E o zi de sfârşit de iulie. Într-un micuţ sat de lângă Sibiu se naşte Samuel Brukenthal, în anul Domnului 1721. În Europa adie vânt de schimbare. Încep să circule ideile, valorile libertăţii şi egalităţii propun o asociere fraternă, fără a ţine cont de graniţe naţionale, confesionale sau de stare socială. Se respinge tirania nobleţei ereditare şi urmează alinierea la principiul meritului personal. Ideile iluminismului circulă rapid legând extremităţile de metropolă, periferia de centru. Lumea era în schimbare.

Samuel creşte sub îndrumarea mamei, o femeie cultivată şi sub puterea exemplului tatălui său. Michael Brukenthal luptase eroic în apărarea casei imperiale de Habsburg şi primise răsplată un titlu de nobleţe. Astfel  a reuşit să recupereze, prin merite proprii, handicapul faţă de poziţia socială mai înaltă a soţiei. Dar Samuel merge mai departe şi de la şcoala din Sibiu pleacă la marile universităţi din Europa. Studiază la Halle şi Jena, Viena îi cunoaşte pe marii filosofi: Parcurge drumul luminii.

Tânărul Brukenthal ajunge la Viena când în Imperiu se arată zorii unei „democraţii progresiste”. Maria Tereza încuraja artele, În Imperiu era abolită pedeapsa cu moartea, se deschideau porţile şcolilor pentru  doritorii de carte, se federalizează imperiul şi provinciile au drept de autoguvernare. În America, tot atunci, se formula Declaraţia de Independenţă. Împărăteasa simte că e vremea reformelor. Îşi alege cu grijă oamenii de care se înconjoară, mizează pe cei progresişti, cu viziune. Printre ei şi Samuel Brukenthal care îl cunoscuse pe Kant, citea Seneca şi Aristotel, vedea dincolo de timpul lui. El va fi secretarul împărătesei, apoi va fi numit guvernator al Transilvaniei.

În centrul Vienei, într-un grup statuar impozant dedicat Împărătesei Maria Tereza, se află şi Samuel Brukenthal, printre ceilalţi guvernatori ai vremii, care o înconjoară.

Cât timp a stat la Viena, peste 25 de ani, Samuel a absorbit ca un burete tot ce putea oferi mai avansat în materie de cultură, ştiinţă şi civilizaţie Viena. Descoperă valoarea artei şi începe să achiziţioneze tot ce apărea mai bun, ajutat şi de un consilier de specialitate, Martin Stock. Timpurile sunt prielnice: mulţi aristocraţi francezi se refugiau la Viena şi vindeau bunuri ca să aibă din ce trăi. Bruky, aşa cum aveau să-i spună urmaşii prietenoşi, se inspiră de la ginerele Mariei Tereza, Albert Teschen, care în acea perioadă pune bazele muzeului Albertina din Viena. Almanach de Vienne din 1773 menţionează pinacoteca personală a lui Brukenthal din capitala imperiului, ca fiind una remarcabilă, demnă de vizitat.

În 1777, Maria Tereza îl numeşte guvernator de Transilvania. Samuel se întoarce acasă, la Sibiu. Se însoară cu Sofia, fiica primarului, şi devine cetăţean al oraşului. Demolează două case în Piaţa Mare, una a nevestei şi pentru alta plăteşte despăgubiri şi construieşte primul palat urban: Palatul Bukenthal.

La etajul întâi al palatului se locuia, dar la etajul doi, guvernatorul umple saloanele cu tablouri pe toţi pereţii, şi pe tavan. Saloanele acelea rămân deschise, ele puteau fi vizitate încă din 1790. Ca guvernator, baronul se dovedeşte la fel de progresist. Brukenthal va pava străzile Sibiului, va introduce canalizarea, va construi şcoli şi va face o bibliotecă. „Dacă fragmentul este oglinda întregului, atunci iluminismul a văzut lumina lumii şi la Sibiu”, scrie Lisa Fischer. „Sub deviza libertăţii şi egalităţii, continuă autoarea, în Transilvania a avut loc un proces de reconciliere, care tindea ca prin istorii ale ideilor să depăşească limitele naţionale, religioase şi de stare socială. În paralel cu principiile dinastice se zămisleau cele democratice.” „Sibiul, avea să puncteze muzeograful Liviana Dan, acum 200 de ani, trăia sub semnul lui Leibnitz.” Între periferie şi centru distanţele se micşorau.

Cartoful, bivolul alb şi ciocolata caldă

Samuel avea două vieţi. Sau chiar mai multe. La Sibiu era guvernatorul luminat, dar la Avrig era omul pragmatic. Acolo făcea agricultură şi făcea bani. Cu banii cumpăra de la Viena tot ce apărea nou şi aducea acasă, în Transilvania. Dacă la Sibiu construieşte un palat pentru colecţia sa de picturi, cărţi, monede, hărţi, piese naturale, la Avrig ridică un palat pe modelul Schonbrunn-ului vienez, înconjurat de grădini şi ogoare cultivate cu soiuri noi de plante, de la cartofi la aloe vera. Iar la Sâmbăta înfiinţează o herghelie cu rase noi de cai.

„Samuel Von Brukenthal a adus soiuri noi de culturi din vest, de cartofi şi alte legume, soiuri de pomi fructiferi din toată Europa, a creat prima orangerie din Transilvania. Acolo lucra cu ţăranii ardeleni care în felul acesta erau învăţaţi cum să le îngrijească, cum să le folosească. Făcea un fel de şcoală agricolă, pe viu”, povesteşte muzeograful Liviana Dan, o bună cunoscătoare a personalităţii baronului. La fel s-a întâmplat cu animalele. Baronul a adus bivolul alb în Transilvania, de undeva din centrul Italiei. Avea o crescătorie de bivoli la ferma de la Avrig, iar brânza şi carnea le vindea în Europa. Aşa s-a răspândit acest bivol prin gospodăriile ardelene.

Dacă la Avrig făcea agricultură şi şcoală de botanică, atunci când stătea la  Sibiu, baronul implementa stilul de viaţă aristocrat occidental. De două ori pe săptămână oferea concerte la palatul Brukenthal sau spectacole de teatru. În fiecare seară chema 14 invitaţi la cină, numărul lui Kant. Acolo se prezenta în ţinute la modă în capitalele europene, oferea feluri de mâncare necunoscute locului, după reţete din bucătăriile vestice, se făcea conversaţie elevată şi se cânta la pian. În bucătăriile palatului Brukenthal s-a pregătit pentru prima dată o băutură la modă atunci în alte capitale: ciocolata. Tot el organizase la palat o cafenea, iar în pivniţe avea adevărate colecţii de vinuri, deşi el nu bea decât apă. Samuel Brukenthal a introdus şi ceaiul de la ora cinci în societatea de la Sibiu.

„Ambasadorii de la curtea Imperială îi îndemnau pe cei care mergeau spre Istanbul cu treburi sau în călătorii, să facă un popas la baronul Brukenthal, la Sibiu, căci erau siguri că vor fi primiţi cum se cuvine aici, şi trataţi după toate standardele aristocraţiei. Sibiul era astfel o destinaţie recomandată nu ocolită, iar relaţiile, legăturile pe care le ofereau astfel de oaspeţi erau importante pentru diplomaţie, economie, cultură”, spune Liviana Dan.

”Brukenthal este exemplul verificat că prin decizie administrativă se face cultură.”, Liviana Dan curator, muzeograf

Londra – Paris – Sibiu Acum 200 de ani.

În 1802, Samuel Brukenthal îşi face testamentul şi pentru că nu are urmaşi direcţi (singura lui fiică murise la vârsta de 4 ani) lasă câte un palat, mobilierul şi alte bunuri rudelor, iar Palatul Brukenthal îl donează Bisericii Evanghelice cu destinaţia de muzeu public, iar lucrările în custodia conducerii Colegiului „Brukenthal”. În 1803 făcuse un inventar al colecţiilor, de mare ajutor în protejarea vastei lui moşteniri. „Brukenthal făcea inventarele, cu mâna lui, număra tot, şi borcanele de dulceaţă de la Avrig”, povesteşte Liviana Dan.

Astăzi, piesele din moştenirea sa de la Sibiu sunt organizate în mai multe corpuri de clădire din cele nouă pe care le are complexul muzeal. Periodic, doar 3-5% din ele sunt scoase la expunere.

În 1817, muzeul se deschide oficial pentru public, deşi şi până atunci se putea vizita etajul doi, din acest moment întregul muzeu are această destinaţie şi va aparţine oraşului. Baronul nu doar că lasă după moartea sa palatele, colecţiile, bunurile, dar lasă şi o sumă de bani cu care să fie întreţinute.

Anul acesta s-au împlinit două sute de ani de când s-a înfiinţat primul şi cel mai mare muzeu din România. Muzeul de la Sibiu era al treilea din Europa deschis publicului larg, după British Museum şi Luvru de la Paris.

Brukenthal a lăsat posterităţii peste 1,6 milioane de piese din domenii diverse, în prezent doar 20% dintre ele, după cum precizează directorul muzeului, istoricul Sabin Luca, au fost clasificate.„Ne-ar trebui 2-300 de ani să le putem clasifica în ritmul în care se poate lucra astăzi şi cu personalul pe care-l avem. Şi 3-400 de angajaţi care să lucreze la asta.”

Piesele sunt numeroase şi în depozite, dar se bănuieşte că obiecte din moştenirea Brukenthal au ajuns în mai toate muzeele din ţară, atunci când comuniştii au dorit să le doteze cu exponate. Însă nimeni nu ştie exact câte au fost luate şi pe unde sunt acum.

Baronul a mai lăsat moştenire palatul de la Avrig, unor urmaşi dispăruţi şi ei, aşa că domeniul a intrat în posesia bisericii evanghelice. Cu ajutorul unor fundaţii şi al sponsorilor se încearcă refacerea lui, dar lucrările merg foarte încet. Casa sa natală era acum câţiva ani o ruină. La parter funcţiona un bar. Iar biserica din satul lui dădea semne de degradare.

Lumea lui Brukenthal nu mai arată la fel. Muzeul principal din Palatul Brukenthal are nevoie de restaurare, piatra e uzată, cad frontoanele, basoreliefurile. Deşi există urmele unei rezistenţe miraculoase în interior – o parte din parchet este cel de acum 200 de ani, geamurile sunt aceleaşi, feroneria, cheile funcţionează încă, ceasurile la fel, tapetul în mare parte este cel original, oglinzile, sobele aduse de la Viena sunt intacte, uşile sunt neschimbate, în exterior însă, clădirea are nevoie de intervenţii serioase.

„Atâta timp cât factorul politic ne susţine şi cât trăiesc eu, muzeul e bine” Sabin Luca, director al Muzeului Brukenthal

Colecţia de pictură, nucleul moşteniri, se afla şi astăzi tot în clădirea principală, însă lucrările se expun în sălile de la amândouă etajele.

Capodoperele sunt expuse la etajul al doilea. Colecţia Brukenthal deţine lucrări din şcolile flamandă, olandeză, franceză, italiană. Deţine două picturi de Breughel cel Tânăr, „Omul cu tichie albastră” al lui Jan Van Eyck, Ecce homo de Tizian, o serie de Coques. Opt dintre lucrările foarte valoroase au fost furate în 1968, iar după 30 de ani Interpolul a reuşit să dea de urma unora dintre ele. Doar patru au revenit acasă. Comuniştii au luat şi ei 19 capodopere şi le-au dus la Bucureşti. După multe intervenţii şi o bătaie cu pumnul în masă, ministerul le-a returnat în anul când se făceau pregătiri pentru „Sibiu – Capitală Culturală europeană”.

Viaţa la Palat

În salonul mare de la primul etaj se ţineau concerte de două ori pe săptămână. După concert, doamnele se retrăgeau la ceai în salonul mic din dreapta, iar bărbaţii în stânga. „Şi domnii, şi doamnele, o să vă surprindă, jucau cărţi”, povesteşte Alexandru Nicolăescu, un tânăr istoric ce face ghidaj la muzeu. Doamnele beau ceai, domnii altceva.

Într-o încăpere ciudată, probabil folosită ca baie, pereţii sunt pictaţi, iar scenele de pictură murală înfăţişează muncile lui Hercule. O sală pentru colecţia de numismatică şi biblioteca baronului care arată ce fel de om era, poate mai mult decât picturile lui. Avea cărţi de poezie, filosofie, teologie, ştiinţă. Ediţii princeps, incunabule, cărţi rare. Colecţia completă din Voltaire, în prima ediţie. Un poet controversat al epocii lui.

 

„Cum se poate explica faptul că la Muzeul Brukenthal exponatele nu sunt etichetate şi în limba germană?” Friederich Philippi, membru în consiliul de administraţie la Muzeul Brukenthal

La capătul şirului de saloane, în partea stângă a corpului principal, la etajul locuit, în mijlocul unei încăperi micuţe, ticăieşte un ceas. Ca o inimă. E ceasul lui, pe care-l avea în buzunar când a murit.

Samuel a încetat din viaţă în seara zilei de 9 aprilie 1803, dar ceasul lui merge mai departe.

Ce nu merge mai departe

În 2006, statul român a predat în urma unui proces de retrocedare clădirea muzeului şi colecţiile Brukenthal către Biserica Evanghelică printr-un protocol semnat de ambele părţi. Muzeul a rămas să fie administrat şi funcţionează pe baza unui contract de comodat, între biserică şi stat, statul român finanţând complexul muzeal „Cedarea s-a făcut printr-un acord”, spune directorul Sabin Luca, vizibil nemulţumit „iar acordul nu există ca act juridic, nu are valoare juridică. Dar aşa a rămas, funcţionăm ca şi cum ar fi lege, deşi nu e. Suntem singurul muzeu din România, şi cel mai mare muzeu din România, care are doi stăpîni”.

„Statul bagă milioane de euro anual, spune directorul. Dacă noi ne-am retrage de aici, biserica n-ar avea cu ce să întreţină muzeul, ar închide! Eu sunt aici reprezentatul statului şi de el trebuie să ţin cont”. Biserica are şi ea grijile ei şi aşteptări. Cu 6 din 13 membri în consiliul de administraţie, participă la decizii şi, spune unul dintre membri, „măcar nu se poate face nimic fără ştiinţa noastră, nu se mai pot înstrăina bunuri”.

Deşi clădirea Palatului Brukenthal are nevoie de restaurare, statul român, după cum spune directorul, nu poate investi în ea, din impedimente juridice. „N-ar fi legal, dar nici meşteri restauratori calificaţi nu poţi găsi, nici banii necesari, cine să sponsorizeze aşa ceva?”, se plânge directorul.

Preotul paroh al Bisericii Evanghelice Killian Dorr este mai optimist, spune că au fost şi vremuri mai grele. Domnia sa vede în Brukenthal un muzeu al viitorului, dar valorificând mai bine trecutul. „Trebuie să scoatem în evidenţă dimensiunea europeană a acestei moşteniri, s-o punem în valoare la nivel înalt. Dar pentru aceasta e nevoie ca echipa să fructifice exact acest aspect de cultură cu rădăcini profund europene, care era avangardistă la vremea aceea şi nu poate să rămână periferică acum. ”

Oamenii de afaceri saşi au sponsorizat unele renovări, dar o restaurare în viziunea directorului ar fi dificilă şi pentru că „trebuie studii de specialitate, aprobări, aici e vorba de un monument cu valoare de patrimoniu e cumplit de greu.” Întrebat cum se gândeşte domnia sa la Samuel von Brukenthal, cum îl percepe sau cum se raportează la această personalitate, directorul Sabin Luca răspunde sec: „Doamnă, personal, eu nu mă pot raporta la un om mort. După moştenirea pe care a lăsat-o, după tipul de colecţii, înălţimea lui trebuie să fi fost mare.”

„Pe măsură ce-l cunoaştem, ajungem să-l admirăm, se naşte şi creşte un sentiment de adoraţie. Samuel Brukenthal era tipul de om luminat care unea oamenii şi schimba vremurile. El a realizat primul mare proiect cultural în această parte a Europei.” Stela Matioc, expert în management cultural, din Sibiu

Cei care cunosc muzeul îi reproşează lipsa de coerenţă conceptuală în amenajare, culorile ţipătoare de pe pereţi, total nepotrivite cu exponatele, plasarea unor obiecte din perioade istorice diferite în aceleaşi încăperi, parchetul aplicat în etape succesive, mai ales în epoca comunistă, şi care scârţâie îngrozitor, site-ul cu informaţii sumare despre Samuel Brukenthal şi neetichetarea şi în limba germană a exponatelor. Etichetele exponatelor sunt formulate în limba română şi engleză, dar nu şi în germană, ceea ce poate sugera o îndepărtare de cel care le-a colecţionat şi ni le-a lăsat moştenire, dar şi faţă de comunitatea locală germană.

Avatarurile muzeului, pe scurt

Se deschide în februarie 1817. Saşii, încântaţi că au un muzeu în oraşul lor, încep să facă donaţii. Colecţiile se măresc şi se diversifică. Respiră liniştiţi şi muzeul, şi oraşul aproape un veac. În 1940, la cutremur, cade tavanul din salonul mare şi este cu greu refăcut. După război, comuniştii îi iau 19 piese din colectia „capodopere”. Şi multe alte obiecte din colecţii sunt duse pe la alte muzee din ţară. Erau toate lucrări valorase, numai una dintre ele „Omul cu tichie albastră” este evaluat la 30-40 milioane de euro Directorul crede că la muzeul de Istorie din Bucureşti trebuie să fie multe. În 1968 s-au furat 8 piese valoroase. Se presupune că hoţii ar fi rămas peste noapte în muzeu şi au operat în felul acesta. S-a deschis o anchetă, dar s-a şi clasat ca un caz nerezolvat. După 30 de ani, patru dintre ele au fost găsite în Occident şi aduse înapoi la muzeu. „Eu personal cred că a fost un furt comandat de Ceauşescu, de securitate”, spune directorul Luca, „prea sunt toate cusute cu aţă şi de ce au apărut la fix 30 de ani? Poate au fost puse gaj pentru ceva împrumuturi…”

Celelalte tablouri luate la Bucureşti s-au întors şi ele în 2006. „În ultimii ani”, spune Sabin Luca, „am organizat o serie de expoziţii din colecţiile Brukenthal în străinătate: la Luxemburg, Bruxelles, Paris, Verona, Roma, Tokio, Beijing… am iniţiat proiectul Axele culturale Brukenthal pe o durată de 4-5 ani. ”

Beatrice Ungar, membră în consiliul de administraţie al muzeului, parcurge cu amărăciune traseul istoriei zbuciumate a muzeului. „Într-o zi , era 1948, a venit un om cu o listă de 19 tablouri şi a zis, hai împachetaţi-le, le ducem la Bucureşti. Ce era să facă? Le-au împachetat şi duse au fost. După revoluţie conducerea muzeului, autorităţile locale abia dacă îndrăzneau să le ceară înapoi. Noroc cu anul în care aici a fost capitala culturală, au cedat şi au dat tablourile înapoi. Acum, marele câştig după retrocedarea muzeului este că măcar nu se mai poate înstrăina nimic şi nu se pot lua decizii majore fără acordul consiliului de administraţie”.

Maria, prezentă la evenimente, povesteşte cum la întoarcerea tablourilor de la Bucureşti a fost sărbătoare populară. „A ieşit lumea în stradă să le întâmpine, era o bucurie generală, spontană, aşa ceva nu mai văzusem.”

 

„Îmi place să vizitez muzeul. Un inconvenient ar fi ca nu sunt spaţii de odihnă şi nu este niciun loc amenajat unde să stai să bei o cafea sau o apă, cum sunt în alte muzee ale lumii. Te grăbeşti doar pentru că nu te simţi confortabil”, Maria, sibiancă

Avanpost cultural

Liviana Dan a fost muzeograf la Brukenthal timp de 35 de ani. „Am venit de pe băncile facultăţii de arte aici, special pentru Brukenhal, a fost pasiunea mea în timpul studiilor. Şi am trăit vremuri interesante împreună, ca să zic aşa. Brukenthal a fost un personaj fascinant, citea Aristotel şi Seneca, a fost un vizionar, dar unul pragmatic. Îşi dorea lucruri mari şi reuşea să le înfăptuiască. Şi azi vezi indivizi care plănuiesc tot felul, dar mai greu pun în practică. Brukenthal a simţit curentul inovator al vremii, a învăţat, a căutat, a umblat şi a ascultat. În felul acesta s-a îmbibat cu tot ce era progresist în Occident şi n-a făcut-o doar pentru el, a aplicat tot ce era bun şi la el în ţară. De masonerie s-a folosit ca de o reţea care îi oferea posibilitatea unor legături cu lumea altfel imposibile. Dar şi în loja lui a aplicat în mod inovativ principii democratice. El l-a introdus în lojă şi pe slujitorul lui român, ca să fie echitabilă reprezentarea. Îi considera mai întâi oameni şi apoi saşi, maghiari sau români. Ce i se reproşa lui era ceva firesc şi lăudabil altfel: era considerat extravagant. Evident, dacă n-ar fi fost extravagant, n-ar fi fost avangardistul epocii sale. Nu bea şi nu făcea excese de niciun fel, dar era extravagant prin fapte. Cum credeţi că putea fi considerat unul care vinde brânză şi cumpără tablouri? Când venea cu cuferele de la Viena, se aduna lumea în Piaţa Mare să vadă ce a adus, era mare tulburare în oraşul liniştit. Dincolo de toate acestea, el este un model: modelul Brukenthal. Om care îşi ridică naţiunea prin cultură.”

Cât priveşte muzeul, Liviana Dan regretă că, la momentul oportun, cu ani în urmă, când a venit o ofertă din partea Fundaţiei Getty, una dintre cele mai mari fundaţii caritabile din lume, de a reamenaja muzeul pe banii lor, partea română a refuzat. „Fundaţia a plecat şi a reamenajat un muzeu din Asia de Est, a făcut o minunăţie acolo”. Acum crede că muzeul a trecut prin etapele necesare de reaşezare şi curăţare, iar viitorul lui trebuie să fie unul strălucit: „Acesta este un muzeu de top, nu unul de provincie, el trebuie ridicat la nivelul moştenirii Brukenthal. Există modele, peste tot în lume de îmbinare a clasicului cu modernul, există curatori tineri şi bine pregătiţi, cu viziune proaspătă, lucrurile ar trebui să meargă mai departe spre următorul nivel”.

Dincolo de poarta de inspiraţie masonică monumentală şi de zidurile de piatră, sub ochii din tablou ai baronului, în ţinuturile Estului se desfăşoară un proces de vindecare, recuperare şi refacere după comunism a societăţi. Iar arta, cultura ar putea fi şi de data aceasta avangarda societăţii.

Istoric. Muzeul Brukenthal

Prin testament, Baronul Samuel von Brukenthal a dispus deschiderea Palatului ca muzeu public, dar el a putut fi vizitat şi în timpul vieţii întemeietorului său. Palatul a devenit în 1817 muzeu public, cunoscut ca Muzeul Brukenthal, una dintre primele instituţii de acest gen din Europa.

Se află în Palatul Brukenthal, construit în stil baroc în perioada 1778-1788, pe bulevardul principal, în Piaţa Mare a Sibiului, şi include circa 1.200 de picturi ale principalelor şcoli de artă europene din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea: lucrări din perioada renascentistă flamandă, germană, austriacă, italiană, spaniolă şi franceză, a barocului şi rococoului.

Colecţiile iniţiale ale baronului von Brukenthal (constând din pinacotecă, cabinet de stampe, bibliotecă şi o colecţie numismatică) au luat naştere cu precădere în intervalul de timp dintre anii 1759 şi 1774. Primele înregistrări referitoare la achiziţii de tablouri în documentele familiei Brukenthal apărând în 1770, dată la care nucleul pinacotecii trebuie să fi fost deja format.

Palatul care adăposteşte muzeul este considerată a fi cea mai importantă clădire barocă din Transilvania.