Revista Sinteza a început un demers necesar și, sperăm, util, de „consultare” a opiniei unor personalități, a oamenilor implicați, elevi sau profesori, părinți sau cărturari, cu privire la felul în care văd acum școala și viitorul ei.

30 de ani de bâjbâieli, de pași înainte urmați de pași înapoi, cum să aducă școala românească spre o reală modernizare? Subfinanțarea, politizarea, schimbarea amețitoare a miniștrilor educației și inconsecvența legislativă au distrus nu doar perspectivele școlii, ci și încrederea în ea. Părinți, elevi, profesori și experți se uită cu îngrijorare la starea actuală a învățământului și la ce va fi. Un sistem bolnav cronic, peste care s-a așezat și povara unei boli acute, iată un sistem extrem de greu încercat în aceste momente!

Partea bună a lucrurilor, iar aceasta este o oportunitate de care ar trebui profitat, este că societatea pare mai preocupată ca oricând de soarta școlii și de ce se va întâmpla la începerea cursurilor anul acesta.

Părinții au trăit, forțați de împrejurări, alături de copiii lor în perioada crizei sanitare și au avut ocazia să vadă și să înțeleagă cum arată lecțiile copiilor lor, cam ce învață și cum învață ei. Acum par mai implicați decât oricând.

Profesorii s-au trezit și ei în fața unui examen pe care-l tot amânau: modernizarea, digitalizarea, predarea interactivă.

Iar autoritățile, ministerul, în momentul în care a sosit criza pandemică, au dat iar cu capul de pragul de sus, fără să fim siguri că l-au văzut pe cel de jos. Nici acum, într-un moment de majoră provocare, nu pare că avem un plan, o idee clară despre ce ar trebui să facem și să fim hotărâți să și facem.

Am discutat cu Diana Cătălina Popa, profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Galați, decorată în 2016, de Președintele României, cu Ordinul „Meritul pentru Învățământ“ în grad de Cavaler, despre temerile începutului școlii și despre oportunitățile pe care le poate aduce această perioadă în învățământul românesc.

„Starea de urgență ne-a demonstrat cât de puțin deschis către inovație era sistemul nostru de învățământ, cât de conservatori rămăseserăm în esență, cât de nepregătiți în fața schimbării, indiferent de natura sa. Și, paradoxal, noi eram cei care ar fi trebuit să-i învățăm pe copii să fie adaptabili.”, spune Diana Cătălina Popa.

Diana Cătălina Popa (a doua din dreapta) printre profesorii distinși cu Ordinul „Meritul pentru Învățământ“ în grad de Cavaler, acordat de Președintele României (2016) Foto: Guvernul României

Care sunt temerile pentru începutul școlii în acest moment? Cu ce sentiment începe noul an școlar?

Reîncep școala cu dor, dar un dor dintr-acela cum nu am mai simțit în niciun alt septembrie. Pentru că nu mi-am văzut față-în-față copiii de șase luni. Singurii cu care m-am întâlnit au fost cei din clasa a XII-a, la pregătirea pentru examene. Lângă dor s-au mai strecurat neliniștea și teama că s-ar putea să nu existe destulă rigoare în respectarea procedurilor, că factorii de risc au fost evaluați doar până la un punct, că presiunea socială resimțită acut va duce, dacă nu a făcut-o deja, către luarea unor decizii pripite și ignorarea unor pericole reale. Mai e și curiozitatea privind modul în care ne vom adapta. Îmi este clar deja că acest început de an școlar nu o să fie unul obișnuit… Totuși, simt că tot ceea ce ne scoate din ritm ne face, cumva, bine: ne obligă să evoluăm, să găsim soluții, să (re)construim relații, altfel decât am făcut-o până acum. Recunosc, deși în general sunt mai degrabă fricoasă si pesimistă, când vine vorba de școală, sunt de un optimism aproape naiv. Am învățat să sper de la copiii mei.

Ce credeți că am învățat din starea de urgență/alertă și ne va folosi pentru modul în care se va face școală de acum înainte? Ce a scos la iveală situația actuală în sistemul românesc de învățământ? Anumite carențe, anumite lipsuri?

Am învățat că putem, că suntem în stare, că, dacă ne vom limita la a ne plânge permanent și a căuta întotdeauna în altă parte vinovații, vom rămâne vulnerabili. Am învățat că schimbarea, oricât de înspăimântătoare ar părea, ne ajută să creștem. Nu cred că există vreun profesor care, din martie până acum, să nu fi învățat ceva concret, practic,  realmente trebuincios: cum să utilizeze o platformă de învățare de care nu auzise până atunci, cum să folosească rețelele de social-media pentru a ține legătura cu elevii săi, cum să aplice instrumente noi de predare și evaluare.

Starea de urgență ne-a demonstrat cât de puțin deschis către inovație era sistemul nostru de învățământ, cât de conservatori rămăseserăm în esență, cât de nepregătiți în fața schimbării, indiferent de natura sa. Și, paradoxal, noi eram cei care ar fi trebuit să-i învățăm pe copii să fie adaptabili. Acum s-a văzut cel mai bine cât de importante ar fi fost niște cursuri de formare făcute cu rost, cu viziune, cu responsabilitate – atât din partea formatorilor, cât și din partea beneficiarilor -, dar și cât de bolnav e un sistem în care toată lumea aleargă după credite și adeverințe, fără a-și dori cu adevărat să învețe. Cât de mult ar fi contat să li se arate profesorilor că aportul lor este nu doar valoros, ci esențial, că evoluția României, pe care toți o așteaptă, la care toți speră, vine chiar de la ei, de la felul în care ei „cresc” copiii. Se spune că, atunci când un om capătă încredere în sine, mută munții din loc. Mă întreb cum vom muta muntele acesta, apărut brusc în calea noastră, dacă cel mai adesea nu suntem capabili să urcăm un biet delușor. Și, culmea, noi trebuie să îi învățăm pe copii să fie curajoși și să aibă încredere în ei. Dar lucrurile se schimbă – chiar dacă, pentru moment, fără voia noastră. Important este că perioada aceasta este o imensă experiență de învățare pentru noi toți.

În politică se spune să nu pierzi niciodată oportunitatea unei crize. Ce oportunități poate aduce această perioadă complicată pentru sistemul de învățământ românesc?

Criza de acum ne-a obligat să ne schimbăm abordarea, metodele didactice, să ieșim din zona de confort, cum spuneam mai sus. Am auzit de atâtea ori că „un e-book nu e o carte, dom’le, nu în adevăratul sens al cuvântului”, că „ar trebui să le confiscăm copiilor telefoanele”, că „o temă, dacă nu e scrisă cu stiloul pe hârtie, nu e temă, ce să mai discutăm”. În decurs de câteva săptămâni am ajuns să folosim și să ne bazăm exclusiv pe instrumentele pe care le-am blamat atâta vreme. Suntem, în timp real, martorii unei metamorfoze uluitoare a educației. Fiind una forțată, grăbită, primită cu imense rețineri, are toate șansele să eșueze. Dar dacă am privi criza ca pe o șansă, poate singura, de a scoate din amorțire acest mecanism uriaș, care e școala românească? Dacă am renunța puțin la fricile noastre și am încerca?

Cine credeți că se va adapta cel mai greu la noul sistem de organizare din învățământ? Profesorii (anumite categorii de vârstă, poate), elevii, părinții? Cine resimte cel mai mult impactul acestor schimbări?

Impactul este deja resimțit de toate categoriile și adaptarea nu va fi ușoară pentru nimeni. (Asta nu înseamnă că ea va fi imposibilă sau că efectele vor fi neapărat negative.) Dar este vital să nu uităm că, în toată povestea asta, cei mai importanți sunt copiii și că noi, părinții și profesorii, trebuie să identificăm soluțiile. E natural să fie așa și ar fi minunat dacă am găsi o cale să colaborăm. Am participat zilele trecute la o conferință despre educație, în care Iulia Măndășescu a spus foarte frumos că în învățământ 1+1=3, pentru că niciodată nu putem vorbi doar de o relație profesor-elev, întotdeauna în ecuație trebuie să intre și părintele, chiar dacă, fizic, nu e întotdeauna prezent în spațiul școlii.

Revenind la impact, el va fi resimțit pe termen lung de întreaga societate. Deja intuim pericolul unei inflații de valori, din pricina faptului că a existat tendința ca notele din semestrul trecut să fie nejustificat de mari. Știm bine că ceea ce se întâmplă în preuniversitar ajunge să afecteze ulterior nu doar mediul universitar, ci și piața muncii. De aceea este teribil de important să nu se ia decizii la întâmplare, cu tentă populistă și avându-se în vedere doar efectul de scurtă durată.

Credeți că rolul profesorului se va schimba odată cu această perioadă de pandemie? Profesorii vor trebui să își asume noi roluri?

Cred că rolul profesorului va rămâne în esență același: de a ajuta elevul să descopere lumea, să o înțeleagă; de a-l îndemna să se cunoască pe sine, să devină independent în gândire, să identifice întrebări și să le găsească răspunsuri; de a-l încuraja să aibă încredere în propriile puteri, pentru a-și putea alege apoi singur calea. Poate că acum ar trebui ca profesorul să-și însușească, dacă nu a făcut-o deja, și rolul de ancoră, să fie un factor de echilibru, pentru că atunci când lumea e în derivă, copiii trebuie să simtă că nu sunt singuri și că se află în siguranță.

În urmă cu doi ani spuneați, în finalul discursului de la TEDx, că fiecare dintre noi poate schimba sistemul, fie că vorbim de cel de învățământ sau de lumea în care trăim, dacă ne propunem asta. Vă schimbă această pandemie punctul de vedere, dat fiind că trebuie să ne supunem cu toții unor noi reguli în societate? Sau cu atât mai mult, această pandemie poate accelera schimbarea atât de necesară de care vorbeați?

În continuare cred că schimbarea trebuie să fie făcută și de la firul ierbii, că aportul individual este necesar, dacă nu chiar vital. Sunt atâtea istorii personale care demonstrează că a fost de ajuns modelul oferit de un singur profesor pentru ca destinul unui copil să se schimbe radical. Alteori, a fost vorba de transformarea unui grup sau a unei întregi comunități. Pe de altă parte, un sistem nu se poate metamorfoza structural decât dacă există o viziune coerentă, de ansamblu și dacă toți factorii implicați lucrează în aceeași direcție. Iar acum, de voie, de nevoie, trebuie să accelerăm toate aceste procese, exact așa cum spuneai. Putem transforma perioada asta de criză într-o oportunitate sau o putem lăsa să distrugă ce a mai rămas din învățământul românesc. Mă întreb ce variantă vom alege…