Sculptată într-un bloc de calcar crinoidal găsit de Brâncuși în catacombele Parisului, Cumințenia Pământului (1907) a făcut obiectul unor dezbateri aprinse încă din momentul primei sale expuneri la expoziția Tinerilor Artiști din București în 1910. Cumințenia Pământului, împreună cu predecesoarea ei stilistică Figura Antica (1907), simbolizează un moment de schimbare de paradigmă în creația lui Brâncuși. Cele două sculpturi stau mărturie unui moment singular în opera artistului, reprezentând o ruptură de creațiile anterioare, dar în același timp neavând nicio descendență stilistică in opera realizată după 1910. Singularitatea Cumințeniei Pământului în creația artistului este emblematică pentru singurătatea și expresivitatea emoțională a figurii.

Mica figură este reprezentată nud, într-o poziție așezată cu genunchii strânși și cu brațele împreunate sub sâni. Postura de pioșenie a figurii exprimă un moment de meditație si interiorizare. Detaliile sculpturale sunt reduse la essență, chipul vag abia schițat. Privirea, sugerată cu câteva lovituri delicate dar ferme de daltă, pare pierdută într-un spațiu atemporal al tăcerii, unde lumea neolitică si cea modernă sunt puse în legătură prin simplitatea formei și accentul pe opacitatea materialității. Ambivalența figurii stă în dialogul ei cu exteriorul, privirea deschisă spre exterior este pusă în contrast cu poziția restrânsă, chiar submisivă a corpului; exterioritatea privirii este juxtapusă cu interioritatea poziției corpului. Figura poate fi privită ca o reducere la esența feminității: femeia în acea perioadă ocupa o poziție echivocă de supunere în societatea tradițională, dar în același timp era și ființă generatoare de viată. Cumințenia Pământului constituie așadar nu numai un moment crucial în traiectoria artistică a lui Brâncuși, dar si o creație care încorporează anxietatea rupturii de trecut și perspectivele unui viitor incert.

Cumințenia Pământului

Sinteza: Ați fost recent la București și ați studiat lucrarea lui Brâncuși Cumințenia Pământului. În mai multe știri difuzate în presa din România s-a dezbătut pe larg problema achiziției acestei sculpturi. S-au exprimat diverse poziții ce par de-a dreptul ireconciliabile. Ministerul Culturii și Cultelor anunță că este în continuare interesat să-și exercite dreptul de preempțiune solicitând proprietarilor sculpturii ca negocierea să fie reluată de la zero, în timp ce reprezentații proprietarilor afirmă că singurii termeni în care ei pot discuta sunt cei ai legii din România, în condițiile în care perioada de preempțiune a expirat în octombrie 2015. Ambele părți se referă la lege, bănuiesc că la aceeași lege, deși interpretările sunt diferite. Ce părere aveți, există o soluție la situația de față?

Maria Rus Bojan: Este cel mai complex caz de restituție din istoria noastră postdecembristă, fiind pentru prima dată când o capodoperă de o asemenea valoare face obiectul unei vânzări publice. Presa a subliniat cu patos incapacitatea autorităților de a gestiona acest caz, transformându-l într-un adevărat simbol al neputinței noastre funciare de a ne respecta valorile. De fapt, contextul politic din ultimii doi ani a făcut ca negocierile să se întindă pe parcursul mandatelor a trei miniștri ai culturii din trei guverne diferite, ceea ce evident a complicat la maximum situația din toate punctele de vedere. Legea la care te referi e compusă mai mult din enunțuri fără prevederi care ar putea oferi soluții la situații ca acestea. Cei care au făcut legea au definit posibile cazuri, dar nu au făcut proiecții pe termen lung care să ia in calcul posibilele consecințe ale situațiilor respective. Nu sunt avocat și, în plus, eu operez ca expert pe piața de artă din Olanda, unde totul este foarte bine reglementat. Dar îți mărturisesc că lectura acestei legi (mă refer la Legea patrimoniului mobil- nr. 182/2000) m-a ingrozit. M-a durut sufletul când am realizat cât de superficial și iresponsabil s-a tratat, în general, problema restituirilor operelor de artă în Romania!

V-ați mai confruntat în trecut cu situații cum sunt aceasta? Este mult diferită jurisprudența olandeză a patrimoniului de legea noastră?

