maieru mare

maieru

maieru1

maieru2

maieru3

Asfaltul a rămas o amintire de acum câțiva kilometri. Ne hurducăm pe un drum desfundat, sinuos, abrupt și nins, înghesuiți într-o Toyota Land Cruiser colțuroasă ca un mistreț, cu pneuri groase, crestate adânc, ca niște gheare de animal.

Șoferul, un paznic de vânătoare care se comportă nedelicat cu schimbătorul de viteze, împinge brusc maneta în treapta întâia, rotește volanul mult spre stânga și calcă accelarația fără milă. Mașina adastă o fracțiune de secundă, ca un taur care trage aer pe nări, apoi mugește, cu crampoanele pneurilor înfigându-se în zăpadă și țâșneste înainte, pe o pantă de circa 30 de grade.

În stânga roților – o prăpastie, în dreapta – un versant abrupt. Explorăm unul dintre cele mai sălbatice locuri din grădina Carpaților, în munții Rodnei, pe cel mai mare fond de vânătoare din România.

„La noi nu e ca în Ungaria sau Austria, ori Italia. Nu îți aduce nimeni vânatul în bătaia puștii să tragi în el din foișor”, spune Dragoș Hârjoabă, vicepreședinte al asociației care gestionează fondul de vânătoare. În schimb, turiștii care vin să vâneze aici au parte de ceva diferit și tot mai rar în Europa: o vânătoare autentică, unde trebuie să iei urma vânatului, să-l găsești, să-l urmărești și apoi, dacă ești norocos, să-l dobori. Alternativ, poți sta într-un foișor de pândă acoperit, nu departe de un loc de hrănire și, dacă ești norocos, poate că un animal vine să își ia tainul de mălai pe care i l-a lăsat paznicul de vânătoare. „Poți sta și șase ore la pândă, fără să vină nimic, sau poate să vină animalul și să-l ratezi. Poți să umbli 4-5 ore în pădure și să nu dai de vânat. Depinde tot de noroc”, explică Dragoș Hârjoabă.

Fondul de vânătoare nr. 15 Valea Mare, pe care îl administrează ca vicepreședinte al Societății Cinegetice „Someșul Rodna” măsoară 29.000 de hectare, din care 5.000 în zona Parcului Național Munții Rodnei (PNMR). Fondul se întinde pe vestitele păduri grănicerești primite în proprietate de localnici încă de pe vremea Mariei Tereza. Acum, terenurile pe care se întinde fondul de vânătoare se află în proprietatea primăriilor din zonă: Rodna, Șanț, Maieru și Măgura Ilvei.

„România e căutată deoarece are efective foarte valoroase din punct de vedere genetic și ca număr de exemplare, la majoritatea speciilor”

Vasile Ceuca, lector USAMV Cluj

Dragoș Hârjoabă un îndrăgostit al vânătorii în Carpați

Pe acest fond de vânătoare este permisă și vânătoarea caprei negre, dat fiind faptul că populația din zonă este una robustă, în creștere. „Am avut alocat un trofeu de capră neagră pe 2013 și unul pe 2012, ambele au fost recoltate”, spune Dragoș Hârjoabă.

Antreprenorul în vârstă de 33 de ani din Maieru adaugă că în acest moment nu este o afacere să faci turism de vânătoare, deoarece numărul de animale aprobate spre „recoltare” este insuficient pentru ca din banii obținuși să reușești să întreții un fond așa de mare. Rămâne însă pasiunea. „Am preluat fondul acum trei ani și îl creștem. Avem zone unde am arat, în munte, sa punem napi, pentru animale. Iarna, avem angajați care merg zilnic la punctele de hrănire, ca să lase porumb pentru hrană”, explică vânătorul.

Tarifele de vânătoare ar putea acoperi costurile, dacă turismul de vânătoare ar fi o industrie veritabilă în România. De exemplu, un cerb împușcat costă de la 1.500 de euro în sus, o capră neagră pornește de la 1.500-2.000, iar un mistreț, de la 300.

Însă, turismul cinegetic în România este doar o poveste vânătorească. „La ora actuală, la nivel de politici de stat nu se gândește absolut nimeni la turismul cinegetic. E lăsat aproape exclusiv în seama întreprinzătorilor particulari”, spune lectorul universitar Vasile Ceuca, care predă cursul de Cultura Vânatului la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV) din Cluj.

Biroul său este decorat cu trofee de vânătoare. Un lup împăiat poartă pe cap o tocă de absolvent. Ceuca este și coordonatorul pe linie tehnică al fondului de vânătoare nr. 45 Someșul Cald, pe care îl gestionează universitatea, calitate în care a avut adesea de-a face cu turiștii care vin la vânătoare în România.

„Colaborăm în special cu vânători pasionați și serioși, care respectă etica vânătorii. Majoritatea sunt austrieci și germani, dar vin și cehi. Am avut însă de-a face și cu turiști de vânătoare care vin doar la distracție, cu aceștia nu mai colaborăm și a doua oară”, precizează cadrul universitar.

Cazare la „mica înțelegere”

Serviciile turistice conexe vânătorii sunt de cele mai multe ori asigurate de gestionarii fondului de vânătoare, la „mica înțelegere” cu proprietarii de pensiuni din zonă. „Sunt puține fonduri de vânătoare care au propriile cabane. Regia Pădurilor Romsilva este un asemenea caz, deoarece ei au cabane, în schimb, nu mai prea au fonduri de de vânătoare în administrare”, mai spune Ceuca.

Așa că fiecare gestionar de fond de vânătoare se descurcă după puteri. De exemplu, dacă mergi la vânătoare pe fondul Valea Mare, ai trei posibilități de cazare.  Există un motel în Pasul Rotunda care oferă condiții de trei stele, și cu care colaborează administratorii fondului, dar mai tentant este să-ți petreci câteva zile într-o fostă vilă a Zoei Ceaușescu, amplasată tot în Pasul Rotunda, chiar pe fondul de vânătoare. Aici, cazarea este de 100 de lei pe noapte de persoană. Mobilierul a fost păstrat să arate ca cel din „Epoca de Aur”. Afară există un loc de barbecue și un foișor pentru servit masa.

A treia varianta este Cabana Sofia, o vilă cu bucătărie, living și trei dormitoare, situată în satul Anieș, care îi aparține chiar lui Dragoș Hârjoabă. Cabana funcționează în sistem self-catering și este decorată cu trofee de  vânătoare pitorești.

Unul din foișoarele de pândă de pe fondul de vânătoare Valea Mare

Astfel de aranjamente sunt posibile cam pe orice fond de vânătoare care organizează partide pentru turiști, spune Vasile Ceuca. „Există mulți vânători străini pe care nu îi interesează confortul în mod deosebit. Confortul unei pensiuni de dou-trei stele le este de ajuns. Avem astfel de vânători care revin de trei sau patru ani la vânătoare”, mai spune cadrul didactic.

Munca din spatele unui trofeu

În spatele unui trofeu remarcabil, se află multă muncă. Paznicul de vânătoare Nechita Anca este un vlăjgan care cutreieră pădurile îngrijind de punctele de hrănire a animalelor sălbatice. Cele mai accesibile astfel de locuri sunt la aprope o oră de mers cu mașina de Valea Mare, ultima localitate din județul Bistrița-Năsăud, dincolo de care se termină asfaltul. „Merg zilnic să las mălai, să văd dacă mai au sare, să mă uit dacă e totul în regulă cu punctele de observație”, spune Nechita.

Drumeția prin pădure, de la locul unde te lasă mașina și până la un punct de hrană, este o reală plăcere, chiar și pentru turiștii leneși care preferă peisajele urbane sofisticate. În aerul tare și rece, brazii drepți, care țâșnesc dintr-un strat subțire de zăpadă, sunt ca o cortină ce se ridică, de la colț, treptat, pe măsură ce urci. Poteca străbate făgașe de izvoare și intersectează urme de urs, de mistreț și de căprior. „Uitați, asta e urmă de căprior, de acum câteva minute. Ne-a auzit și a fugit”, arată paznicul de vânătoare spre o serie de puncte adâncite în zăpadă.

Mistreții sunt ghiftuiți iarna aceasta și nu le prea arde de mâncat hrana pe care le-o pune paznicul. „Este o iarnă deosebit de blândă, pădurea e încă verde și au ce mânca. Dacă va da gerul și totul se va acoperi de zăpadă, atunci vor veni mai des la punctul de hrănire, unde le lăsăm grăunțele”, explică Dragoș Hârjoabă.

Nechita lasă să curgă dintr-un sac boabele de porumb într-un jgheab săpat într-un buștean, până dă pe-afară. Apoi merge să vadă dacă a mai rămas din bucata de sare lăsată ceva mai încolo. „Nu au minerale suficiente în corp și atunci le lăsăm bucăți mari de sare să le lingă”, spune paznicul de vânătoare. La sfârșit, pe un copac de lângă punctul de hrănire lasă o capcană audio-video, care se autodeclanșează la apariția unui animal.

Foloase și ponoase

Turismul de vânătoare este pentru persoanele cu dare de mână. Paradoxal, în acest domeniu, norocul costă. Astfel, cu cât animnalul este mai mare, cu atât el costă mai mult. Există însă și o compensație, pentru ghinioniști. „Dacă omul nu reușește să vâneze nimic. Nu îi luăm bani decât pe cazare și motorină. Am avut trei turiști nemți care au venit la cerb. Au stat trei zile și trei nopți. Au prins numai ceață și ploaie, nu au împușcat nimic. Le-am luat 260 de euro și atât. Sper să aibă noroc mai mare data viitoare”, spune Dragoș Hârjoabă.

În plus, turiștii care doboară animale pe care vor să le împăieze sunt ajutați să găsească taxidermiști competenți.

Pe piață există însă și povești despre „întreprinzători” fără scrupule, care își păcălesc clienții. „Au fost cazuri prin alte zone când străinul a tras, animalul a scăpat, dar românii noștri au împrăștiat sânge cu seringa pe jos, ca să poată încasa taxa pentru animal rănit”, spune Dragoș Hârjoabă.

Paznicii de vânătoare lasă de mâncare pentru sălbăticiuni în locuri prestabilite

Carlo Galbiati, un italian de 32 de ani care plesnește de sănătate, este unul dintre împătimiți care vin an de an în România la vânătoare. Mucalit, cu cămașa descheiată la piept, deși afară fulguie, se îndreaptă spre culmile Munților Rodnei, cu o pușcă pe umăr și un aparat foto Leica la gât. „Vreau să împușc un mistreț și să fotografiez o capră neagră”, explică italianul într-o română fluentă. Vine în România din 2007 și a vânat în pădurile din Harghita, Mureș, Alba, Neamț și Bistrița-Năsăud. Arde de nerbădare să plece în februarie în Kârghistan, unde a antamat o partidă la Ibex (capra de stâncă).

Carlo este un turist atipic. Nu-l interesează confortul și are o rezistență neobișnuită la frig. „Câteodată dorm în jnepeni, dar uneori duc cu mine o sobă, cu care încălzesc punctul de observație. Însă, ultima dată mi-au furat-o niște țigani care erau pe munte la cules ciuperci”, povestește italianul.

În urmă cu cțteva săptămâni a coborât de pe munte încărcat cu doi saci de gunaoie. „Să le spuneți acolo să nu mai arunce gunoaie, că nu e frumos”, adaugă Carlo, cu zâmbetul dispărut de pe față.

Carlo este din Bergamo, așa că ajunge cu WizzAir la Cluj plătind doar câteva sute de euro dus-întors, dacă își face rezervarea din timp. Așa că preferă să vâneze în România decât în Italia „În Italia sezonul e mai scurt și vânătorii mai mulți. Aici e frumos, e sălbăticie, e tot ce vrei”, încheie vânătorul italian.

Avantajele României în domeniul turismului cinegetic sunt aceleași, indiferent dacă dialogul se poartă într-un 4×4 cu pneuri ca niște gheare de animal sau într-un birou universitar spilcuit. „România e căutată deoarece are efective foarte valoroase din punct de vedere genetic și ca număr de exemplare, la majoritatea speciilor”, subliniază lectorul Vasile Ceuca.

Cu toate acestea, turismul de vânătoare nu se regăsește în strategia de brand turistic a României și este neclar dacă există o strategie cu privire la acest domeniu la nivelul Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice. Am adresat în acest sens o întrebare Departamentului pentru Ape Păduri și Piscicultură, însă răspunsul nu ne-a parvenit până la trimiterea revistei în tipar.

 Poți sta și șase ore la pândă, fără să vină nimic, sau poate să vină animalul și să-l ratezi. Poți să umbli 4-5 ore în pădure și să nu dai de vânat. Depinde tot de noroc”

Dargoș Hârjoabă, vicepreședinte asociație cinegetică