1
2
3
4

Emil Hurezeanu s-a născut la 26 august, 1955, la Sibiu. Între 1975 şi 1979 a urmat cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”. Din 1976 devine redactor la revista Echinox , iar din 1978 ocupă postul de secretar de redacţie, publicând poezii şi critică literară, alături de nume sonore precum Marian Papahagi , Ion Vartic, Ion Pop, Mircea Zaciu . După terminarea facultăţii, în 1979 , îşi adună poeziile în volumul Lecţia de anatomie, apărut la Editura Dacia din Cluj şi distins un an mai târziu cu Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor. Îşi începe cariera de jurisconsult în 1980 în 10 sate din zona Sebeş-Alba, unde lucrează timp de un an. În 1981 se angajează ca librar în Sibiu. În acelaşi an, Ana Blandiana, în calitate de câştigătoare a Premiului Herder, oferă bursa redacţiei Echinox, iar aceasta îl nominalizează pe Hurezeanu. Pentru a putea primi paşaport, este nevoit să se angajeze ca avocat la Mediaş. Reuşeşte să obţină paşaportul şi, la 1 noiembrie 1982, pleacă la Viena. După terminarea celor două semestre ale bursei Herder ajunge la München unde se angajează ca redactor la Radio Europa Liberă, post pe care îl va ocupa din 1983 până în 1994 . În 1990 se întoarce în România şi participă la „Fenomenul Piaţa Universităţii”, fiind în continuare salariat al postului de radio Europa Liberă. În primăvara lui 1994 , Emil Hurezeanu devine director al departamentului românesc pentru scurt timp (până la finele lui decembrie), după care pleacă la Köln (din ianuarie 1995) pentru a lucra ca director al secţiei române de la Deutsche Welle, unde scrie editoriale politice. Radio Europa Liberă se mută în iunie 1995 la Praga. Hurezeanu continuă să colaboreze cu acest post de radio. Rămâne salariat la Deutsche Welle până în 2002 , când se întoarce definitiv în România. În România realizează emisiuni, conduce trusturi de presă şi coordonează programe. Publică şi două volume de eseuri politice, Între câine şi lup (1996 ) şi Cutia Neagră (1997), pentru cel din urmă primind Premiul pentru Publicistică al Uniunii Scriitorilor din România. În 30 aprilie 2015 este numit ambasador al României în Germania.

Emil Hurezeanu

Emil Hurezeanu

Sinteza: „Prietenii şi duşmanii României”, un subiect mai puţin abordat la noi, dar foarte actual acum. Avem o istorie fluctuantă a relaţiilor amici – inamici, dumneavoastră proveniţi dintr-un oraş multietnic, aţi trăit în Europa, cunoaşteţi relaţiile acestea subtile dintre popoare, dintre etnii, saşi, maghiari, români, istorii de viaţă. Unde ne aflăm acum în raport cu ceilalţi?

Emil Hurezeanu: Prietenii şi duşmanii. Există mai multe niveluri de analiză, dar cred că şi ontologice, existenţiale E mai bine să începem de la existenţă spre percepţie. Nivelul nominal este cel al unei ţări europene aflate în cea mai bună perioadă a istoriei recente, modernă, pentru că pentru prima oară a intrat într-o alianţă deopotrivă economică, societală şi militară cu cele mai privilegiate state ale lumii, cu cele mai evoluate state ale lumii. Nu i s-a mai întâmplat niciodată României asta. În perioada interbelică, lupta pentru obţinerea de garanţii din partea Marii Britanii sau din partea Franţei, când deja era prea târziu şi nu le mai dădea nimeni. Îmi aduc aminte că Grigore Gafencu, ministrul de externe de la sfârşitul anilor `30, a reuşit să obţină, la un moment dat, în plin nazism, când lucrurile erau mai complicate, pentru că exista un acord de cooperarare economică între România şi Germania, garanţii vestice ale Franţei şi Marii Britanii, deci ale câştigătorilor alături de România ai Primului Război Mondial, garanţii pentru independenţa ţării, dar nu şi pentru integriatea ei. Până la urmă, s-au rostogolit toate. Pactul de la Varşovia era o asociaţie, dar nu între egali. Garanta pacea aceea respingătoare între capitalism şi comunism, în condiţiile impuse de URSS, deja într-un regim de ocupaţie ideologică şi practic şi una militară a ţării, chiar dacă nu mai erau baze sovietice după 1958 în România. În fine, din acest punct de vedere, se poate spune că România are toţi prietenii societăţii deschise, ca să parafrazăm, are toţi prietenii Occidentului şi toţi duşmanii lui, fiind membră în acest grup.
Dincolo de asta, în interiorul acestui grup, nu putem fi naivi, sunt membri mai vechi şi mai mari, membri mai puternici decât alţii. Puterea vine, nu numai din vechime, ci şi din capacitatea economică şi militară şi din capacitatea de influenţă. Nu sunt egali membrii acestor cluburi NATO şi Uniunea Europeană. România este o ţară de dimensiuni medii, o ţară europeană periferică, cu posibilităţi economice, militare şi de influenţare mai reduse. Mai reduse decât ale Germaniei sau ale Franţei, dar aş spune într-un context central – est-european, mai reduse în ceea ce priveşte influenţa decât Polonia. Poate alăturarea de Bulgaria este singura care ne rămâne.

