1
2
3
4

Text de Horia-Roman Patapievici

Ezra Pound spunea undeva că orice afirmație generală este ca un cec emis de o bancă: are exact valoarea activelor care îl acoperă. Pentru teorii, activele sunt faptele. Nicio teorie nu rezistă infirmării faptelor. În ce privește teoria susținută de mine cartea „De ce nu avem o piață a ideilor” (2012), ea este atât de evidentă, încât, până la un punct, ar părea că se confundă cu o descriere, ceea ce, în ordinea cunoașterii, e banal. Dar, dacă ar fi banală, de ce ne este atât de greu să ieșim din logica ei, care ne condamnă constant la minorat în raport cu adevăratele piețe de idei (singurele care există de fapt și care sunt piețele de idei occidentale)? De ce, dacă este banală, ne este atât de greu să construim o realitate care să o infirme?

Horia-Roman Patapievici

Horia-Roman Patapievici

Horia-Roman Patapievici

Fizician, cercetător privat în istoria ideilor şi scriitor, s-a impus în cultura românească de după revoluţie prin radicalitatea morală a stilului său, prin stringenţa logică a discursului intelectual şi prin anvergura culturală a referinţelor („Cerul văzut prin lentilă”, „Zbor în bătaia săgeţii”, „Politice”, „Omul recent”, „Ochii Beatricei”, „De ce nu avem o piaţă a ideilor”, „Ultimul Culianu”). Membru în Colegiul Consiliului naţional pentru studierea arhivelor securităţii (2000-2005). Ca preşedinte al Institutului Cultural Român (2005-2012) şi al reţelei institutelor naţionale de cultură din Uniunea Europeană (EUNIC 2010-2011) a contribuit semnificativ la sincronizarea instituţională a mişcării culturale româneşti contemporane cu pieţele culturale occidentale. A fondat şi a condus revista Idei în Dialog (2004-2009) şi a creat pentru TVR-Cultural dialogurile televizate Idei în libertate (2002-2005) şiÎnapoi la argument (2005-2012). Între cărţile sale recente se numără Partea nevăzută decide totul (2015), volumul publicat împreună cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, „O idee care ne suceşte minţile” (2014), şi primul volum din ediţia Ezra Pound (în cinci volume), pe care o îngrijeşte pentru editura Humanitas.

Teoria mea susține că, dacă lăsăm deoparte operele și ideile literare (care constituie un soi de pământul-și-cerul culturii române), problema cu care se confruntă cultura română modernă în general este că apariția valorilor nu e susținută de existența unei piețe interne de validare. Apariția valorilor rămâne singulară (nu sunt văzute, nu sunt valorificate), deoarece nu e însoțită și de circulația lor. Când spun circulație nu mă refer la simplul schimb ori la răspândire: mă refer la mecanismul complex al recunoașterii, evaluării, criticării și integrării valorice, potrivit unor criterii și standarde care sunt negociate activ și continuu între toți participanții la schimburi. Circulația e un mecanism autosuficient de validare, verificare, confirmare și integrare, care depinde de numărul participanților și de cantitatea schimburilor. Prin urmare, circulația valorilor se face printr-o piață a ideilor, iar piața ideilor este mediul nutritiv și hrănitor al valorilor. Așadar, ceea ce le lipsește tuturor valorilor produse de creatorii români în cultura română, indiferent de domeniu, este o piață internă proprie de recunoaștere, de evaluare și de integrare critică.