MRB: Am făcut recent o cercetare despre o altă lucrare de Brâncusi, aflată la Londra, în proprietate privată, și am permanent de-a face cu lucrări de mare valoare, însă trebuie să admit că expertiza completă atât în vânzări cât și în intermedieri pentru piese de acest nivel o au doar marile case licitații. Ei sunt singurii care pot determina valoarea reală de piață, în acord cu jurisprudența internațională. Sotheby’s, de pildă, nu va prelua vreodată o piesă clasată din România, din cauza legii noastre, care interzice categoric exportul definitiv al pieselor clasate, dar interesant este că, în cazul „Cumințeniei Pamântului”, sunt interesați să intermedieze vânzarea. Nu în fiecare zi apar astfel de piese pe piață. Dar aceeași minunată Lege 182 spune că doar operatori culturali autorizați din România se pot ocupa de punerea în vânzare a lucrării.

De unde ați cules informațiile despre acest caz?

MRB: Proprietarii și reprezentanții acestora mi-au oferit informațiile, întrucât dosarul aflat la Ministerul Culturii și Cultelor nu este public. Însă nu am nevoie să cunosc dosarul de la minister, întrucât  multiplele evaluări facute de diverșii experți – în marea lor majoritate muzeografi din sistem – nu pot fi luate în considerare. De ce? În eventualitatea unui proces, tribunalul va apela obligatoriu la un expert independent – și nu la unul din sistem – care poate fi automat acuzat de părtinire. De aici pornește, de fapt, întreaga problemă: ministerul și-a chemat experții din subordine ca să subevalueze lucrarea, în timp ce expertul propus de instanță, culmea, a supraevaluat-o. Întrucât Ministerul Culturii nu a contestat în instanță – atunci când a avut ocazia – prețul stabilit de expertul numit de tribunalul București a rămas definitiv la un nivel pe care statul nu-l poate plăti: 20 de milioane de euro.

Și ce înseamnă asta în ecuația acestei negocieri?

MRB: Înseamnă că oricâți experți ar veni de acum încolo, există o decizie a tribunalului care spune că acesta e prețul real al lucrării. Însă să ne înțelegem, există o diferență între valoarea în sine a lucrării , care se stabilește atunci când se asigură sau se înregistrează în colecția unui muzeu, și valoarea la care piesa se poate tranzacționa efectiv. În cazul nostru vânzarea nu se poate judeca în parametrii pieței libere, întrucât nu există piață liberă pentru piesele de tezaur, legislația nu permite vânzarea decât pe teritoriul României. Si nu vedem să se înghesuie prea mulți să scoată din buzunar o astfel de sumă. Nici în Occident, în contextul de acum, nu s-ar găsi mulți cumpărători la acest preț.

Cotaţiile unora dintre lucrările lui Constantin Brâncuşi
la două dintre cele mai mari case de licitaţii din lume: Sotheby’s şi Christie’s
(Sursa: www.artnet.com)

Să revenim la procedura de preempțiune; înțeleg că proprietarii trebuie să facă concesii majore. Nu-i așa?

MRB: Am rugat un avocat să verifice dacă în lege există vreo prevedere care să ofere ministerului culturii mai multă flexibilitate în ce privește exercitarea preempțiunii. Știm care este poziția publică a d-lui ministru Alexandrescu: reluarea negocierilor cu proprietarii în vederea preempțiunii, dar în alte condiții, întrucât este un nou an, un nou guvern, trebuie propusă o nouă sumă, etc. Însă atât avocatul consultat de mine cât și avocatul proprietarilor a subliniat că nu este posibil, legea nu permite astfel de abordări. Deci, legea însăși este prost articulată. Cei doi avocați afirmă că statul poate să-și exercite dreptul de preempțiune – din momentul punerii lucrării în vânzare – doar 30 zile, nu un an și jumătate cum este acum. Dacă statul refuză oferta proprietarilor, pentru că suma cerută acum e prea mare, nu este prevăzută în lege eventualitatea ca statul să poata preempta din nou dacă lucrarea s-ar pune din nou în vânzare la altă sumă.  S-ar putea ca dl. ministru să aibă alte informații despre alte rigori ale legii bugetului de stat, întrucât bugetul ministerului se aprobă anual de parlament.

Recent, Franța s-a confruntat cu un caz similar – achiziția a două picturi de Rembrandt împreună cu un alt stat, Olanda. O negociere reușită și o premieră mondială: coproprietatea asupra unor capodopere inestimabile pentru patrimoniul ambelor țări. Cine s-a ocupat de intermedierea vânzării?

MRB: Un grup de experți de la Christie’s a negociat cu ambele țări. Așa cum spuneam mai devreme, doar casele de licitații au aparatul necesar pentru a acoperi întreg spectrul de chestiuni legale, aspectele legate atât de împărțirea dreptului de proprietate între două țari, stabilirea prețului, modul în care lucrările pot fi succesiv prezentate în muzeele lor naționale, mergând până la proiecțiile pe termen lung în ce privește conservarea lucrărilor ca urmare a transporturilor repetate între cele doua țări. Legea patrimoniului, cel puțin în Franța, este la fel de restrictivă ca la noi, însă a existat o puternică voință politică de a se asuma această achiziție. Acolo există constiința acestor valori , și apoi , proprietarii lucrărilor au ințeles că, dacă nu pot vinde lucrarea în acest mod, ambele state vor putea împiedica vânzarea – având la îndemână mai multe pârghii legale, inclusiv includerea unor excepții legale.

Da, dar în Franța negocierea s-a derulat cu familia Rotschild … una din familiile cele mai bogate din lume, oameni obișnuiți să negocieze sume atât de mari.

MRB: Încerc să-mi imaginez ce figură ar fi făcut familia Rotschild dacă picturile lui Rembrandt ar fi facut obiectul unei vânzari în Romania! Am mare simpatie fata de proprietarii Cumințeniei Pamântului, istoria familiei lor a fost puternic marcată de această lucrare, au trecut printr-o naționalizare, au fost scoși afară din casele lor, sculptura asta le-a adus doar necazuri, însă cred eu că aceasta situație ar trebui sa-i motiveze odată în plus sa fie flexibili și inteligenți în găsirea unei soluții de compromis.

Cotaţiile unora dintre lucrările lui Constantin Brâncuşi
la două dintre cele mai mari case de licitaţii din lume: Sotheby’s şi Christie’s
(Sursa: www.artnet.com)

Vă refereați mai devreme la ideea unei medieri specializate, dar din câte am înțeles eu, Artmark, cea mai mare casă de licitații de la noi se ocupă de dosar. Considerați că ei au experiența necesară?

MRB: Aș vrea să explic că punerea în vânzare a unei piese tezaur în Romania este condiționată de lege: doar un operator cultural autorizat de statul român se poate ocupa de întreaga procedură de preempțiune. Prin urmare, proprietarii au apelat în mod firesc la Artmark, singurul operator din țară care poate naviga prin complexitatea legală a acestui caz.  Constituindu-se ca parte obligatorie în derularea acestei proceduri, Artmark a căpătat automat o calitate în cadrul negocierilor. Așa cum și în cazul Rothschild, Christie’s a reprezentat interesele proprietarilor. Dacă Artmark e scoasă acum din ecuație, se creează o problemă în plus pentru proprietari. Dar odată ce s-a dat un mandat scris, dacă nu se respectă condițiile stipulate inițial se poate ajunge din nou in instanță, statul putând fi obligat să plătească despăgubiri pentru nerespectarea contractului dintre proprietari și mandatari. Mă întreb dacă în locul urmașilor familiei Romașcu, ar fi fost baronul Rotschild, lucrurile nu s-ar fi derulat altfel? Fiecare intârziere sau greșeală făcută pe parcursul negocierii poate să coste statul sume inimaginabile. Căci nici în Franța, nici în Olanda și nici în Romania statul nu poate abuza de timpul cuiva. Si ce exemplu poate da o autoritate, dacă ea însăși nu respectă legea?

Și totuși care e concluzia dvs până la urmă, se poate sau nu se poate ajunge la un rezultat?

MRB: Dacă se respectă toți termenii negocierii, da. Dar nu mă pot abține să nu-mi exprim amărăciunea vizavi de întregul caz: în Romania, prețul kilometrului de autostradă este de două ori mai mare decât în Olanda, o țară cladită sub nivelul mării. Pista aeroportului din orașul meu – Cluj- a ajuns să coste mai mult decat la Schiphol sau la Heathrow, totul se finalizează după zeci de acte adiționale care cresc exponențial prețul final, dar pentru capodoperele esențiale ale tezaurului nostru nu se găsesc bani. Nu e numai rușinos, asta spune mai multe despre noi decât am vrea să admitem.

Apoi, ți se pare etic ca în fișa de inventar a sculpturii de la MNAR sculptura să fie înregistrată la o valoare de 15 milioane dolari, și aceeași specialiști de MNAR sau de la alte muzee din țară să vină sa-i conteste valoarea, după 20 ani, numai pentru că scopul evaluării s-a schimbat între timp? Eternii birocrați din sistem nu au conștiinta faptului că tergiversarea unui dosar poate să coste statul mai mult decât sculptura însăși. Nu trebuie să facem un efort prea mare să gasim exemplele în care statul român a pierdut din cauza indolenței generalizate din sistem.

Dar revenind la întrebarea ta, ca să mă lămuresc și eu mai bine, am cerut opinia mai multor colegi de la Christie’s si Sotheby’s. Colega mea de la Sotheby’s, care a fost cu mine la București, mi-a indicat că prețurile pentru lucrările realizate până in 1910 ale lui Brâncuși sunt mult sub nivelul lucrărilor care l-au făcut cu adevărat faimos, precum „Pasarea în Spațiu”, „Domnișoara Pogany”, etc.

Așadar ca referință ar trebui să se ia prețul de cumpărare a ultimei sculpturi în piatră din aceeași perioadă. Deci valoarea de referință  pentru o posibilă licitație publică s-ar poate lua după lucrarea intitulată „Sărutul” din 1908 , realizată în piatră de calcar vândută la Sotheby’s New York in 2004 pentru suma de 8.968.000 USD.( cf. informațiilor preluate de pe site-ul www.artnet.com) Dar, în cazul nostru, din pricina celor două evaluări, cea realizată de specialiștii MNAR când s-a făcut fișa lucrării în vederea asigurării în cadrul colecției muzeului, respectiv cea făcută de expertul numit de instanță, care sunt oficiale, am mari îndoieli că proprietarii vor accepta o diminuare sensibilă a prețului în vederea preempțiunii. Consider că soluția dată în cazul Rothschild ar putea fi aplicată și în cazul de față, dacă statul român va accepta ca discuțiile să fie purtate de un grup de negociatori independenți. Si dacă două picturi monumentale de Rembrandt au putut fi achiziționate la jumătatea valorii lor, ca rezultat al unor negocieri abile, ar trebui să fie posibil și în cazul Cumințeniei Pamântului

Într-adevăr, dar atunci nu ar fi mai mai bine ca să fie mai puține luări de poziție? În Olanda, nimeni nu a știut despre negocierile pentru lucrările de Rembrandt până nu s-a finalizat dosarul.

MRB: Ai remarcat bine, dar hai să ne mai și amuzăm puțin. Această „cumințenie” numai cuminte nu e, toată lumea vorbește despre ea, stârnește controverse după controverse și tot acolo suntem . Acesta e geniul lui Brancuși – ne testează limitele în propria noastră raportare la simbolurile care ne definesc.

Citește și 

• „Anul Constantin Brâncuși” și câteva restanțe față de istorie
• Doina Lemny, Paris: Ansamblul de la Târgu-Jiu – o operă de sinteză, rezumatul şi esenţa întregii opere brâncuşiene

Cuminţenia Pământului

Detalii tehnice

Perioada de realizare: 1907-1908

Dimensiuni: 56,5 x 16,7 x 26,1 cm

Material: calcar crinoidal* / soclul este realizat din travertin

*Primul proprietar al sculpurii a declarat că Brâncuși i-ar fi spus că pentru corpul sculpturii a folosit un bloc de piatra din catacombele Parisului (Les grottes de Savonnières).

Posesiune:

Din 1910 face parte din colecţia ing. Gheorghe Romașcu, fiind cumpărată de la Brâncuşi cu ajutorul lui lui Gheorghe Petrașcu pentur suma de 1.500 lei;

Din 1957, face parte din colecţia Republicii Populare România de la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, nr. de inventar 7169;

În 2010 intră în colecţia urmaşilor lui Gheorghe Romașcu (3 persoane);

Din 2011 se află în custodia Muzeului Naţional Cotroceni

De-a lungul timpului, lucrarea a fost expusă în numeroase expoziţii (selecţie):

1910 – Bucureşti, The Artistic Youth

1957 – Milano, Undicesima Triennale

1960 – Veneţia, XXX Espozitione biennale internazionale d’arte della cita

1961 – Paris, L’art roumain du XIX’e siècle a nos jours

1966 – Londra, Romanian Art of the 20^th Century. Brancusi and his countrymen

1967 – Bucureşti, The Brâncuși Discussions

1969 – Philadelphia, Retrospective Exhibition

New York, Retrospective Exhibition

1970 – Chicago, Retrospective Exhibition

Bucureştit, Brâncuși Retrospective

Haga, Brancusi- keerpunt in de beeldhouwkunst

1976 – Buccureşti, Brâncuși Centennial Exhibition

Craiova, Jubillee Exhibition

1995 – Paris, Constantin Brancusi, 1876-1957

Philadelphia, Constantin Brancusi, 1876 – 1957

Material realizat de Bogdan Cornea, istoric de artă, cu un master în Artă și Literatură la Universitatea din Leiden (Olanda) și un doctorat în Istoria Artei la Universitatea din York (Marea Britanie).

UPDATE:
Ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu a anunţat, joi, 18 februarie 2016, cu doar o zi înainte de intrarea în ceea ce autorităţile au denumit “Anul Brâncuşi”, că autorităţile române vor relua negocierile pentru achiziţia lucrării „Cuminţenia Pământului”.