Care sunt atunci avantajele noastre competitive în interiorul Uniunii?

România este cea care are tradiţiile ei federative, naturale. Cred că acesta este unul dintre cele mai importante atuuri ale României în lumea modernă. Pentru că aceste asociaţii, aceste alianţe, NATO şi Uniunea Europeană, au o vocaţie pe care nu şi-o respectă întotdeauna sau nu şi-au dus-o într-un totul la îndeplinire, de natură federală, federativă. Adică îşi propun, dar nu au atins încă acest obiectiv: să unească, cu titlu de egalitate, toţi membrii în asociaţii, în grupuri mai mari, în care să existe un singur conducător, interese comune de politică internă, de politică externă, de politică fiscală, de politică energetică, de politică militară. În materie de NATO, această egalitate a membrilor în structura respectivă este mai simplu de împlinit. Adică ţările contribuie fiecare cu cât pot la un buget comun, au crenelurile lor, dacă tot vorbim de cetăţi de apărat, dar în acelaşi timp există o clauză, clauza cu numărul 5 din Carta NATO care îi obligă pe toţi membrii, începând cu cel mai puternic, care este America, să intervină în favoarea celui atacat şi care poate fi cel mai slab. Deci, din acest punct de vedere, NATO este o federaţie împlinită. Uniunea Europeană, nu. Uniunea Europeană are un preşedinte, are un ministru de externe, are un parlament, are politici comune de circulaţie a oamenilor şi a capitalului, cu excepţia ţărilor care se află în afara spaţiului Shenghen, dar nu este o excepţie esenţială. Uniunea Europenă nu are o politică fiscală, nu are o politică externă, nu are o politică de apărare şi de securitate, nu are o politică energetică comună. Lumea globală este o lume mişcată, este o lume cu experienţe mobile şi cu dinamici paradoxale, în care oamenii trebuie să facă altceva foarte des, în care întreprinderile, investitorii se mută, interesele culturale se altoiesc în mod neobişnuit sau neaşteptat.
România are prin tradiţiile ei de ţară la limes, întâi la limesul Imperiului Roman, la limita lui şi apoi de-a lungul sutelor de ani la periferiile imperiilor clasice, nu numai o experienţă, ci şi o conformaţie de federaţie naturală.

Printr-un reflex al memoriei, o energie a diversităţii, vreţi să spuneţi?

Prin ceea ce se numeşte în limba germană, „Durere fantomatică”, dar poate şi în alte limbi. Adică te doare mâna pe care nu o mai ai, într-o încercare de compensaţie. Dar Moldova este, în mod evident, şi o zonă care ţine, prin ortodoxia profundă a vieţii religioase în mănăstiri, prin felul în care arată Iaşiul cu bulevardele acestea mari, cu biblioteci, cu parcuri, care seamănă mai mult cu Chisinul sau Kievul , tine de Răsărit. Moldova are un aer, o undă ortodox-răsăriteană, iar Sudul este mai oriental, în sensul balcanic. Bucureştiul fiind o chintesenţă a României din mai multe izvoare, cu un oraş parizian, cu un oraş turcesc, cu o Fâşia Gaza în cartierul Ferentari, cu alăturarea foarte neobişnuită a celui mai luxos hotel al Balcanilor, cum era mai demult Athenne Palace. Ori, aici în această alăturare stă o resursă extraordinară pe care noi nu o folosim. Pe care noi tindem să o ignorăm. Noi avem mituri, de exemplu mitul satului sau mitul civilizaţiei rurale. Avem muzee ale satului şi credem că suntem urmaşii unei mari civilizaţii rurale, fără să ne amintim, în acelaşi fel, că avem şi o importantă civilizaţie urbană. Mulţi arhitecţi care au construit Bucureştiul interbelic, au fost, alături de nepotul lui Ion Creangă, să-l amintim doar pe el penru contrastul metaforic, Horia Creangă, evrei modernişti, cum e Marcel Iancu. Această cultură urbană, europeană, hibridă se vede foarte bine la Bucureşti, care este unul dintre oraşele cele mai interesante din Europa. În perioada interbelică aveam cam tot atâţia evrei cât Parisul şi Varşovia. Este un semn de urbanitate, de cosmopolitism, de convivialitate. România în 1938 avea ca toţi atâţi evrei câţi germani, în jur de 750.000 -800.000. Îmi place să văd în această posibilitate a coexistenţei normale, mai degrabă paşnice în România în perioadele cele mai critice între români , germani şi evrei, un semn de progres cultural. Europa şi-a sfidat progresele culturale prin antisemitism, prin experienţa nazismului. Aici suntem: cred că noi nu folosim această şansă federativă, naturală. Oamenii sunt diferiţi. Din această cauză, investitorii străini, văzând deficitele imediate (străzile nu sunt cum trebuie, nu există spitale ca în Vest , şcolile nu sunt modernizate), constată cât de mobilă , plastică şi curioasă este societatea. Adică oamenii sunt interesanţi: vorbesc limbi străine, au o putere de comunicare spontană, sunt compatibili cu ceilalţi europeni. Sunt oameni cu o doză mare de veselie, de înţelegere curioasă şi empatică a celuilalt, ceea ce se întâlneşte poate mai puţin în Bulgaria sau se întâmplă mai puţin în alte părţi, unde din tot felul de complexe culturale, şi de superioritate şi de inferioritate, oamenii sunt mai retractili, mai timizi, mai trişti, mai egoişti.