E un fapt că în cultura română nu există o veritabilă piață a ideilor decât la nivelul culturii generale. Și, deși în interiorul multor culturi de specialitate au apărut opere valoroase, la noi aproape nicio cultură de specialitate (excepție face, poate, istoria națională) nu s-a dovedit riguros autonomă, adică în stare să-și recunoască și omologheze singură valorile pe care le produce. Ca atare, valorizarea operelor non-literare e fie precară, fie improprie, fie inexistentă. Un Brâncuși rămas în țară, o revoluție Dada lansată la Bacău, un teatru al absurdului metafizic (Ionesco) montat la București sau o morfologie a religiilor, cum a fost cea propusă de Mircea Eliade, lăsată la cheremul pieței literare românești nu ar fi putut niciodată deveni ceea ce au devenit, pentru cultura modernă, odată ce au fost preluate, susținute și valorificate de piețele culturale occidentale. Piața internă românească nu poseda pe atunci și nu posedă nici azi criteriile minimale de existență proprii unei piețe funcționale a ideilor, diversificată după specialități și integrată printr-o realitate epistemică unificată, în care să se poată recunoaște totalitatea culturii (a noastră și a lumii).

Explicația? Din punct de vedere istoric, e simplă. În zorii modernizării românești, odată cu instituțiile modernității, noi am importat din Occident impulsul de a produce opere moderne, dar nu am știut să importăm și modalitățile de a le evalua (odată produse), capacitatea de a le omologa (odată integrate între altele, de același tip) și arta de a le întreține vii în posteritate (odată intrate în canon). Altfel spus, am copiat produsele, fără a le ști imita și condițiile care le-au făcut posibile (observația, firește, nu e individuală, ci sociologică). Modernizarea a fost înțeleasă ca imitare a formelor (instituțiile, legile, constituțiile), fără o încercare de a învăța condițiile care le pot și reproduce în chip autonom. Acest mecanism de modernizare asimetrică (produse, da; condiții de existență, nu) a fost semnalat și denunțat de Titu Maiorescu în 1868, în articolul „În contra direcției de astăzi în cultura română”:

Modernizarea a fost înţeleasă ca imitare a formelor (instituţiile, legile, constituţiile), fără o încercare de a învăţa condiţiile care le pot şi reproduce în chip autonom

Modernizarea a fost înţeleasă ca imitare a formelor (instituţiile, legile, constituţiile), fără o încercare de a învăţa condiţiile care le pot şi reproduce în chip autonom

„Direcția falsă o dată croită […], inteligența română a înaintat cu ușurință̆ pe calea deschisă, și, cu același neadevăr înlăuntru și cu aceeași pretenție în afară, s-au imitat și s-au falsificat toate formele civilizațiunii moderne. Înainte de a avea partid politic, care să simtă̆ trebuința unui organ și public iubitor de știință̆, care să aibă̆ nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice și reviste literare și am falsificat și disprețuit jurnalistica. Înainte de a avea învăţători sătești, am făcut școli prin sate, și înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii și universități și am falsificat instrucțiunea publică. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile școlilor, am făcut atenee române și asociațiuni de cultură și am depreciat spiritul de societăți literare. Înainte de a avea o umbră măcar de activitate științifică̆ originală, am făcut Societatea Academică Română, cu secțiunea filologică, cu secțiunea istorico-arheologică şi cu secțiunea științelor naturale, şi am falsificat ideea academiei. Înainte de a avea artiști trebuincioși, am făcut conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut şcoala de bele-arte: înainte de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul naţional — şi am depreciat şi falsificat toate aceste forme de cultură. […] Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără̆ fundament, stafii fără̆ trup, iluzii fără̆ adevăr […].”

De ce „producțiuni moarte”? Care să fie „fundamentul” care ar preschimba pretențiile în justificare? Care ar fi „trupul” care poate transforma „stafiile” în oameni vii? Care ar fi adevărul capabil să spulbere iluziile? Maiorescu răspunde la primele două întrebări prin adevăr, iar la ultima prin discernământ. Ambele fac parte dintr-o cultură a adevărului, care, dacă ar fi adoptată și practicată, ar fi capabilă să le confere judecăților credibilitate și încredere, iar instituțiilor imitate după Occident un fundament de veracitate. Soluția lui Maiorescu la anomalia de modernizare asimetrică are doi pași: refuzul „neadevărului de până̆ acum” și „voința de a pune fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenţii iluzorii”. Sancțiunea, în cazul perseverării în producerea de neadevăr fiind drastică: fără cultură, se poate trăi, susține Maiorescu, dar cu o cultură falsă, nu, căci poporul care stăruie în falsitate se auto-nimicește.

Teoria propusă de mine continuă argumentul lui Titu Maiorescu, susținând că „fundamentul adevărat” trebuie interpretat ca piață a ideilor, iar în eșecul de a avea o cultură bazată pe adevăr trebuie văzută imposibilitatea de a construi o realitate comună. Într-adevăr, criteriul adevărului unui produs cultural rezultă din amploarea schimburilor de valori, validarea produselor culturale specifice e făcută pe piața ideilor, prin mecanisme specializate de evaluare, verificare și confirmare critică, iar aceste mecanisme sunt active totodată în formarea unui cadru comun de raportare la realitate.

Ce spune Maiorescu este că importul formelor de civilizație nu poate ține loc de civilizație, care, în fundamentul ei, nu poate fi imitată, ci doar deprinsă treptat, pas cu pas, prin învățare. Ceea ce se învață, fără a putea fi copiat, e discernământul, iar discernământul e un fapt natural numai într-o cultură bazată pe adevăr. Asta spune Maiorescu. Ce adaug eu este că adevărul nu are sens decât într-o lume în care oamenii se exprimă pe ei și se recunosc între ei prin formularea unei realități comune. Această formulare (a unei realități comune) nu poate exista în absența punerii în contact a tuturor oamenilor, punere în contact care e imposibilă fără un „dialog generalizat al ideilor” (Mihai Șora). Eu numesc acest „dialog generalizat al ideilor” piață a ideilor. Or, dacă punerea în contact a tuturor oamenilor se face prin formularea unei realități comune, atunci absența unei piețe a ideilor face cu neputință și formularea unei realități comune.

Pașii sunt următorii. Fără adevăr, nu există instituții adevărate; fără instituții adevărate, nu există cultură adevărată; iar unde nu există cultură adevărată, „se nimicește națiunea” (Maiorescu). Dar! — condiția de existență a unei culturi adevărate e punerea în contact a tuturor oamenilor care trăiesc în cadrele ei; acest lucru nu e cu putință fără un „dialog generalizat al ideilor”, dialog care nu este altceva decât mecanismul prin care sunt recunoscute, evaluate, criticate, verificate și confirmate ideile; în absența unei piețe a ideilor, oamenii sunt lipsiți de singurul mediu prin care își pot formula atât faptul de a fi în contact, cât și apartenența la o realitate comună; formulare care ar fi imposibilă dacă nu ar exista adevăr. În cele din urmă, faptul de a fi în contact și faptul de a se recunoaște într-o realitate comună depinde atât de existența adevărului, cât și de existența unei piețe a ideilor. Iar aceasta în felul următor: fără o piață a ideilor, nu ar exista nici o posibilitate de a formula un adevăr — acest principiu este alfa și omega a oricărei culturi bine rânduite.

Teza centrală a argumentului meu este că faptul de a nu avea o piață a ideilor, adică de a nu putea declanșa un „dialog generalizat al ideilor”, nu este nici accidental (o întâmplare), nici un accident (adică am putea trăi și fără): absența „dialogului generalizat al ideilor” e explicată istoric prin anomalia de modernizare asimetrică (descrisă de Maiorescu în 1868 prin teoria formelor fără fond și, puțin mai târziu, în 1873, prin „beția de cuvinte”), iar lipsa ei implică, ontologic vorbind, atât imposibilitatea oamenilor de a fi împreună (în orice proiect social), cât și neputința lor de a se recunoaște unii pe alții într-o realitate comună. Teoria care începea prin descrierea unei existențe (anomalia pe care am numit-o „modernizare asimetrică”) se încheie acum prin postularea unei inexistențe, a realității comune, ca argument al imposibilității de a forma o comunitate, de a ne recunoaște în ea și de a gândi, ca expresie a formulării ei, adevărul. Împotriva nesocotirii adevărului ca fundament al culturii, Maiorescu lansa în 1868 acest avertisment:

„Căci fără̆ cultură poate încă̆ trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a Istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul.”

Cine ar putea spune că azi, în martie 2016, avertismentul lui Maiorescu din 1868 și-a pierdut ceva din actualitate? Angajându-se, după catastrofa comunistă, în a doua sa modernizare (prima fiind compromisă de comunism), societatea românească încă are în față sarcina de a lupta împotriva blestemului „modernizării asimetrice” (import de produse, da; aclimatizare de condiții de existență, nu).

Prima ediție a cărții în care am susținut argumentul „inexistenței pieței ideilor” a apărut în 2007, sub titlul „Despre idei & blocaje”. Când am scris-o, în vara lui 2007, accentul cădea pe observație (piața ideilor e blocată), scopul meu era acțiunea, iar starea de spirit a societății (așa mi se părea) era încurajatoare, de unde subtitlul jucăuș: „O modestă propunere de a gândi cultura română pornind de la ce îi lipsește, fără a renunța la ceea ce, în aparență, îi prisosește”. Personal, eram foarte activ. Între 2000 și 2005 lucrasem la CNSAS, unde, alături de o minoritate din Colegiul de conducere, îmi fixasem ca obiectiv deschiderea publică a tuturor arhivelor fostei Securități, iar din 2006 lansasem la ICR primele programe menite să pună în contact piața culturală românească cu piețele culturale occidentale. Din 2004 editam revista lunară „Idei în Dialog”, prin care speram să pot crea o punte între culturile de specialitate, în interiorul unui spațiu public încă dominat de cultura generală (dar amenințat masiv de cultura de divertisment a culturii de masă), dar în sprijinul ideii de profesionalizare a discursului argumentativ; iar din 2002 realizam pentru televiziunea publică un talk-show cultural, pe care la început (2002-2005) îl botezasem „Idei în libertate” pentru că voiam să subliniez, împotriva guvernelor și regimurilor, ideea de libertate a actului intelectual, dar pe care mai apoi (din 2006) l-am numit „Înapoi la argument”, pentru că, în mod polemic față de dezordinea vorbirii publice, voiam să contribui la construirea unui discurs argumentativ. Eram, deci, foarte activ implicat în ceea ce credeam că este un angajament al culturii noastre față de crearea unui spațiu public bazat pe spirit critic, pe transparență, pe raționalitate, pe respectarea standardelor morale și pe profesionalizarea discursului intelectual. De unde optimismul. Dar, în încercarea de a face integral publice arhivele fostei Securități, actualele securități s-au dovedit mai puternice; revista „Idei în Dialog” a dispărut în decembrie 2009, după cinci ani de existență, victimă a modificării raporturilor de forță între mogulii de presă (și eliminarea mogulului care cumpărase Grupul Cațavencu, editorul inițial al revistei ID); emisiunea „Înapoi la argument” a fost suprimată în septembrie 2012, odată cu desființarea postului TVR-Cultural, ca urmare a epurărilor politice declanșate de USL, care a suprimat, tot atunci, și toate programele prin care reușisem la ICR să realizez, în ultimii șase ani, o legătură viabilă între piețele culturale occidentale și piața noastră internă de valori. Deci un eșec general.

Privind acum retrospectiv, partea din teoria mea care părea cea mai riscantă la lansarea ei, în 1996 (inexistența unei realități comune), apare acum ca fiind cea mai spectaculos confirmată prin evoluțiile care au avut loc în spațiul public, din 2007 încoace: este vorba de înregimentarea întregii societăți românești, inclusiv a lumii culturale, într-un conflict ireconciliabil referitor la întrebarea „Cine definește care este realitatea adevărată?”, conflict manifestat și întreținut prin propagarea discursurilor de ură și de anihilare.

În 2014, când republicam „Despre idei & Blocaje” sub titlul „De ce nu avem o piață a ideilor”, societatea românească arăta, la fel de mult ca în 1996 și parcă și mai mult decât în 2007, ca o maioneză tăiată. În 2016, deși dezbinarea și adversitatea sociale nu mai par atât de virulente ca în 2012, peisajul de fond rămâne neschimbat: societatea românească, prin diverse secțiuni ale ei, trăiește în realități nu doar diferite, ci și incomensurabile, părând a fi incapabile să se vadă pe sine ca parte dintr-un întreg și neputincioase să comunice între ele altfel decât prin ostilitate, sete de anihilare și violență (simbolică ori nu). Faptul care sare în ochi este acela că, în ciuda instituțiilor care ar trebui să ne lege (instituții pe care le-am copiat de unde am putut, cum am știut mai repede), nu părem a fi în stare să construim împreună o realitate comună. De ce? Pentru că, în termenii lui Maiorescu, aceste instituții nu se sprijină pe adevărul societății pe care pretind să o exprime. Suntem zidiți în realități care se detestă cu patimă unele pe altele. Ce le-a făcut incomunicabile? Evident, neglijența noastră încăpățânată față de ceea ce Mihai Șora numea „dialogul generalizat al ideilor”, iar Titu Maiorescu „fundamentul adevărat” al culturii. Doar atât? Să fie atât de simplu?

În 2016, deşi dezbinarea şi adversitatea sociale nu mai par atât de virulente ca în 2012, peisajul de fond rămâne neschimbat: societatea românească, prin diverse secţiuni ale ei, trăieşte în realităţi nu doar diferite, ci şi incomensurabile

În 2016, deşi dezbinarea şi adversitatea sociale nu mai par atât de virulente ca în 2012, peisajul de fond rămâne neschimbat: societatea românească, prin diverse secţiuni ale ei, trăieşte în realităţi nu doar diferite, ci şi incomensurabile

În 1996 și 2007, credeam, pe urmele lui Maiorescu, că soluția constă în a refuza sistematic „neadevărul de până̆ acum” și a institui „voința de a pune fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenţii iluzorii”. Cred în continuare că teoria e valabilă, iar soluția propusă e, în principiu, cea corectă. Doar că simplitatea de principiu a soluției e enorm complicată de însăși natura problemei, care o face (așa zicând) circulară: căci adevărul depinde de existența unei realități comune, iar absența adevărului tocmai asta denunță, inexistența realității, care, tocmai pe el, îl face cu neputință. Ca atare, nu mai cred că e vorba, în chip jucăuș, doar de „idei & blocaje” (ca în 2007), sau că ne confruntăm doar cu o inabilitate, de natură în fond morală, de a pune ideile valoroase în dialog (ca în 1996). E vorba de ceva mai mult: de motivele pentru care nu reușim să avem nu doar o piață a ideilor, ci, mult mai adânc, de ce, deși vorbim aceeași limbă, împărțim același spațiu și venim din aceeași istorie, nu locuim în aceeași realitate. Trebuie să ne reamintim mereu că o societate nu se comportă ca un singur om, că voința generală nu este suma voințelor individuale, că existența pieței ideilor nu se legiferează, nu se stabilește prin decret, iar instaurarea ei nu poate fi expresia bunelor intenții. E ceva în realitatea existenței unei piețe a ideilor care depășește realitatea mecanismelor ei de funcționare (care sunt relativ simple, așa cum diagnosticul formelor fără fond e aproape schematic) și care se situează dincolo de ele. Unde? Acolo unde se află voința de comunitate a unui popor, acolo unde e activă și funcționează setea lui de realitate comună. Din păcate, această voință și această sete, oriunde s-ar afla ele, în „sufletul” unei comunități, nu pot fi nici legiferate, nici „implementate”, așa cum nici geniul, nici talentul nu pot fi construite în mod deliberat. Nu se poate face nimic? Ba da, se poate — și asta suntem obligați să facem, pentru cultura română. Trebuie, cum spunea Nietzsche, să ne străduim mult și într-o singură direcție (iar direcția, pentru noi, românii moderni, a fost fixată de „degetul de lumină” al lui Maiorescu); va rezulta întotdeauna de aici un sens pentru care viața noastră să merite a fi trăită.

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR