Suntem la sfârşitul secolului al XIX-lea. Parisul explodează, în Montmartre se cântă şi dansează noapte de noapte. La concursul pentru construirea operei din Paris participă 171 de arhitecţi. Întreaga Europă trăieşte frenetic. Şi în Viena, mai sobră de felul ei, mai gravă, se trezesc fiorii artei vii, orgoliile. Începe concurenţa între „capitalele culturale”. Paris sau Viena? Din efervescenţa acestei epoci şi din iubirea târzie a unui împărat pentru o actriţă se naşte primul „proiect cultural european” în care a intrat şi România. Iar ce s-a întâmplat atunci va rămâne, pentru multă vreme, o splendidă excepţie.

E încă întuneric când se trezeşte Franz Iosif, la trei şi jumătate dimineaţa. După separarea de Sisi şi o îndelungă suferinţă ascunsă cu grijă, ieşirea în lume, în seara trecută, i-a făcut bine. Are deja un plan. Katharina l-a cucerit, iar el e tot mai convins – teatrul poate fi o lume nouă în care poţi să o uiţi pe cea veche. Teatrul, n-ar fi crezut, te poate ajuta să uiţi. Şi să trăieşti mai departe. El, Franz Iosif, împăratul Austriei, se hotărî să trăiască. Va duce cu el povestea aceasta de dragoste pentru Katharina, o dragoste altfel, toată viaţa.

În Viena începe construirea febrilă de teatre şi săli de spectacol. Va dărâma zidurile cetăţii, va deschide porţile ei şi ochii lumii. Cei mai buni arhitecţi din oraş sunt desemnaţi să proiecteze, una după alta, clădiri de teatru. Şase vor fi în total numai în capitala imperiului. Dar lucrurile nu se opresc aici, apar doi arhitecţi prieteni care sunt puşi să deseneze noi şi noi clădiri pentru toată Europa Centrală şi de Est. De la Hamburg la Odessa, teatrele se ridică precum ciupercile după ploaie. 48 în treizeci de ani. Rareori realizarea unui teatru durează mai mult de un an. Iar proiectarea merge şi mai repede. Arhitecţii nu au somn. În două luni, cel mult, prezintă schiţe pentru fiecare nou teatru.

Atunci se trece la iluminatul electric, se construiesc căi ferate şi apar primele maşini pe străzile provinciilor. Lumea merge repede înainte, aşa cum astăzi tehnologia a luat-o la pas în faţa omului, tot aşa se întâmpla şi atunci. Cu deosebirea că, dacă atunci progresul tehnic galopa, nu o făcea de unul singur, trăgea şi sufletul omului după el. Oamenii descopereau că se poate trăi frumos.

Fiecare mare oraş comandă proiectarea unui teatru, care să nu semene cu niciun altul, care mai de care mai frumos şi mai special. Teatrul aduce pe scenă şi-n minţile oamenilor îndrăzneala critică, zeflemeaua, amorul, curajul şi elanul eroilor. Omul se descoperă pe sine în oglinda de pe marile scene. Descoperă că este mai mult decât o unealtă a muncii. Este mult mai mult.

Povestea arhitecţilor

În 1873 au înfiinţat biroul de arhitectură ca asociaţi, deşi Fellner lucra deja din 1866 la biroul tatălui lui. Avea 19 ani când şi-a întrerupt studiile pentru că tatăl său se îmbolnăvise de inimă. Patru ani mai târziu, tatăl moare şi Fellner preia conducerea biroului. Helmer este angajat ca desenator în acelaşi an, deşi nu avea studii de arhitectură, lucrase până atunci ca inginer constructor, studiase la o şcoală de meserii şi la Liceul Tehnic din Munchen. Tatăl lui Helmer era bijutier.

În 1870 Fellner realizează prima sa lucrare ca arhitect – teatrul din Brno. În 1873 înfiinţează împreună Biroul de arhitectură Fellner & Helmer. Fellner este cel care obţine contractele, Helmer este cel care lucrează cu echipele. Se presupune că biroul original al familiei era pe Servitengasse 7 (unde acum este un restaurant), vecin cu cabinetul psihoterapeutului Sigmund Freud, iar noua firmă a celor doi pe Amerlingstrasse 9.

Biroul a funcţionat 43 de ani, au construit peste 200 de clădiri, peste 20 de arhitecţi au colaborat cu biroul lor de-a lungul timpului.

Helmer era german, născut la Hamburg. Hermann Helmer a condus biroul după moartea lui Fellner. De asemenea, fiul lui Fellner, Ferdinand (Ferry) al III-lea Fellner a lucrat la birou o vreme, dar a murit cu trei ani înaintea tatălui său. În memoria acestuia, tatăl său a înfiinţat o fundaţie care, în colaborare cu Universitatea Tehnică din Viena, acorda distincţii şi ţinea simpozioane de arhitectură în fiecare an.

Teatrele proiectate de ei sunt ceea ce i-a consacrat. Principiul de bază era funcţionalitatea. Dar inovativă era siguranţa împotriva incendiilor, pentru că în acele timpuri, adesea teatrele luau foc, de la sistemul de iluminat. Este faimos zidul de fier inventat de ei, menit să separe publicul de scenă în caz de incendiu din Volkstheatre din Viena, apoi din toate celelalte teatre. În zilele noastre, în fiecare an sunt invitaţi artişti contemporani să decoreze acest „zid”-cortină metalică.

Fellner şi Helmer au devenit faimoşi în urma construirii teatrului din Viena. Erau cunoscuţi pentru eficienţa lor şi preţurile rezonabile. De obicei obţineau contractele fără concurs, datorită consacrării lor în domeniu, dar câştigau şi dacă era competiţie. Teatrele lor aveau o acustică impecabilă, erau clădiri stabile şi sigure. O altă inovaţie a lor este dispunerea lojelor şi balcoanelor în aşa fel încât spectatorii să beneficieze de spectacol dar şi ca, în caz de pericol, publicul să poată fi evacuat mai repede.

Ceea ce i-a făcut cunoscuţi este faptul că pentru prima dată arhitectura era pusă în slujba funcţionalităţii, a publicului, a comunităţii, nu doar o artă matematică abstractă.

Fellner a avut doi copii – Ferry şi Melanie, iar Helmer patru, dintre care îl ştim pe Hermann.

Teatrul din Timişoara este un proiect Fellner, tatăl şi fiul, nu şi Helmer. Fellner şi Helmer au proiectat şi teatrele din Cluj, Iaşi şi Oradea. În România nu există nicio stradă cu numele lor, la Viena este una singură, cu numele lui Fellner, dar nu şi una a lui Helmer.

F&H şi România

E sâmbătă, 12 decembrie, 2015. La Oradea, iarna e încă pe gânduri, un aer moale acoperă oraşul, nu au ieşit dinţii frigului. S-au aprins luminile de Crăciun şi s-au deschis porţile târgului de iarnă, dar iarna n-a venit. În jurul clădirii teatrului – acum i se spune „Regina Maria” – se ridică jeturi de lumină pe zidurile clădirilor ca de turtă dulce. Art nouveau, îmi spune Ramona Novicov, o cunoscătoare a artei şi arhitecturii locale. Noaptea, urmele ridurilor, rănile din carnea zidurilor nu se văd, se vede doar măreţia lor. În jurul teatrului e oraşul vechi, cosmopolit şi unit, ca o altfel de cetate ce apără discret inima de foc a oraşului, prima şi cea mai frumoasă clădire, clădirea teatrului. A fost proiectata în 1899 de arhitecţii vienezi Fellner şi Helmer şi ridicată până la sfârşitul anului 1900.

„Este o lucrare în stil neoclassic, dar nu stilul arhitectural este important aici”, ne explică doamna Novicov în timp ce înconjurăm teatrul în adierea unui vânt cald de câmpie, sub ochii îndrăzneţi ai zeiţelor de piatră care-l străjuiesc, „prin aceste clădiri arhitecţii vienezi trasează identităţi, apartenenţe, înţelegeţi? Iată, coloanele greceşti, porticul clar articulat pe formula greacă, trei deschideri specific romane, interiorul neo-rococo de tip european, erau maeştri în a înţelege psihologia celui care comanda, au ştiut că trebuie să execute imaginea spiritului European. Clădirea spune despre noi cine suntem, e un act de identitate mai bun şi mai trainic decât cel scris de politică, de armate, de războaie, de cuceriri şi pierderi. Oradea e teatrul şi teatrul e Oradea, Transilvania, România. Aşa s-a întâmplat cu toate clădirile de teatru, ele desemnau europenismul, de la Viena la Odesa, la Sofia, la Hamburg, Praga, Budapesta până în Croaţia. Ce au făcut aceşti oameni nu e doar arhitectură profesionistă, ei au avut viziune. De exemplu, vedeţi că principalul corp, faţada acestui teatru este neoclasică, un stil propriu secolului al XIX-lea care se încheia, dar în spate, pe zidurile dinspre Nord, au făcut pandantive specifice noului curent care se ivea, Art Nouveau, cu elemente din natură, bogate în simbolistică, foarte decorative. Ei au vrut să spună: am înţeles proiectul cultural, desenăm harta Europei, dar spunem ceva şi despre noi, spunem că ştim ce vine, ce înseamnă noul în arhitectură, suntem la curent, lăsăm aici un semn pentru noile generaţii care vor veni şi facem trecerea spre ce se va construi apoi în oraş. Şi aşa a fost, ce vedeţi în jur, clădirile Adorjan I şi II sunt un Art Nouveau splendid. Clădirile sunt legate astfel între ele, ca generaţiile, prin elemente comune, arată conectarea continuă a comunităţii la valorile culturii mari. ”

Fellner a fost de vreo trei ori la Oradea, înainte şi în timpul lucrărilor pentru supravegherea lor, Helmer fiind desenatorul care nu prea părăsea biroul, n-a venit pe aici. Ernest Pafka este şi el arhitect, îl despart mai bine de 100 de ani de Fellner şi Helmer, dar râde vesel când e vorba de ei, povesteşte despre cei doi camarazi vienezi de parcă ieri s-au despărţit de la o bere, ştie unde erau cafenelele, berăriile preferate, a vizitat mai multe teatre de-ale lor înainte să se apuce să-l renoveze pe cel din Oradea, le-a studiat clădirile, le ştie detaliile, ascunzişurile, măruntaiele. A tras de bani ca de un cadavru pe care-l aruncau între ele primăria şi consiliul judeţean, ca să poată termina renovarea acestei clădiri.

„Ca să vă daţi seama ce însemna atunci ambiţia oraşului de a intra în rândul lumii civilizate, închipuiţi-vă că acest teatru s-a ridicat în mai puţin de un an şi jumătate la sfârşitul secolului 19, când nu erau materialele de azi, nici tehnicile, nici soluţiile de construire, nici forţa de muncă şi nici facilităţile de transport de azi. Au avut nevoie de cărămidă, au făcut fabrică de cărămidă. Municipalitatea a dat banii şi, trebuie să vă spun ceva ce s-a întâmplat atunci, ceva formidabil, greu de crezut azi: trei firme constructoare erau în oraş, nu s-au prezentat fiecare la concurs să-şi scoată ochii care să câştige, s-au unit şi aşa s-au dus să-şi ofere serviciile. Una avea cei mai buni muncitori, alta avea unelte, alta avea materiale, teatrul s-a ridicat ca vântul şi ca gândul. Nouă, acum, la 100 de ani mai târziu, ne-au trebuit şase ani să renovăm ce au făcut ei atunci şi tot n-am terminat. Desigur, am fost nevoiţi să găsim materiale compatibile cu cele folosite de ei, am descoperit tencuială rămasă de atunci şi am analizat-o, aşa am văzut din ce era făcută şi am făcut la fel, şi podelele şi mozaicul, şi perdelele, şi lămpile au fost refăcute după modelul iniţial, după bucăţile care s-au păstrat. Uşile interioare toate sunt cele originale, doar în exterior s-au înlocuit cu unele identice, pentru că acolo ploaia şi soarele le deterioraseră. După materialele speciale din draperii şi cortină ne-am dus tocmai în Germania, acolo mai este o firmă care comercializează aşa ceva, special pentru teatre. Dar descoperirea cea mai dragă sufletului meu a fost capsula timpului, un pergament îngropat în podea sub uşa de la intrare, care era actul de naştere al teatrului şi numele celor care l-au proiectat şi ridicat.”

Ernest Pafka e un fel de Kafka, are rădăcini în Cehia, dar şi ramuri ungureşti, ştie mai multe limbi, are prieteni în Singapore şi un fiu în Australia. Oradea este locul său în lume, de oriunde s-ar duce se întoarce ca din scurte excursii în jurul casei. Înţelege mersul lumii, are o admiraţie totală faţă de îndrăzneala umană, îi vede pe arhitecţii vienezi ca pe cei de azi din Singapore, nişte îndrăzneţi, nişte pionieri, ei aruncă harponul şi apucă timpul de coadă, ei trăiesc în viitor.

Oraş cu gândire mare

Mircea Bradu are 79 de ani. Este internat la cardiologie în Spitalul Municipal din Oradea. A fost, timp de 16 ani, directorul teatrului din Oradea. Prieten cu Marin Sorescu, ne spune poezii de-ale lui ca să înveselească atmosfera din spital. „Când se uită în sus al lui Lungu – Dumnezeu!/ Sta aşa în capul oaselor./ L-a întrebat: «Ce mai faci?»/ Şi asta fusese totul.” Vă daţi seama ce viziune asupra lumii, ce relaţie avea cu ea, Marin Sorescu?

Prin 2010, lui Mircea Bradu i-a venit ideea să facă o asociaţie a teatrelor construite de Fellner şi Helmer. A lucrat cu o echipă de tineri, s-au dat de ceasul morţii să-i adune pe toţi. Le-au scris scrisori, au aşteptat răspunsuri. Au înaintat propuneri, au descris visele lor, degeaba. Unii n-au răspuns şi gata. Alţii au răspuns şi orice început e bun. Aşa a luat naştere Casa Artelor Fellner şi Helmer din Oradea. Planul acestei asociaţii era să facă un festival unde să invite teatrele surori , să scoată un album cu toate clădirile proiectate de ei şi destinate artei, care sunt vreo 60, teatre şi săli de spectacole. Dar încă n-au reuşit. Şi vinovată n-a fost în primul rând inima bolnavă a domnului Bradu cât inima prea mândră a câte unuia dintre teatrele din ţară. „Cea mai mare opoziţie am avut-o de la teatrele din ţară. Iaşiul şi Timişoara s-au arătat deranjaţi de iniţiativa noastră, cum să facem noi, la Oradea, când teatrul nostru e cel mai mic şi oraşul e mic…? La un moment dat, aveam şi un sponsor pentru festival, dar dacă nu am reuşit să adunăm lumea în proiectul nostru, sponsorul s-a retras şi cu banii aceia a construit un teatru privat la Târgu-Mureş. Nu aşa se gândea pe vremea lui Fellner şi Helmer, le-am spus, nu-i nimic, organizăm festivaluri şi la voi. Aşa, parcă s-au mai îmbunat”.

Spectacolul

La ora 19.00începe spectacolul. E seară peste toată Europa şi-n sălile construite de Fellner şi Helmer se ridică cortinele. În Viena, la Volkstheather, începe „Das Wechselbälgchen” de Christine Lavant, în regia lui Nikolaus Habjan, la Zürich, la OpernHaus se aud primele acorduri din „Turandot”, la Iaşi începe „Şi acum”, de Sabine Harbeke, iar aici, la Oradea – „Leonce şi Lena”, în regia lui Mihai Măniuţiu.

Va fi o seară veselă, actorii se foiesc în cabine, ţipă unii la alţii, sunt în întârziere, ca de obicei. Mihaela e subţire, înaltă, cu părul lung, ochi inteligenţi, pasionali, ştie ce vrea. S-a făcut actriţă ca să trăiască mai multe vieţi, mai intens. Îi place oraşul ei, îi place teatrul lui Fellner şi Helmer, le mulţumeşte pentru că le-a făcut „o casă atât de frumoasă, splendidă, e o clădire maaa-gi-că!”, spune ea, „te transpune, te însufleţeşte, te înalţă!” Alina are rolul principal în seara asta. E vesel îmbrăcată, are bucle jucăuşe şi un zâmbet perfect. Cum crede că erau arhitecţii ăia nebuni care au conceput atâtea teatre? „Minunaţi, talentaţi, pasionaţi! Numai aşa a fost posibil, numai aşa au putut reuşi!” Dar toţi colegii ei ştiu deja că viaţa nu e nimic fără pasiune şi spun în cor, „Teatrul, Fellner şi Helmer? Magieee!”. Din difuzoare răsună vocea regizorului de scenă: „Eugen, Alin, intraţi în scenă, în cinci minute începe spectacolul!”, Alin mai are timp, târâind hainele colorate după el vine să-mi şoptească la ureche: „Astea nu sunt teatre, sunt temple! De aia e bine să rămână aşa cum sunt!”.

Pe scenă, actorii sunt iuţi, vioi, acizi, ironici cu puterea, cântă veseli, jucăuşi, dansează de sare orezul de pe podea prin sală. Iar o să aspire „pictorul” două ceasuri după ei! Regele face un nod la batistă, a uitat de ce… aaaa, ca să-şi amintescă de popor, exact! Uitase de ce făcuse nodul… Răzvan îi soarbe din ochi pe actori. El e elev în clasa a 12 la „Lazăr” (liceu teoretic din Oradea), are de gând să plece în Anglia să studieze teatrul. În ţara lui Shakespeare. Vrea să ajungă acolo şi să joace roluri principale. Ce simte când vede clădirea aceasta, sala învelită în catifea, cupola decorată cu arabescuri aurite şi candelabre rococo? „De fiecare dată când mă uit la clădirea aceasta, simt că-mi spune: Intră! Este toată Europa aici, mă simt ca la Viena, ca la Praga, Munchen sau în orice alt oraş european. Poate că şi ea a avut un rol în treaba asta cu teatrul, la care visez… ca să poţi face aşa ceva, ce au făcut arhitecţii vienezi, cred că îţi trebuie motivaţie, apoi totul vine de la sine, în momentul în care vrei – poţi!”

Kinga e doar o fetiţă. Părinţii ei o îmbie la glume, se joacă cu ea. Dar Kinga stă serioasă, studiază locul acesta ciudat, altfel decât orice apartament, altfel decât arată casele, altfel decât orice ştie ea. Povestim despre arhitecţi. Face ochii mari. Chiar aşa, au proiectat 48 de teatre? Actorii joacă veseli mai departe, cântă pe muzica Adei Milea şi sala fredonează. Dar Kinga a căzut pe gânduri. Cum trebuie să fi fost arhitecţii aceia care au reuşit să facă aşa ceva? „Plini de cereale cu lapte”, îi şopteşte tatăl, glumind. Dar Kinga îşi roteşte ochii în jur, pare că nu l-a auzit şi foarte sobră, spune: „Creativi, sigur erau foarte creativi!”

Pe scenă o voce suavă fredonează mulţumită. E prinţesa Pipi care şi-a găsit dragostea. O voce mai căruntă, cu chitară, ne spune molcom… „Nu e aşa că aţi uitat, pentru o oră şi jumătate, de datorii, de griji? Nu e aşa că aici, la teatru, când veniţi, uitaţi de moarte?”

Cortina cade şi aplauzele se ridică spre tavan, ies prin cupola de aerisire concepută savant de arhitecţii nemuritori, se revarsă peste oraş şi, undeva în văzduh, se întâlnesc cu aplauzele de la Viena, Zurich, Odesa…

Aşa se scapă de moarte.

M-am gândit mult la cei doi arhitecţi, ce însemna să ai voinţă, să lucrezi organizat şi să fii susţinut de întreaga comunitate. Cred că astăzi ne lipseşte voinţa politică, viziunea care să organizeze ceva în haosul în care ne aflăm

Ernest Pafka, arhitect

Biroul de arhitectură Fellner & Helmer

Teatrele au fost construite în 10 ţări europene, din Elveţia până în Ucraina. În România au proiectat teatrele din Timişoara, Iasi, Oradea şi Cluj. În unele orașe, precum Brno sau Budapesta, au ridicat mai multe edificii. Mai jos, o listă a teatrelor construite de cei doi, în ordine cronologică:

1. 1870 – Brno, Interimstheater
2. 1870 – 1873 Varaždin, Theater Redoutengebaude
3. 1871 – 1872 Viena, Stadttheater
4. 1871 – 1875 Timişoara, Teatru
5. 1874 – 1875 Budapesta, Volkstheater
6. 1876 – 1877 Augsburg, Stadttheater
7. 1881 – 1882 Brno, Stadttheater
8. 1881 – 1883 Liberec, Stadttheater
9. 1882 – 1883 Szeged, Stadttheater
10. 1883 – 1885 Rijeka, Stadttheater
11. 1884 – 1886 Karlovy Vary, Stadttheater
12. 1884 – 1887 Odessa, Stadttheater
13. 1885 – 1886 Bratislava, Stadttheater
14. 1886 – 1887 Praha, Neues Deutsches Theater
15. 1887 – 1888 Wien, Varieté Ronacher
16. 1888 – Tata, Schloßtheater
17. 1888 – 1889 Viena, Volkstheater
18. 1890 – 1891 Zurich, Stadttheater
19. 1891 – 1892 Berlin, „Theater unter den Linden”
20. 1891 – 1892 Wien, Ausstellungstheater
21. 1892 – 1893 Salzburg, Stadttheater
22. 1892 – 1894 Wiesbaden, Hoftheater
23. 1893 – 1894 Budapesta, Orfeum Somossy
24. 1893 – 1895 Zurich, Tonhalle
25. 1894 – 1895 Zagreb, Nationaltheater
26. 1894 – 1896 Iaşi, Hoftheater
27. 1895 – 1896 Budapesta, Lustspieltheater
28. 1895 – 1896 Kecskemét, Stadttheater
29. 1896 – 1897 Ravensburg, Konzerthaus
30. 1898 – Mainz, Umbau Stadttheater
31. 1898 – 1899 Graz, Stadttheater
32. 1898 – 1899 Berndorf, Kaiser Franz Joseph-Theater
33. 1899 – 1900 Oradea, Teatrul de Stat
34. 1899 – 1900 Hamburg, Deutsches Schauspielhaus
35. 1901 – 1908 Furth, Stadttheater
36. 1903 – 1904 Torun, Stadttheater
37. 1904 – 1905 Cernăuți, Stadttheater
38. 1904 – 1905 Darmstadt, Umbau Hoftheater
39. 1904 – 1906 Sofia, Nationaltheater
40. 1904 – 1906 Cluj, Teatrul
41. 1905 Viena, Modelltheater
42. 1906 – 1907 Jablonec nad Nisou, Stadttheater
43. 1906 – 1907 Gießen, Stadttheater
44. 1906 – 1909 Mladá Boleslav, Stadttheater
45. 1908 – 1909 Baden, Stadttheater
46. 1909 – 1910 Klagenfurt, Stadttheater
47. 1909 – 1910 Cieszyn, Stadttheater
48. 1911 – 1913 Viena, Konzerthaus

Despre teatrele F&H

În timp ce lucrau la Teatrul din Cernăuţi, care avea termen 1904, arhitecţii Fellner şi Helmer au fost în stare să termine şi Teatrul din Fürth. În 1881 ar fi trebuit să înceapă construirea Teatrului de la Zagreb, dar, din cauza unor dificultăţi financiare, lucrările au început de-abia în 1894, aflăm dintr-o documentare realizată de arhitectul Virgil Pop. Pentru că oraşul urma să fie vizitat de către Franz Josef, la 1 octombrie 1895 teatrul a putut fi inaugurat. Teatrul din Karlsbad (Karlovy Vary), decorat cu fresce de Gustav Klimt, a fost terminat într-un an. Construcţia Teatrului din Giessen a fost scurtată cu un an faţă de termenul contractat. Teatrul Popular (Népszínház) din Budapesta a fost ridicat în 18 luni. La Klagenfurt, în 1908, s-a hotărât construirea unui teatru cu ocazia jubileului de 60 de ani al lui Franz Josef. Pentru că timpul era scurt, conducerea oraşului a decis să nu mai organizeze un concurs, cum era regula, ci să încredinţeze direct lucrarea firmei vieneze. Cu siguranţă, rapiditatea era una din caracteristicile firmei. La această calitate se adaugă şi costul redus al lucrărilor eşalonat pe faze scurte, astfel încât să fie posibile economiile.

Teatrul din Iaşi

Clădirea Teatrului Naţional din Iaşi a fost proiectată de arhitecţii vienezi şi construită în doi ani, iar renovarea ei actuală a durat opt ani. Este considerată o veritabilă bijuterie arhitectonică adăpostind adevărate monumente de artă: Cortina pictată în 1896 de meşterul vienez M. Lenz şi terminată de unul din discipoli, prezintă în centru o alegorie a vieţii, cu cele trei vârste, iar în dreapta, alegoria Unirii Principatelor Române (Moldova, Transilvania şi Ţara Românească); Cortina de fier, pictată de Al. Goltz, cu motive ornamentale dispuse simetric, separă etanş scena de restul sălii; Plafonul pictat de Al. Goltz, în culori pastelate, reprezintă alegorii paradisiace, fiind ilustrat cu nimfe şi îngeri şi încadrat în stucatura rococo; Candelabrul din cristal de Veneţia cu 109 becuri.

Teatrul din Cluj

Interioarele sunt somptuos decorate într-un stil numit în epocă neobaroc, dar care poartă, intens, amprenta Secession-ului, atunci la apogeul dezvoltării sale. Sala are trei ranguri. Interiorul e foarte asemănător cu cel de la Iaşi, deşi acesta din urmă are doar un singur rang de loji şi un stal. Sala este folosită la maximum, organizându-se şi locuri în picioare în cele mai dificile colţuri. Aceste locuri sunt separate de partea cu scaune prin balustrade metalice cu motive florale. Balconul are balustrade supraînălţate, de protecţie, în dreptul scărilor. Instalaţiile executate de firme din Budapesta vor încălzi sala cu aer cald, iar restul spaţiilor cu aburi, adică cu calorifere. Pentru ca aerul cald să circule în sală, s-a prevăzut o deschidere cu clapete metalice deasupra candelabrului central. Aerul cald este eliminat în podul cu structură metalică, prevăzut cu lucarne circulare, închise cu jaluzele de tablă. Grătarele metalice din partea superioară a sălii sunt decorate în manieră „neo-barocă”, executate în alamă, astfel că sunt disimulate în stucatura aurită.

Teatrul-Opera din Odesa

Unicitatea la Odessa Opera House este acustica sa. O şoaptă poate fi auzită foarte bine în sala, care găzduieşte 1.636 de locuri, în orice parte a acesteia. Şi apoi există un orgă secretă – atunci când instrumentul nu cântă, conductele orgii sunt ascunse de jaluzele speciale. Fără îndoială, cea mai impresionanta este sala mare a clădirii, care este decorată în stil rococo. Toate piesele din interior sunt în acelaşi ton unele cu altele: cupola, coloanele, arcadele, lumânările, basoreliefurile aurite, combinate cu culori uimitoare atât pe pereţi cât şi pe tavane.

Fotografii: Herbert Stoeger şi Vakarcs Lorand