NATO este o federaţie împlinită, Uniunea Europeană, nu

NATO este o federaţie împlinită, Uniunea Europeană, nu

Deci avem un potenţial de împrietenire.

Prietenii noştri cei mai buni sunt tradiţiile noastre nerecunoscute sau care nu ne însoţesc îndeajuns, pe care nu le valorificăm îndeajuns. Duşmanii noştri sunt ignorarea acestor tradiţii şi acestor reflexe, acestor date mai vechi din tărâmul nostru istoric, pe care le-am uitat, pe care le considerăm neimportante. Aici sunt nişte atuuri importante, aceste mobilităţi federative naturale, care nu au nevoie de referendum. Principatele sunt suficient de diferite ca să aibă foarte mult în comun unul cu celălalt. Ceea ce ar trebui să se întâmple este o administraţie mai raţionalizată, care să nu reducă bugetele consiliilor judeţene, să nu îi facă pe cei care produc mai mult să dea automat la ceilalţi. Stimularea părţilor prin solidaritate, nu sărăcirea lor în beneficiul unei centrale abuzive.

Este în curs o încercare de modernizare, totuşi.

Încercarea aceasta de modernizare sau de omogenizare a fost de multe ori prost aplicată. Vă dau un singur exemplu, în care încercările de omogenizare de sus în jos, de la Bucureşti, de la centru spre ţinuturi, n-a fost bună. De ce? Europa funcţionează cât de cât în interesele ei economice, turistice, culturale prin servicii federale. Lufthansa trimite de la Munchen la Sibiu sau de la Munchen la Cluj sau de la Munchen la Frankfurt, avioane dintr-o subdiviziune a companiei, pe care aceste scrie „Lufthansa regional” sau „City line”, semn că se unesc astfel oraşele, interesele regionale. Noi nu mai avem linie aeriană de la Bucureşti la Sibiu sau Târgu-Mureş. În schimb de la Bucureşti la Budapesta, funcţionează numeroase legături.  Pe de altă parte, trebuie să ne redescoperim şi reafirmăm printr-o permanentă reunificare resursele confederative, mai bine zis, unind Clujul cu Iaşiul, Timişoara cu Constanţa. Dacă nu am reuşit cu autostrăzi şi nu prea bine cu trenurile, care sunt în întârziere, s-ar putea face acest lucru cu avionul. E doar un exemplu. Ne lipseşte dorinţa de unire în diversitate. Aici, în reactivarea diversităţilor, a specificităţilor naturale, dar înţelese în acelaşi ansamblu, văzute ca un patchwork, ca un covor oltenesc de unică iradiere compoziţională a subansablurilor , aici ar sta unul din marile avantaje ale României, în propriile ei posibilităţi şi în comparaţiile cu ceilalţi.
Dimpotrivă, noi, fără să avem percepţia ansamblului prin amănuntele locale, care îi avantajează pe unii dintre noi faţă de alţii şi împreună faţă de alţii, intrăm uneori într-un fel de inerţie a misticii naţionale erodate, care încă ţine de ceauşismul care ne grefa pe Decebal, Burebista, pe Mihai Viteazu din filmele lui Nicolaescu, ne ţinea lipiţi de sat, de cel exploatat, de cel obidit care îl are de înfruntat pe groful maghiar. O dependenţă care în secret era o formă de revanşă împotriva Uniunii Sovietice. Eram atât de mândri în umilinţele noastre vechi, încât existam fără să ridicăm prea mult capul în faţa ameninţării sovietice. O formă de pervertire a simţului patriotic şi a relaţiilor cu ceilalţi. În felul acesta am rămas în urmă.

Aceste fantome, aceşti duşmani-fantome ne-au ţinut până la urmă în loc.

Eu zic că da. Ne mai ţin încă pe loc, pentru că nu avem un discurs integrativ, dar care să se bazeze pe federatismul nostru natural. Noi am putea să folosim aceste date ca să eliminăm repede orice complexe. Suntem încă provinciali şi în comparaţie cu trecutul nostru, fiind mai aproape de sat decât de oraş. Sunt personaje istorice pe care le uităm şi altele pe care le folosim prea mult. Uităm de P.P. Carp, de Eugen Lovinescu, de figurile cosmopolite ale României. Aveam oameni de stat, călători cu panaş european , diplomaţi la sfârşitul secolului al XIX-lea, de primă importanţă, de exemplu Take Ionescu , Elena Văcărescu sau Martha Bibescu. Avem apoi doi ctitori de confesiuni, şcoli şi biserici fenomenali, prin puterea de sacrificiu şi competenţă patriotică, să zic aşa. Inochentie Micu Clain şi Andrei Şaguna, despărţiţi de peste un secol de emancipare naţională. Astfel de personaje nu sunt în prim-planul istoriei noastre. Ele ar putea să fie reîncărcate cu energie şi să reactiveze puţin capacitatea noastră de identificare şi comunicare modernă în Europa. În felul acesta, prietenii noştri cei mai buni îi găsim tot între noi, chiar şi în trecutul nostru. Ei nu cer decât să ne-ajute, dar ar trebui să vrem şi noi să le preţuim ajutorul.

Dumneavoastră aţi spune că faptul că noi am fost situaţi în permanenţă la limes, la graniţă, ne-a modelat comportamental, fiind foarte potriviţi actualei organizări federative a lumii?

Da. Pe de altă parte, ne-am convins că trebuie să rămânem împreună. Noi am rămas împreună ca rezultat al unor experienţe centrifugale. Noi am avut experienţe centrifugale care au ţinut sute de ani. Fără să avem soarta Poloniei, dispărând complet, folosind trucul acesta cu care i-am sedus pe turci, dar cu care ne-am făcut şi nouă destul de mult rău până astăzi. Şi anume că, nefiind suficient de eroici, asta nu înseamnă că nu am fost curajoşi, în relaţiile cu ocupanţii, am intrat în coluziune cu ocupantul. I-am propus un regim de vasalitate, ceea ce i-a făcut pe ocupanţi să nu ne transforme în paşalâc. Mă refer la turci. I-am făcut pe ruşi să nu se gândească să ocupe Modova sau Muntenia, să le anexeze şi asta pentru că acolo era o altă ortodoxie nonslavă autonomă. Ia să fi fost noi toţi protestanţi, calvini sau chiar toţi greco-catolici, sunt convins că austriecii sau ruşii ar fi folosit prilejul acesta să stea mai mult pe-aici. Dar, atenţie, adaptarea prin viclenie devine cu timpul prima natură, în loc de a doua. Tot acolo suntem pe hartă, între Turcia , Germania şi Rusia. Acum trebuie să intervină vechea şi încercata noastră expertiză în raport cu Rusia, care, parcă, ba ne vrea, ba nu ne băga în seamă.

Să fie aceasta o dorinţă neabandonată a Rusiei? Fostul preşedinte Traian Băsescu spune că Rusia vrea să revină la gurile Dunării.

Fostul preşedinte Băsescu se bazează pe nişte informaţii probabil reale, dar mai puţin proiectate în realitate. Există o posibiliate, o ipoteză că ruşii să nu se oprescă acolo unde au ajuns, pentru că sunt şi două precedente Odessa şi Harcov, care sunt în hinterlandul Estului Ucrainei. Atunci mulţi au crezut că ruşii doresc, mai ales pornind şi de la nişte declaraţii de ale lui Putin, şi ale altora, să recreeze aşa-zisa „Noua Rusie”, care a fost toată fâşia asta de la nordul Mării Negre şi care astăzi ar însemna dincolo Mariopol, până la Odessa, înconjurând Republica Moldova prin Bugeac ca să ajungă la gurile Dunării. Dar aş vrea ca domnul Băsescu se se înşele. Poate are o circumstanţă atenuantă fiind marinar. Gurile Dunării astăzi nu mai sunt o cale strategică.

Ce ar obţine ruşii dacă ar câştiga gurile Dunării?

Pe vremea lui Ceauşescu, mai era încă o cale strategică, dar simbolică. Nu întâmplător Ceauşescu a construit un canal. El avea o hartă medievală a pericolelor. Nu a vrut să facă autostrăzi. A terminat o sigură autostradă, începută sub Gheorghiu-Dej, care îl aducea pe el şi pe rudele lui mai repede din Oltenia la Bucureşti. În schimb a făcut o fortăreaţă mare la Bucureşti, Palatul Poporului, care este o cetate, în care puterea se apără. Nu a vrut să ştie de toţi ceilalţi şi a mai făcut un Transfăgărăşan cu gândul că va lupta ca la Rovine, la Posada aruncând cu pietre de sus peste cei care ne invadează. Toţi conducătorii noştri şi în general complexele noastre militaro-intelligence ţin oarecum încă de o cultură obsidională, a asediului, insuficient împrospătată.

Noi nu putem considera că am avut mereu dreptate în imaginea noastră îngheţată şi oarecum deformată despre ruşi

Noi nu putem considera că am avut mereu dreptate în imaginea noastră îngheţată şi oarecum deformată despre ruşi

E-adevărat, paza bună trece primejdia rea. Să nu uităm însă că Occidentul, începând cu America, are o capacitate de câteva zeci de ori mai mare din toate punctele de vedere decât Rusia. Capacitate militară, capacitate morală, economică.

Sunt voci care spun că Uniunea Europeană nu este pregătită de confruntare…

Nu ştiu. Poate Uniunea Europeană nu e pregătită, dar Germania, Franţa, Marea Britanie sunt ţări mari şi cu tradiţii vechi de apărare a intereselor lor. Din păcate, Uniunea Europeană, chiar şi în starea asta de pericol, când e vorba de livrări de energie, nu are, încă nu şi-a creat anticorpii comuni. Ce este Europa? O federaţie sau o ascociaţie de state naţionale? Acum, în ultimul timp, din cauza crizei economice şi din cauza unui pericol extern este o recădere în mentalitatea naţională, suveranistă. Mai mult contează ţările decât grupul, decât Uniunea Europeană, dar ţările singure au dificultăţi. Şi atunci , după depăşirea acestui pericol, ţările îşi vor da seama care au fost problemele. A fost un test şi pentru Alianţa Nord-Atlantică, care l-a trecut mai bine, dar şi pentru Uniunea Europeană. Doar Franţa şi Germania au avut vintrele să îşi trimită preşedinţii la Minsk, la Moscova să trateze cu Putin, doar pe liderul francez şi german i-a primit Putin. Unde este liderul englez, unde este liderul italian, de ce s-au comportat atât de neastepat Ungaria, Cehia, Slovacia, Grecia, Cipru? Şi de ce nu s-au comportat aşa Polonia şi România, ţări care erau la un moment criticate de Uniunea Europeană ca fiind prea proamericane, şi care acum sunt pur şi simplu proccidentale. Acum pentru că totuşi America este singura purtătoare de suliţă care contează în lumea occidentală, aceste ţări i-au convins şi aliaţii europeni ai NATO că merită mai multă atenţie. Ca dovadă, Germania, bunăoară, sunt convins că şi-a schimbat în ultimul an atitudinea faţă de rolul României.

Şi Marea Britanie, am înţeles.

Marea Britanie este tot timpul un paznic vigilent al păcii în Europa. Marea Britanie este un soldat foarte înarmat şi foarte curajos. Marea Britanie a luptat până la capăt şi în Primul Război Mondiual, şi în Al doilea Război Mondial.

Este sau nu Rusia duşmanul nostru?

Aproape că nici nu ne dăm seama, pentru că Rusia a intrat într-un fel de eclipsă în raport cu noi din tot felul de motive. După 1965 am avut parte de un regim naţional comunist, în care Rusia, în mod subliminal, tacit era considerat adevăratul inamic. Nu neapărat America sau Germania, ţări spre care, economic şi la nivelul politicii simbolice, regimul Ceauşescu s-a îndreptat, cu care a comunicat foarte bine. Toate avioanele oficialilor din ţările satelit ale Uniunii Sovietice erau Tupolev sau Iliuşin. Numai Ceauşescu călătorea cu un Boeing 707. Locomotivele electrice din ţările CAER erau ruseşti sau cehoslovace, numai noi aveam Brown-Boveri. Ţin minte, tatăl meu era inginer în telecomunicaţii, în anii `70. Toate instalaţiile de telecomunicaţii ale României din hidrocentrale, termocentrale, de înaltă frecvenţă, dar şi cele telefonice, erau Siemens şi aşa mai departe. România a avut o opţiune occidentală, mai ales datorită lui Ion Gheorghe Maurer, în ultima fază a lui Gheorghiu-Dej, pe care Ceauşescu a preluat-o până la un punct. Această imagine tacită a inamicului care e Rusia s-a perpetuat de-a lungul întregii perioade, în aşa fel încât nu am sesizat schimbarea importantă din Rusia după 1985 şi am ajuns în situaţia foarte neobişnuită ca doar Ceauşescu împreună cu Honeker care avea alte motive – ţara lui nu avea o raţiune existenţială, decât ca ţară aliată Uniunii Sovietice împotriva unificării Germaniei – să înţeleagă faptul că, odată ce a apărut un lider sovietic care cocheta cu ideea sfârşitului Războiului Rece, acesta presupunea în mod automat străpungerea cortinei de fier.

Ceauşescu, împreună cu Honeker, în anul 1989, după primele alegeri libere din Polonia, când Solidaritatea stă la masă şi face Guvernul cu Jaruzelski, îi propun lui Gorbaciov o invazie a trupelor tratatului de la Varşovia, în Polonia. Ceea ce era complet absurd. Aceasta a fost un fel de răsturnare grotescă a situaţiei din 1968, neintervenţia românească de atunci în Cehoslovacia.

Îi percepeam în orice caz pe ruşi ca inamici. A fost o perioadă limitată, când a existat percepţia că se modifică lucrurile în blocul communist şi că Gorbaciov e un lider comunist mai deschis şi mai normal decât dinozaurii din România. Exista o impresie că ruşii ne pot ajuta. Vedeţi ce s-a întâmplat imediat înainte de 1989, ceea ce a fost în avantajul lui Iliescu: posibilitatea unui suport rusesc. Dar el funcţionat doar în condiţiile în care nu dispăruse Ceauşescu. Dacă era să se prelungească o confruntare reală, între gărzile pretoriene ale lui Ceauşescu, ale securităţii, ale comunismului naţional şi noii veniţi cu sprijinul ruşilor, atunci românii precis ar fi ţinut cu noii veniţi ca să scape de Ceauşescu? Îndată după victoria Revoluţiei, Rusia a fost din nou diabolizată, aşa încât Ion Iliescu şi regimul lui au fost puşi în situaţia să nu normalizeze relaţiile, să fugă în continuare de ruşi. Asta deşi astăzi începem să ştim că, datorită condiţiilor din România, contribuţia ruşilor, dar şi a altor ţări care atunci erau în complicitate cu Rusia pentru marile schimbări din Est, a fost mai determinantă în alungarea lui Ceauşescu decât revolta eroică a românilor pe străzi. O fi existat şi una, şi alta, dar a fost clar că România, prin stupizenia autarhică a lui Ceauşescu, egal antioccidentală şi antisovietică, era o ţară complet abandonată. Aşa se explică de ce, bunăoară, ambasadorul Statelor Unite la Moscova în decembrie 1989, Matlock, s-a dus la un adjunct al ministrului de externe al Uniunii Sovietice cerându-i să reactiveze doctrina Brejnev, scoasă din uz în 1988. Doctrina Brejnev presupunea o intervenţie militară de sancţiune şi rectificare a Uniunii Sovietice în cazul unor derapaje de la comunism a ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia. În 1988, sub Gorbaciov, doctrina Brejnev a fost abandonată. În 23, 24 decembrie, Matlock a spus aşa: „Noi nu avem nimic împotrivă dacă reactivaţi pentru o perioadă limitată doctrina Brejnev în cazul României ca să puteţi trimite trupe şi să salvaţi revoluţia. Să îl înlăturaţi până la capăt pe Ceauşescu, pentru că e o luptă cu terorismul acolo!” Sigur că rusul nu a mai stat să explice, el ştiind mai multe decât Matlock şi a spus: „Nu, nu vom face asta! Ştiu că vreţi să introducem noi doctrina Brejnev, ca voi să vă faceţi de cap în Panama”. Lucrurile sunt mai complicate, pentru că eu sunt convins că şi americanii şi francezii şi germanii şi sârbii şi ungurii, ca în „Crima din Orient Express”, fiecare a dat câte o lovitură în cazul Revoluţiei din 1989 în România, a avut o contribuţie. Serviciile sârbe de Securitate, serviciile maghiare care lucrau cu serviciile germane şi cu serviciile franceze şi aşa mai departe. Sunt multe informaţii în acest sens, care au apărut în anii din urmă.

Dar Rusia a rămas un duşman.

Rusia a rămas un duşman imuabil. Noi am pierdut din vedere că 25 de ani, cel puţin, dacă nu 30, de la venirea lui Gorbaciov din 1985, până ieri, alaltăieri, Occidentul a încercat să aibă relaţii normale cu Rusia. Şi unii, şi alţii au câştigat în urma acestor relaţii. Relaţii economice, relaţii comerciale, relaţii de parteneriat militar, de securitate şi precis se va mai ajunge o dată la asta, pentru că Rusia este una din marile puteri ale concernului europen. Ruşii sunt un popor activ şi egal cu marile popoare, protagonişti ai istoriei europene. Noi nu putem considera că am avut mereu dreptate în imaginea noastră îngheţată şi oarecum deformată despre ruşi. Chiar dacă astăzi putem spune altora: „Noi v-am spus! Aţi avut prea mare încredere în ruşi şi uite ce a ieşit din asta!”, asta nu înseamnă că am fi mai imuni în faţa omuleţilor, dacă ar apărea. Aici lucrurile sunt mai complicate.

Este România o miză pentru Rusia?

Din păcate, din fericire, depinde de perspectivă, existând Republica Moldova care este un fel de buffer strategic şi pentru Occident, dar tot mai puţin pentru Occident, dar în orice caz pentru Rusia care are un picior în Transnistria deja de multă vreme, cred că România de astăzi, România propriu-zisă, aşa cum o ştim noi, până la Prut, nu se află într-o arie ameninţată. Cred că România ca toate celelalte ţări din flancul oriental al UE şi Nato se află într-un perimetru garantat de Uniunea Europeană şi de NATO. Cred însă că ţări ca Georgia, Ucraina, Republica Moldova ar putea reintra într-o fază de influenţă sporita a Rusiei. Războiul nu poate fi acceptat de nimeni, nu se mai pune problema unui război care are la capătul tunelului folosirea bombelor nucleare. Văd că apar teorii noi în cercetarea politologică internaţională, teorii mai ales germane, dar le preiau şi ceilalţi repede, teoria coevoluţiei sau teoria coangajării. Adică vom ieşi alături de Rusia din acest impas, sigur provocat de ruşi, dar poate întreţinut şi de noi fără să ne dăm seama, printr-un fel de dublă strategie: fermitate şi angajare, „containment” şi „engagement”. Asta ar fi coevoluţia. Asta ar presupune acceptarea unei zone de securitate a Rusiei, în paralel cu zona de influenţă occidentală.
Acolo unde se întâlnesc plăcile tectonice ale acestor zone de interese va fi o suprafaţă de adaptare, de calibrare. Nu sunt lipite, nu sunt sudate plăcile acestea, dar nici complet despărţite .

Traian Băsescu a spus că inclusiv pentru Republica Moldova e prea târziu.

După părerea mea este trist că, după zece ani în care a făcut poate mai mult ca alţi preşedinţi, cu rezultatele cunoscute totuşi, chiar dacă nu au depins numai de demersurile lui, poate să spună acest lucru, punând Moldova în faţa unei situaţii fatale. Adică e pierdută Moldova. Eu nu cred asta. Nu e nici câştigată de către ruşi întreaga zonă până la gurile Dunării. Sunt convins că orice încercare a ruşilor de a ajunge la Odessa şi de a ocupa sudul Basarabiei ar antrena riposte ferme din partea Occidentului.
Ceea ce spune dl. Băsescu ţine mai mult de un moment de amarciune , după părăsirea puterii. Faptul că nu mai eşti la putere nu îţi dă dreptul să tragi concluzii definitive în privinţa foştilor parteneri. Ar fi şi o recunoaştere involuntară a propriilor insuccese. Şi nu e cazul. În politica sa externă , a avut prea multe succese şi viziuni valabile , pentru ca acum să le răstoarne susţinând contrariul.

Ceea ce spune domnul Băsescu ţine mai mult de un moment de amărăciune, după părăsirea puterii

Ceea ce spune domnul Băsescu ţine mai mult de un moment de amărăciune, după părăsirea puterii

Ne uităm spre Germania cu speranţă? Sondajele Institutului Român de Evaluare şi Strategie, IRES, arată o cotă mare de simpatie a românilor faţă de Germania.

Ştiţi că Germania este ţara cea mai simpatizată din lume? Un IRES global ar stabili că cei mai simpatizaţi cetăţeni naţionali ai lumii sunt germanii.

De ce?

Pentru că Germania a intrat cu forţa ei considerabilă şi cu amintirile încă angoasante ,a intrat într-o zonă postistorică de prosperitate, de cultura liberală , de eficienţă în depăşirea crizei. Este o ţară care şi-a modificat în 70 de ani profund înfăţişarea, atitudinea.

Şi-a asumat trecutul şi l-a depăşit, şi-a construit „mântuirea” parcă mai bine decât alte popoare.

A avut şi cele mai mari păcate.

A ştiut să îşi pună cenuşă în cap.

Bun, a trecut printr-un aşa-zis proces de reeducare. A fost un proces impus de angloamericani la începutul Războiului Rece şi care a pornit de la justiţie, armată, construcţia statului democratic, până la construcţia mass-mediei. Mass-media, marile săptămânale germane au apărut după modelul Time şi Time Life şi aşa mai departe. Pur şi simplu, generalii americani s-au ocupat inclusiv de presă, de marile săptămânale de la Hamburg.

La ziua Germaniei, astă toamnă, am fost la un spectacol, se cânta muzica unui evreu gazat la Auschwitz.

Se pare că aliatul diplomatic cel mai important al Israelului, după SUA, este Germania.

Frumoasă istoria asta între prieteni şi duşmani.

Noi nu ar trebui să avem complexe, pentru că noi facem parte, cultural vorbind, din Europa federală, în mod natural, prin istoria , cultura , confesiunile , obiceiuirile şi reflexele locuitorilor.

Revenim la ce se poate face , în condiţiile date. Cu un nou preşedinte de origine germană, cu vechi şi noi, dar şi mai mari aşteptări, în condiţiile cunoscute de nerăbdare şi chiar nervozitate . Nu este şi o responsabilitate a societăţii?

Societatea are nevoie de relee, nu are nevoie de un singur far. Un singur far călăuzitor nu ajunge.

Tocmai de aceea, societatea n-ar trebui să se gândească la relee?

Cine face releele? ONG-urile, unde sunt ONG-urile? Presa nu mai prea funcţionează, cum a funcţionat în perioada lui Constantinescu sau a lui Băsescu, când a funcţionat şi în favoarea preşedinţilor. Unul dintre principalii mediatori a fost presa şi la Constantinescu şi la Băsescu, chiar şi la Iliescu. Acum nu mai sunt toate lucrurile acestea. Poate pericolul de acum, pericolul extern, pericolul geopolitic şi totuşi faptul că un factor de percepţie major s-a produs în Germania, am observat la nivelul efectelor mediatice, prin alegerea în fruntea statului a lui Iohannis. Nu mă bazez, însă, foarte mult pe aceste mutaţii simbolice, pentru că, se ne fie clar, un preşedinte pe care îl cheamă Klaus Iohannis, al României, rămâne în primul rând un preşedinte român, este şeful de stat al României şi pentru germani nu este „omul nostru din Havana”! Asta este o falsă presupoziţie. Nu se judecă aşa. Bineînţeles că, în momentul în care a ajuns preşedinte şi de acuma încolo, până când va merita, simpatia asta va funcţiona. În definitiv, mai toţi regii Europei au fost germani, de origine germană la un moment dat. Un rege bavarez a fost în Bulgaria, un rege german în Grecia, ţarul Rusiei avea origine germană, regele Angliei avea origini germane. Asta nu i-a împiedicat să se lupte între ei şi să distrugă Germania, după Primul Război Mondial. E un sistem nervos care nu ţine foarte mult de asta. Dar la nivelul bunăvoinţei temporare şi dacă ea este bine folosită pot fi deschise noi ferestre de oportunitate, întredeschise anumite uşi, e un avantaj, dar trebuie să se întâmple mai multe lucruri în România.

Mai sunt oameni de afaceri germani?

Recent ministrul de externe Bogdan Aurescu a observat că relaţiile economice şi politice bune între România şi Germania nu au o proiecţie şi de apropiere strategică şi că ar trebui făcut acest pas. Cred că cele două ţări ar trebui să–şi devină şi mai simpatice una alteia. Noi vorbim mai mult despre Germania decât Germania de noi. Într-un fel e normal, dar am mai putea face un pas.

Cine să îl facă? Cum?

Cum? Transformând bisericile, cetăţile fortificate din Transilvania, construite şi apoi, după 800 de ani părăsite de saşi, prin forţa lucrurilor, în departamente de vară ale unor universităţi germane. Muzeul îngheaţă. Nu ai autostrăzi, nu vin turişti. etc. Dacă universităţile ar vrea să îşi mute vara sau tot timpul anului sediul în două, trei, zece astfel de aşezări perfect integre, medievale, am asista, pe un spaţiu mic dar important, la o reablitare majoră a imaginii României în Germania. Există o tendinţă acum de reanimare a specificului, aproape obligatorie având în vedere presiunile globalizării. Cu cât globalizarea încearcă să omogenizeze, cu atât se manifestă mai activ formele de rezistenţă. De exemplu, am observat că, în multe sate româneşti cu conştiinţă de sine, cum ar fi în Mărginimea Sibiului, să zicem la Gura Râului, apar în fiecare an două, trei monografii locale. Asta ar fi o posibilitate. Aud că foarte mulţi tineri saşi, din ultima generaţie, au posturi de radio în dialect săsesc şi simt nevoia să se întoarcă. Pentru ei se poate face un efort care să le faciliteze dacă nu revenirea, cel puţin amintirea activă. În felul acesta prelungim legătura istorică a saşilor şi şvabilor cu Romania pentru încă o generaţie. În schimb, sunt convins că şi în aces fel, românii noştri din Germania ar fi priviţi şi primiţi mai bine, la rândul lor.

O săsoaică stabilită la Munchen mi-a mărturisit că s-a întors doar la rugămintea fiului său, care nu fusese niciodată în România şi vroia să vadă ţara mamei lui.

Ar putea să existe un acord de la stat la stat, care să spună aşa: eu îi dau casa înapoi, îi creez un regim fiscal privilegiat, dacă vine aici cu copiii să trăiască sau să muncească, chiar temporar.

Deci să aducem prietenii înapoi.

Eu i-aş aduce şi pe germani şi pe evrei. Aş face un muzeu al evreităţii la Bucureşti. Există o clădire în care au locuit multă vreme angajaţii ambasadei ruse, ani de zile după al doilea război, în Piaţa Charles de Gaulle, o casă splendidă, modernă, construită de Marcel Iancu în anii 30. Astăzi şcoala de Belle Arte din Ierusalim se numeşte Marcel Iancu. Marcel Iancu a fost suprarealist, arhitect, unul din creatorii arhitecturii moderne. Casa a fost abandonată, ruşii au plecat, apoi cumpărată, acum e dezafectată de ani buni, şi cineva aşteaptă precis să se distrugă ca să fie ridicat în locul ei un mall. Acea casă ar trebui pusă imediat sub protecţie şi transformată într-un muzeu româno-evreiesc. Ar fi iarăşi o formă de apropiere în trecut şi în prezent de compatrioţii noştri dar şi de un mare stat. Resorturile valabile vechi trebuie unse şi puse în mişcare.România ar apărea în Europa ca un stat deschis, împrospătat cu propriul ei trecut european, deci ea însăşi mai europeană.

Şi apar prietenii.

În orice caz, reabilitarea unor suporturi, nu doar simbolice, îngheţate, uitate. Ele există, trebuie sânge proaspăt în ele.

Cum se face că suntem un popor plin de idei şi totuşi nu ne iese nimic?

Pentru că există o mare fractură între ideile oamenilor de bun-simţ şi acţiunea politică. Astfel, mecanismul de reprezentativitate este viciat. Din această cauză, toţi cunoaştem în satele, oraşele, şcolile, revistele, ziarele, locurile unde trăim şi muncim oameni mult mai interesanţi decât toţi parlamentarii la un loc în exerciţiul lor public. Şi totuşi e o discreptanţă mare între oamenii cumsecade, care urmăresc binele celuilalt şi ce se întâmplă acum la nivelul acţiunii publice şi politice , unde ai impresia că scopul e răul şi urâtul. S-a creat parcă o prăpastie între bunul-simţ personal şi obscenitatea publică, ca să folosesc formula lui Andrei Pleşu . Ar trebui colmatată , oricât de mult ar dura, dar începând imediat.

Ne lipseşte dorinţa de unire în diversitate. Aici, în reactivarea diversităţilor specificificităţilor federative naturale, dar înţelese în acelaţi ansamblu, văzute ca un patchwork, ca un covor oltenesc în ansamblu, aici ar sta unul din marile sporuri ale României, în propriile ei posibilităţi şi în comparaţiile cu ceilalţi.

Eu văd România ca o ţară foarte fericită, ca un fel de covor oltenesc, sau ca un fel de patchwork. Cu Transilvania, care e provincie central-europeană, prin tradiţii, cultură, reflexe. Cu Moldova răsăritean ortodoxă, vecină cu Rusia, prin care au intrat în Principate limba şi cultură franceză, cu Muntenia, mai balcanică, dar a cărei capitală a fost „micul Paris”. Şi cu un fost primar german al Sibiului, fapt oarecum explicabil, dar care a ajuns şi Preşedintele întregii ţări.

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR