăseşte Uniunea Europeană, să fie ocupate în urma unui scrutin în care toţi cetăţenii europeni să aibă de ales între exact aceleaşi liste de candidaţi, valabile la nivel european. Pe aceste liste s-ar fi regăsit, conform unui anumit algoritm, cetăţeni ai tuturor ţărilor UE. Deşi seducătoare, ideea listelor transnaţionale a fost susţinută făţiş doar de grupul ALDE al fostului premier belgian Guy Verhofstadt şi de către ecologiştii europeni. La începutul lunii februarie, plenul reunit la Strasbourg al Parlamentului European a respins propunerea, cei mai vocali oponenţi ai acestui proiect fiind eurodeputaţii Partidului Popularilor Europeni, în ciuda susţinerii pe care Emmanuel Macron a manifestat-o faţă de aceste liste.

Lăsând la o parte calculele politice de moment, dar şi pasiunile exagerate care i-au cuprins pe unii, listele transnaţionale (chiar dacă numai pentru un număr restrâns de locuri) ar fi fost un exerciţiu util, mai ales în contextul dezbaterii despre viitorul Europei. Iar asta pentru că ar fi testat, în primul rând, maturitatea familiilor politice europene, puse în situaţia (delicată, ce-i drept) de a-şi croi listele astfel încât să găsească un echilibru între performanţă şi reprezentativitate. Ar fi fost, totodată, o experienţă interesantă de comunicare politică, pentru că ar fi pus, spre pildă, un spaniol în postura de a alege un finlandez sau, de ce nu, un olandez în postura de a alege un român care să îl reprezinte în legislativul european. Putea fi considerat, aşadar, un test al rezistenţei Uniunii la scenariul „Mult mai mult împreună”.

(2) Spitzenkandidatul care (aproape) n-a mai fost

Anul 2014 era prezentat ca momentul cel mai important în implementarea procesului de Spitzenkandidat, i.e. desemnarea preşedintelui comisiei direct de către Parlamentul European în baza rezultatului alegerilor europarlamentare organizate o dată la cinci ani. Indiferent de criticile care au fost aduse acestui proces, mai mult decât predecesorii său, actualul preşedinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, s-a încărcat cu legitimitatea oferită de „Poporul european”. Cu alte cuvinte, deşi într-o manieră mai degrabă timidă, Uniunea Europeană se apropia de arhitectura instituţională a unei republici parlamentare, acordând legislativului său ultimul cuvânt în stabilirea şefului executivului. Se oferea astfel o replică tuturor celor care acuzau Uniunea de arhicunoscutul „deficit de democraţie”. Deşi timid, mitul conform căruia executivul european scapă de sub controlul electoratului a fost măcar parţial spulberat.

Spre deosebire de listele transnaţionale, acest proces a fost (şi a rămas) întru totul sprijinit de popularii cu centrul de comandă la Berlin. Iar pentru că aceştia reprezintă cel mai numeros grup de sub cupola legislativului de la Bruxelles, tot în debut de Făurar, Parlamentul European a reconfirmat prin vot continuitatea procesului de Spitzenkandidat. Deja liniile de demarcaţie sub zodia cărora va funcţiona cuplul Merkel – Macron sunt din ce în ce mai vizibile. Realizând că şansele de a va avea un preşedinte al Comisiei Europene de coloratură politică apropiată sunt reduse dramatic sub procesul de Spitzenkandidat, preşedintele de la Elysée pare să fi fost cel mai acerb critic. Cu toate acestea, experienţa politică de peste zece ani a cancelarului german a adjudecat această primă confruntare.

Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker (stânga), este susţinător al procesului de Spitzenkandidat

Substitut pentru federalismul european

Privind imaginea de ansamblu, înţelegem că federalismul european – în deplinătatea sa – probabil nu a reprezentat niciodată un proiect dorit cu adevărat. Ceea ce i s-au propus Uniunii până acum au fost doar variante de – în cel mai bun caz – pseudo-federalism, marcat de compromisuri dictate de (mai bătrânul) interguvernamentalism. Pentru că reduce substanţial puterea politică a capitalelor şi, drept consecinţă, limitează autoritatea liderilor de state şi de guverne atât din Vest, cât şi din Est, federalismul european a devenit, încet dar sigur, un concept căruia i se acordă o importanţă marginală. Probabil, după avântul pe care l-a cunoscut proiectul european în anii 1990 şi 2.000, un respiro nu e tocmai de rău augur. Însă recentele decizii politice de la nivel european arată, fără niciun dubiu, faptul că federalismul european mai are de aşteptat până să prindă viaţă, rămânând a-i bucura pe cei în visele cărora se arată sau, din contră, a-i bântui pe alţii.

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR