1
2
3
4

A vorbi despre singurătate dacă n-ai trăit-o, dacă n-ai simţit-o mistuindu-te, e, poate, ca un fel de blasfemie. Şi nu e vorba atât de singurătatea fizică, cât mai ales de singurătatea interioară, când sufletul şi inima ţi-s pustii. Mai ales despre această din urmă singurătate ne vorbeşte preotul greco-catolic Matei Boilă, care a cunoscut şi singurătatea fizică – în cele opt luni de izolare completă în temniţele comuniste -, dar şi singurătatea interioară, în momentele în care i-a slăbit credinţa. La 88 de ani, preotul Matei Boilă are forţa să-şi vadă şi slăbiciunile, la fel cum – deşi este foarte slăbit şi bolnav – are şi forţa fizică de a-şi săpa, de trei ori pe an, grădina de legume de lângă casa aruncată pe câmp, la o margine a Clujului. „Lucrez grădina şi eu am săpat-o de trei ori în fiecare an, aşa cum abia mă mişc. Sunt tare neputincios. Dar când pun mâna pe hârleţ, mă simt alt om”, spune, parcă mărturisind, Matei Boilă.

Matei Boilă/Foto: Marius Avram

Matei Boilă/Foto: Marius Avram

O viață de om
Născut pe 17 aprilie 1926, în Blaj, fiu al lui Zaharia Boilă şi Clara, Matei Boilă a fost senator al PNŢCD, a absolvit Facultatea de Ştiinţe Juridice din Cluj, în 1951, şi a fost sfinţit preot greco-catolic în clandestinitate, în 1977. A fost economist la Napochim (1968 – 1990), iar până în 1968, în perioada de libertate, a fost sondor la Ochiuri şi Târgovişte, tehnician, funcţionar, pedagog etc. A fost membru al PNŢCD înainte de interzicerea partidului, în 1947, şi secretar al organizaţiei Cluj a Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc. A fost arestat de patru ori şi condamnat pentru activitate politică naţional-ţărănistă, iar în perioada 1947-1964 a făcut zece ani de detenţie. Este căsătorit şi are patru copii. Este autorul mai multor cărţi.
Tatăl său, Zaharia Boilă (1893-1976), a fost avocat şi ziarist. Mama, Clara, a fost profesoară de muzică şi nepoata lui Iuliu Maniu, care a crescut-o de la vârsta de un an, când i-a murit tatăl, Ioan Pop, protopop greco-catolic în Năsăud.
Reporter: Părinte Boilă, aş vrea să ne vorbiţi despre singurătate…

Matei Boilă: Singurătatea este problema esenţială, se opune dragostei. Eşti singur când nu ai dragoste. Nu împrejurările exterioare contează. Poţi să fii singur în mijlocul unei mulţimi imense, aşa cum, din păcate, sunt mulţi.

Rep: Când n-ai dragoste să dăruieşti sau să primeşti?

MB: Şi să primeşti, şi să dăruieşti.

Rep: Se spune despre om că tot timpul îl are alături pe Dumnezeu.

MB: O să vă spun tot felul de lucruri despre asta, însă vreau să ştiţi că mi-a plăcut că aţi ales acest subiect atât de important, atât de covârşitor.

Rep: O să vă mai fac între timp câte o fotografie, dacă sunteţi de acord.

MB: Cum să nu, dar nu ştiu de ce trebuie să mai stricaţi filmul pe un om aşa de bătrân.

Rep: Sunteţi născut în 1926, aprilie, aveţi 88 de ani. Mulţi înainte!

MB: Vă spun o chestiune: noi nu ne dăm seama ce importanţă şi ce adevăr cuprinde, chiar pentru un om bătrân, urarea asta, la mulţi ani. Timpul care ni s-a dat este un timp şi blestemat, şi binecuvântat. Este modalitatea noastră de a transforma clipa prezentă în eternitate fericitoare. Fiecare moment… Este o mare greşeală să spui că nu contează timpul. Contează enorm! Şi să ne amintim de pilda aceea a lui Isus pe care a spus-o despre bătrânul Lazăr, care a murit şi în momentul în care i-a spus: spune-le copiilor mei că între noi şi voi s-a stabilit o prăpastie infinită, nu mai putem trece de aici acolo. Momentul morţii este momentul în care timpul acesta trecător ni se ia, timpul acesta pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să putem să-l transformăm în eternitate. Deci, este extraordinar timpul acesta. Şi pentru un om bătrân, când îi spui „La mulţi ani!” spui un lucru extraordinar, pentru că nu contează că abia mă trag pe lumea asta sau nu, pot să fac lucruri, şi pot să gândesc, pot să realizez această dragoste între noi, care să transforme toată viaţa asta care trece în eternitate fericitoare. Deci este foarte important timpul acesta şi le mulţumesc tuturor care îmi spun „La mulţi ani”, chiar dacă din punct de vedere al suferinţei, bucuriilor şi plăcerilor omeneşti timpul la bătrâneţe este greu. Dar este foarte important.

Rep: Spuneaţi că timpul este şi binecuvântat, şi blestemat. Depinde de om să fie într-un fel sau altul? Sau e musai să fie şi binecuvântat, şi blestemat?

MB: Nu e musai. Vedeţi dumneavoastră, în momentul în care omul s-a rupt de Dumnezeu, a intrat într-o singurătate extraordinară. Acea singurătate care însemnează damnarea pentru eternitate. Şi Dumnezeu n-a vrut să-l lase pe om în această situaţie şi i-a promis un Mântuitor. În acelaşi timp, cum se spune în Cartea Facerii, a pus un arhanghel să apere pomul eternităţii, ca nu cumva să mănânce şi de acolo şi să rămână etern, în situaţia în care este. Deci, ni s-a dat timpul, timpul acesta, care este inexplicabil pentru filosofia umană. Cum se poate ca din eternitate, care e fără clipe, să izvorască clipa trecătoare?! Cum se poate? Nu poţi să gândeşti chestiunea asta! Dar Dumnezeu a dat totuşi acest timp, această posibilitate de a trăi, transformând, prin dragoste şi prin acceptarea mântuirii lui Hristos, această trecere, această viaţă trecătoare, în fericire eternă.

Rep: Dar există până la urmă timpul? De exemplu, în teoriile sale, Einstein spunea că timpul este relativ. Acum se vorbeşte de mai multe universuri, de lumi paralele.

MB: Sigur că există. Ştiţi cum este chestiunea aceasta… Nu vă supăraţi că vă spun, dar Einstein a fost un om deosebit de inteligent în anumite privinţe şi în anumite probleme de fizică a realizat nişte lucruri care au schimbat modalitatea noastră de a privi această realitate, dar atât! El n-a fost un mare gânditor. Eu am citit despre cărţile lui privind filosofia – sigur că şi el credea în Dumnezeu, dar într-un fel al lui propriu – şi vă spun sincer că mi s-a părut la nivelul unui copil de clasa a 8-a. Aşa de slab era. Cât era el de genial în probleme de fizică, în probleme de filozofie şi de gândire era slăbuţ. Noi trebuie… Asta e una dintre marile erori ale oamenilor: că un om care are o expertiză şi cunoştinţe extraordinare într-un domeniu este considerat bun şi în alte domenii. Asta a fost una dintre cauzele pentru care foarte mulţi oameni au stricat, în politică de exemplu. Erau foarte buni ca oameni de ştiinţă, ca artişti, dar în politică erau nimic. Trebuie să avem această capacitate extraordinară de a distinge între oameni. Sigur că şi Einstein… Teoria lui acum este depăşită, încep să existe alte modalităţi de a face ecuaţia la ceea ce noi vedem. Dar asta nu are nicio importanţă, este ştiinţa lor, care până-i lumea se va tot mări, sfera cunoştinţelor umane se va mări, dar cu cât se măreşte această sferă de cunoştinţe, cu atât contactul cu lumea necunoscută este mai mare, cu atât mai mult ne dăm seama de cât există dincolo de cunoştinţele noastre, infinit de mult.

Rep: Revenind: spuneaţi că singurătatea este opusul dragostei. Dar antonimul e ura. Există o apropiere între singurătate şi ură?

MB: Să vorbim despre singurătate: aş vrea să reamintim o întâmplare din Evanghelie, care este foarte interesantă şi semnificativă din acest punct de vedere. Isus a intrat odată în Vitezda, care era o scăldătoare unde, când se tulbura apa, care intra primul în apă se vindeca de orice boală. Şi erau tot felul de oameni bolnavi în jur. Isus se adresează unuia bolnav de 38 de ani, paralitic. Zice: tu vrei să fii sănătos? Sigur, răspunde bolnavul, dar eu nu pot intra, că n-am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbura apa şi de aceea toţi trec înaintea mea. N-am om! Omul acesta era bolnav, dar boala lui, suferinţa lui teribilă era mai mică ca suferinţă şi consecinţe decât singurătatea. Era singur… N-avea om… Au trecut pe lângă el toţi oamenii de acolo, erau oamenii care nu se ajutau unul pe altul şi rămâneau toţi singuri. Era un colţ de iad. Aşa este şi în lume unde nu există dragostea, suntem singuri. Şi singurătatea asta este cumplită. Posibilitatea de a transforma colţul de iad într-un colţ de Rai este prin dragoste, prin ieşirea din egoismul nostru. Prin dragoste faţă de aproapele, în numele dragostei faţă de Dumnezeu. Este extraordinară chestiunea aceasta şi să ştiţi că această singurătate a omului, a acestuia care era bolnav acolo, cumplită, era mai mică – ca suferinţă – decât singurătatea celor care au trecut pe lângă el şi nu l-au ajutat. Să ne gândim la chestiunea aceasta, că dacă noi nu ieşim din noi înşine şi nu ajutăm pe aproapele nostru şi nu realizăm legătura aceasta de dragoste în Dumnezeu, noi rămânem singuri, rămânem într-o suferinţă mai mare. Mai mare era suferinţa celui care a trecut pe lângă omul acesta bolnav şi nu l-a ajutat. Ori, noi mereu trecem, că noi suntem înconjuraţi de săraci. Şi noi suntem săraci, pentru că fiecare are câte ceva absolut necesar pe care nu îl poate avea decât de la semenul său.

Rep: Dumneavoastră v-aţi întâlnit sau când v-aţi întâlnit cu singurătatea?

MB: Cu singurătatea adevărată. Aceasta a fost atunci când mi-a slăbit credinţa. Pentru că trebuie să vă spun o chestiune: există şi această suferinţă fizică, adică pur şi simplu eşti pus, cum am fost eu, de exemplu, într-o celulă, singur, timp de opt luni. Era foarte greu! Dar nu era singurătatea cea mare. Singurătatea cea mare este lipsa lui Dumnezeu din sufletul nostru. Acum nu vreau să mă laud şi nici nu am fost eu aşa de puternic, dar totuşi vă spun întâmplarea aceasta. Eram pus într-o celulă, singur. Opt luni, cu intervale foarte mici, am stat singur. Unul dintre motivele pentru care eram singur era că la început mi-au pus un turnător în celulă, eu mi-am dat seama că e turnător şi-i spuneam exact ce vroiam să ştie ceilalţi. Ei şi-au dat seama că eu ştiu şi l-au scos de acolo. După acea, ca să mă silească să spun ceea ce ei vroiau să spun, mi-au dat singurătatea aceasta, care este foarte greu de suportat. Eu mi-am dat seama că ei vor acest lucru şi de aceea niciodată nu arătam că sufăr din cauza asta. Ei erau foarte intrigaţi şi, la un moment dat, după luni de zile, anchetatorul îmi spune: tu cu cine eşti în celulă? Dar sigur că ştia că-s singur, că doar el mă punea. Zic: nu sunt cu nimeni, dar tocmai vroiam să vă rog ceva. S-a bucurat, credea că vroiam să-l rog să fiu cu cineva în celulă. M-a întrebat: dar ce vrei? Am răspuns: să nu mai puneţi pe nimeni în celulă, pentru că probabil îmi puneţi un turnător şi n-am nicio bucurie să stau cu el, lăsaţi-mă singur. Atunci el s-a ridicat şi a strigat: minţi, eu am avut în faţa mea sute de oameni şi ştiu cât de groaznică este singurătatea. I-am mai zis că nu vreau pe nimeni în celulă, mai ales că nu sunt singur. Cum nu eşti singur?, a întrebat. I-am zis: nu sunt singur, sunt cu Dumnezeu. Sigur că puţin bravam, sigur că era suferinţa mare să fii fizic singur, dar aveam şi multă dreptate, că dacă îl aveam pe Dumnezeu şi mă rugam Lui, îl simţeam… Trebuie să vă spun că e suferinţa mare de a fi singur, izolat fizic, dar că de multe ori mi s-a întâmplat acolo în celulă să mi se deie această posibilitate de a trăi şi de a simţi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul şi în sufletul nostru. Extraordinar! A dus la nişte situaţii direct de fericire, pe care nu le-am simţit afară decât foarte rar. E şi suferinţa singurătăţii fizice, dar este şi acest har pe care câteodată ţi-l dă Dumnezeu şi-ţi umple sufletul. Am trăit nişte momente de mare, mare fercire. Vedeţi dvs, vreau să vă mai spus că una dintre modalităţile pe care Dumnezeu le-a dat omului încă de la început, ca să-l scape de singurătate, a fost că i-a dat femeia. Cum spune în Evanghelie: nu e bine să fie singur, să-i dăm pe cineva din ai lui, cu care să trăiască. Şi i-a dat pe femeie. Ceea ce înseamnă pentru noi, până la sfârşitul veacurilor, această căsătorie, care trebuie să se bazeze pe dragostea aceasta a lui Hristos. Ieşirea din singurătate prin Dumnezeu pentru eternitate. Doi inşi care se căsătoresc, dacă o fac în taină, pentru ei nu există posibilitate de desfacere. Singurul lucru care poate păzi căsătoria de neneorocire şi desfacere. Uitaţi-vă acum: 90% din căsătorii se desfac. Şi şi cele care rămân sunt un fel de iad, nu Rai.

Rep: Din ce cauză se întâmplă aşa?

MB: Acesta e motivul: că rămân singuri, că nu reuşesc să se dăruiască unul altuia în Hristos şi să rămână cu această dragoste împărtăşită, care îi scapă de singurătate.

Rep: De ce nu reuşesc? Care sunt motivele?

MB: Pentru că în permanenţă există ispita aceasta a răului. Nu pot să vă spun dvs, decât să constat ceea ce este: căsătoriile, aproape toate, sunt în dezastru din cauza lipsei de credinţă. Mie mi-a dat Dumnezeu, dincolo de păcatele mele, să am o căsătorie bună. De la început nu trebuie să existe gândul că poate să existe despărţire. Sigur că în decursul timpului orice fel de căsătorie întâmpină greutăţi de tot felul, de simţire, de afect, sociale, de avere, dar dacă există iniţial dorinţa asta de a face o căsătorie cu taină şi de a rupe singurătatea pentru totdeauna, astea nu pot să te atingă. Chiar în societatea noastră, dacă ai ochi de văzut şi urechi de auzit, vezi aceste căsătorii sfinte, care înving singurătatea şi înving timpul. De aceea, aceste căsătorii din ziua de astăzi eşuează, pentru că nu înving, prin Hristos, singurătatea. Oamenii rămân singuri. În lumea asta mare, când te uiţi în oraşele acestea aglomerate, oameni unul lângă altul, şi-s singuri. Ori, pentru noi, ni s-a dat cheia Raiului pe pământ: această dragoste între oameni.

Rep: E deci singurătatea aceasta fizică, pe care aţi trăit-o şi dumneavoastră în cele opt luni de izolare în celulă, şi e şi singurătatea acesta interioară, sufletească. Singurătatea fizică poate să ne ajute să învingem singurătatea interioară?

MB: Sigur! Dar e greşit să spunem că dorim suferinţa şi dorim lipsa, singurătatea, pentru ca să ducă la… Sigur, suferinţa duce –pentru că Dumnezeu poate face din orice binecuvântare… Dar asta nu însemnează că eu trebuie să o caut. Nu însemnează că suferinţa asta pe care ei, Securitatea, ne-au impus-o nu este un rău în sine, nu este lucrul pe care trebuie să-l combatem. Nimic nu poate să înlăture harul lui Hristos. Nimic! Nu însemnează că trebuie să căutăm această singurătate, nu însemnează că nu trebuie să ne opunem răului, nu însemnează că nu trebuie să arătăm că toate aceste încercări ale lor –printre care şi această singurătate impusă oamenilor- n-au fost o crimă. Răul rămâne rău, chiar dacă este învins până la urmă de harul şi de mila lui Hristos.

Rep: Vă întreb asta şi pentru că sunt călugări, pustnici, care aleg singurătatea fizică, probabil tocmai pentru a învinge singurătatea cealalată…

MB: Da, fiecare om este chemat la o anumită… Dar şi ei, dacă nu au dragoste pentru alţii, dacă nu au ceva prin rugăciune pentru alţii şi nu se deschid sufleteşte, ei rămân singuri într-o singurătate rea. Dar pot să fie într-o singurătate binecuvântată. Asta depinde de modul cum răspunzi la chemarea lui Hristos.

Rep: Povestiţi-mi, vă rog, de perioada aceea în care aţi fost izolat în celulă. Când se întâmpla asta?

MB: Era prin 56-57.

Rep: Pe ce motiv?

MB: Eu am fost arestat de mai multe ori. Prima oară am fost arestat şi condamnat administrativ pentru că am fost secretarul TUNŢ, al tineretului universitar naţional ţărănesc, care am făcut greve şi ne-am revoltat împotriva comunismului. După aceea am fost rearestat, pentru că am făcut – împreună cu fratele meu, cu sora mea, cu Nicu Balotă şi cu încă câţiva – un memoriu pe care am vrut să-l dăm iscălit şi să arătăm lumii – că atunci era chestiunea că România a acceptat, că intelectualii au acceptat comunismul ca pe un bine – că este o minciună, că toţi aceştia au fost terorizaţi şi că există oameni care sunt dispuşi să sufere şi să fie închişi, să fie chiar omorâţi, ca să mărturisească că aici este o teroare cumplită. Am scris acest memoriu şi – cum se întâmplă întotdeauna – un turnător ne-a demascat înainte de a putea să-l trimitem în străinătate. Am fost închişi şi condamnaţi. Eu la 10 ani.

Rep: Cât timp aţi stat în închisoare?

MB: Aproape 10 ani.

Rep: În câte rânduri aţi fost arestat?

MB: În patru rânduri. Dar primele au fost foarte scurte. Primele, câteva zile, apoi câteva săptămâni, apoi doi ani, apoi 8 ani.

Rep: În perioada aceea de izolare de opt luni îl aveaţi deja pe Dumnezeu? Adică nu eraţi singur nici când aţi intrat în celulă?

MB: Nu eram singur. Atunci eram în perioada de credinţă. Dar şi eu am trecut, ca oamenii păcătoşi, prin perioade de criză, de despărţire de Hristos. Dar mi-a dat Dumnezeu acest har al revenirii la Hristos.

Rep: Despărţirile acestea erau şi în timpul izolării sau numai înainte?

MB: Nu în timpul izolării, înainte. Dar – deşi eram crescut într-o familie în care Sfintele Taine şi credinţa erau de bază – am făcut această trădare. Aş vrea să vă spun modul în care – deşi n-a fost singurul caz – am revenit la Hristos. Eram în prima arestare şi în celula noastră din Jilava, la un moment dat, era prin octombrie, se deschide uşa şi este împins înăuntru un bătrân cu barbă albă, în izmene. Era monseniorul Ghika. El a fost preot romano-catolic, dar era şi oriental greco-catolic şi, în 48, după ce s-a închis biserica greco-catolică, el fiind romano-catolic la Bucureşti, continua să liturgisească şi să predice. Greco-catolicii, printre care şi fratele meu şi sora mea, mergeau la el. El era părintele spiritual al lor şi era o extraordinară figură. Ulterior a fost arestat şi el. Eu, când el a intrat în celulă, eram acolo cu câţiva, vezi, Doamne, celula de bază, care îi inspectam pe cei care veneau de afară, să ştim ce-i nou, ce se întâmplă. Şi când l-am văzut, eu repede am fugit la el şi când am văzut cum era, imediat am dat sfoară în ţară –eram vreo 270 de deţinuţi acolo- şi repede i-am făcut rost de cămaşă, de pantaloni, de tot. Eu i-am dat un pulover mare, alb, frumos, călduros, făcut de sora mea, şi n-a vrut să-l primească. I-am spus că e obligatoriu, că eu sunt deţinut mai vechi şi sunt comandant. L-a primit până la urmă şi am fost fericit că l-am văzut, în luna în care am stat împreună, cu puloverul acela mare şi că i-a fost şi lui, săracul, mai bine. Era cu un singur plămân. Am făcut prostia de l-am întrebat: când vom fi liberi? Că întotdeauna, asta era întrebarea. S-a uitat la mine zâmbind şi atunci mi-am dat seama de prostia pe care am făcut-o. L-am întrebat când vom fi liberi pe cel mai liber om pe care l-am cunoscut în viaţa mea. Am zis: vai, iertaţi-mă, monseniore. A zis: nu-i nimic, bine că m-ai întrebat, că şi voi veţi fi liberi, fiţi liniştiţi, nu trebuie să vă necăjiţi. Eu m-am prezentat: sunt Matei Boilă. A zis: a, tu eşti fratele lui Nelu şi al lui Nena. Avea o memorie extraordinară. A zis că îi pare bine şi a făcut semnul să mă binecuvânteze, iar eu, în prostia aceea a tinereţii, am zis: părinte, eu nu merit, că eu nu fac parte din biserică acum, că m-am despărţit. S-a uitat la mine cu nişte ochi, că nu mai pot să uit niciodată şi a zis: nu-i adevărat, tu nu ştii, eu ştiu mai bine, tu eşti al lui Hristos. Şi m-a binecuvântat. Vă spun, am simţit în clipa aceea ceva ce nu pot să spun şi mi-am dat seama că, gata, am venit înapoi în biserică, sunt iar acasă. Am stat împreună o lună şi ceva şi pe mine m-au eliberat. A fost extraordinară luna aceea cu el acolo. Un sfânt. M-am dus apoi la Ochiuri, unde aveam domiciliu obligatoriu, era o schelă prizonieră şi eu lucram ca sondor. Acolo m-am întâlnit cu fratele meu, ne-am îmbrăţişat şi primul cuvânt pe care i l-am spus a fost: ştii cu cine am stat în puşcărie? El mi-a răspuns: ştiu. De unde ştii, zic, că doar nu ne-am întâlnit? A zis: noi ne-am rugat să stai cu monseniorul Ghika, să te aducă la credinţă.

Rep: Descrieţi cum a fost perioada în care aţi stat cu monseniorul Ghika în celulă.

MB: Era un om extraordinar, de o cultură vastă, fusese în toată lumea, ne povestea tot felul de lucruri. N-am văzut încă un om aşa dispus la dragostea pentru aproapele. Eu am stat cu foarte mulţi episcopi de ai noştri, preoţi buni, foarte buni, şi aveau fericirea ca în momentul acela să se roage, să facă meditaţie. Când mergeam la ei, că erau diferiţi oameni care aveau nevoie de o spovadă, de un sfat, şi îi rugam, ei spuneau că da, dar nu acum, că se roagă. Cu monseniorul Ghika n-am păţit aşa ceva. Deşi avea numai o jumătate de plămân, n-am văzut încă un om care să se roage cu atâta bucurie. Şi totuşi, de câte ori mergeam –şi eram 270 de inşi-, veneau la el, niciodată n-a zis să-l lase, că se roagă. Niciodată. Ne spunea de toate. Ne vorbea despre Japonia, despre cum s-a întâlnit cu împăratul, cum l-a binecuvântat pe împăratul Japoniei. Împăratul avea o suferinţă mare că nu avea băiat şi mi-a povestit cum a coborât împăratul şi el l-a binecuvântat. Toţi au rămas înmărmuriţi. Toţi se întrebau ce o să zică împăratul: cum să-l binecuvânteze cineva pe el, care era zeu?! Şi totuşi, împăratul s-a uitat la monseniorul Ghika şi a zâmbit. Oamenii au fost încântaţi. I-a spus monseniorul: nu te supăra, suferinţa ta se va termina. Şi peste 9 luni soţia sa a născut un băiat. A fost extraordinar.

Rep: L-aţi cunoscut dinainte, adică l-aţi recunoscut atunci când a intrat în celulă?

MB: Îl ştiam doar de la fratele meu şi pe sora mea, de la prietenii mei, ştiam cine este şi cum este. Nu l-am cunoscut, dar a fost extraordinar pentru mine, a fost momentul crucial din întoarcerea mea la biserică. Şi, cum vă spuneam, a fost şi efectul rugăciunii alor mei, care s-au rugat pentru asta. Vedeţi, n-am întâlnit încă un om care să fie aşa de liber. Pentru el nu existau zidurile închisorii. Era liber, l-am invidiat şi am dorit şi noi să ajungem aşa, să nu ne pese de închisoarea asta. Într-un anumit fel m-a ajutat şi după aceea. Îmi amintesc la aşa-zisa educare a doua, nu aia rea, în 64, înainte de a ne elibera, au vrut să ne educe, să facem angajamente pentru ei. La un moment dat, mi-a spus ofiţerul politic: de ce numai tu şi cu fratele tău vă încăpăţânaţi să rămâneţi fanatici? O să fac din voi material de pavaj, a zis, o să rămâneţi în puşcărie până la sfârşitul vieţii. Atunci, eu i-am spus: domnule căpitan, v-am rugat eu să mă eliberaţi?

Rep: Revenind la singurătate, ce efecte mai poate avea asupra oamenilor?

MB: Ştiţi cum este chestiunea aceasta? Ca puşcăria. Ca multe alte lucruri. Pe unii îi face mai buni, dacă sunt buni, pe unii îi face mai răi, dacă sunt răi. Şi suferinţa asta a singurătăţii, dacă îl aveai pe Hristos în inima şi în sufletul tău, te ajuta până la urmă, te muta în altă lume. Dacă nu îl aveai, era mai rău, tot mai rău. Era groaznic, că în singurătatea aceasta începeai să simţi iadul. Era foarte greu. Nu pot să spun ce efect avea asupra oamenilor, depinde de om. Şi depinde de împrejurări. Mie mi-a dat Dumnezeu această binecuvântare ca atunci când a început perioada de singurătate să fiu în legătură, să spun aşa, cu El, prin credinţă. Şi pentru mine şi singurătatea a fost.. Cu toată suferinţa, că aş fi mincinos să spun că nu era suferinţă… Era suferinţă lipsa asta totală de comunicare cu oamenii, dar a fost cu totul altceva.

Rep: Nu ne puteţi descrie o zi din această perioadă de izolare?

MB: Nu pot decât să vă amintesc poezia aceasta a lui Radu Gyr: „O zi ca toate zilele / Din toate închisorile / Goală ca vorbele / Sălcie ca ciorbele” . Asta era cumplit, că ziua care trecea nu aducea nimic nou aparent. În afară de atunci când te anchetau şi te băteau. Atunci era altceva. Dar erau cumplite zilele astea.

Rep: Şi simţeaţi că Dumnezeu comunică cu dumneavoastră? Aveaţi în perioada aceasta şi momente de îndoială?

MB: Da, simţeam, asta vă spuneam. Momente de îndoială nu am avut. Ştiţi cum este: suferinţa asta te apăra tocmai de aceste momente de îndoială. Deşi credinţa, orice credinţă, şi credinţa marilor sfinţi este o luptă continuă, nu este ceva că ţi-a dat şi gata. Pentru că este împotriva naturii şi dincolo de natură. Cum pot să ştiu, să cred eu în cineva care este perfect, care există dintotdeauna, nu există clipă şi care a creat această lume? Nu pot să-mi imaginez, nu pot gândi. Deci, credinţa are întotdeauna un mare domeniu de taină, pe care îl acopăr prin îngenunchere cu umilinţă şi prin înţelegerea că nu pot să ştiu. Credinţa este o luptă continuă. Nu pot să spun că, gata, am scăpat de această ispită. Şi asta este pentru toţi, nu numai pentru noi, care am fost în închisoare. Pentru dumneavoastră, pentru fiecare dintre noi.

Rep: Aţi vrea să ne mai spuneţi ceva despre tema asta a singurătăţii?

MB: Tema aceasta a singurătăţii este tema fundamentală. Ieşim din această singurătate prin credinţă şi prin dragoste faţă de aproapele. Vreau să spun, să realizaţi că instituţia cea mai binecuvântată de Dumnezeu este căsătoria, dată tocmai pentru a învinge singurătea. Dacă este trăită fără credinţă duce la ceea ce vedeţi. Ori, vedeţi dumneavoastră, marea problemă a omului este depăşirea singurătăţii. Depăşirea singurătăţii prin dragoste bazată pe credinţă, pe ceva dincolo de ceea ce pot eu înţelege.

Rep: Deci, dacă nu îl ai pe Dumnezeu, eşti singur…

MB: Sigur! De aceea Isus ne-a spus: fiecare frate al vostru mai mic pe care îl miluiţi, pe Mine Mă miluiţi. Asta este prezenţa lui Dumnezeu, în primul rând prin săraci, şi toţi suntem săraci unii faţă de alţii.

Matei Boilă a stat în inchisoare aproape 10 ani, din care opt luni în izolare completă

Matei Boilă a stat în inchisoare aproape 10 ani, din care opt luni în izolare completă

Rep: Dar cei care păcătuiesc, păcate mai grele, care s-au aliat, să zicem, cu Satan, nu acelaşi lucru îl caută şi ei, să fugă de singurătate?

MB: Bine, dar fuga de singurătate însemnează dragoste şi dragostea asta este singura care ne apără de păcat.

Rep: Mă gândesc la cei care comit crime, de exemplu, cei care au o lume a lor în care se simt singuri şi atunci vor să facă ceva pentru a scăpa de singurătate şi alunecă pe panta păcatului greu.

MB: Bineînţeles. Este ispita, fiecare are altă ispită. Este toată încercarea noastră de a ne crea idoli. Lumea asta face, îşi creează tot felul de droguri, ca să scape de această lipsă de comunicare cu Dumnezeu. Dar nu reuşeşte, nu reuşeşte. Cei care reuşesc cel mai bine de foarte multe ori sunt cei care intră în pragul sinuciderii. Pentru că suntem făcuţi pentru altceva, suntem făcuţi numai în momentul în care credem că făcând un bine şi apropiindu-ne de un semen de-al nostru, de un frate mai mic, îl miluim pe Hristos şi că aceste acte se transformă în acte eterne. În momentul în care credem asta, putem să învingem această singurătate şi acest blestem în care suntem. Sigur, este o luptă continuă. Cum spunea Sfânta Tereza: până în ultima clipă a vieţii am luptat pentru credinţă.

Rep: Aţi văzut mulţi oameni singuri?

MB: Cum să nu. Şi nu neapărat în puşcărie, ci afară am văzut foarte mulţi oameni singuri, din păcate. În toate aceste aglomerări urbane, oamenii sunt singuri. Mulţi, nu toţi. Mulţi sunt singuri.

Rep: Dintre personalităţile pe care le-aţi cunoscut, aţi întâlnit şi oameni singuri? Corneliu Coposu, Ion Raţiu?

MB: Eu am fost prieten cu Coposu şi ştiu şi mi-a spus că el a rămas şapte ani singur. A ajuns în aşa hal încât să nu mai poată vorbi. O singurătate teribilă de asta fizică, dar a avut şi el ajutorul din partea interioară ca să treacă peste astfel de lucruri, ca să poată să se refacă.

Rep: Apropo de ce spuneaţi, că a ajuns să nu mai poată vorbi Coposu. Ajungi în momentele acelea de izolare, dumneavoastră de exemplu, să vorbiţi şi cu voce tare?

MB: Nu. Dar eu nu am stat decât opt luni. Mă mai scoteau la anchetă şi mai schimbam o vorbă. Altfel, sigur că ajungeai la un moment dat să nu mai poţi vorbi. Nici nu era voie să vorbeşti. Acolo trebuia să stai să mori încet. E groaznică chestia asta, ce societate cumplită, au pus oamenii să se pârască unul pe altul, să ajungă să fie chinuiţi până la depersonalizare din cauză că el gândea altfel decât tine. A fost ceva groaznic. Şi acum mă gândesc că sunt puşi la zid turnătorii, săracii, din puşcărie, care, cedând suferinţelor, au acceptat să colaboreze cu Securitatea, dar cei care au organizat toată această ticăloşie, ăia sunt preşedinţi de republică, miniştri etc. E posibil aşa ceva? Şi noi îi arătăm pe bieţii oameni, îi punem la zid, dar pe ticăloşii care au organizat această cumplită teroare şi cumplită depersonalizare a oamenilor… O societate de o ticăloşenie diavolească! Ăştia conduc mai departe societatea.

Rep: Cum vedeţi societatea actuală din punct de vedere al singurătăţii, oamenii sunt mai singuri decât odinioară?

MB: Niciodată nu poţi să ştii. Văzând din afară, situaţia e dezastruoasă. Nu vedeţi ce fel de conducere imposibilă avem, ce situaţie de hoţie generalizată? Porcărie nemaipomenită.

Rep: Nu mă refer doar la societatea românească, ci la lume în general. La faptul că în satul acesta global, prin televiziune, prin internet, comunicăm foarte mult aparent, dar mijlocit şi superficial. Oamenii parcă se întâlnesc tot mai puţin, comunică cu adevărat tot mai puţin.

MB: Da… Există o anumită singurătate a oraşului, a megapolisului. Sigur că da. Ştiţi, este foarte util să cunoşti şi problemele lumii, ale celorlalţi, dar să nu uiţi niciodată să te opreşti în primul rând la ticăloşia şi la răul de la tine, din societatea ta. Care are un specific. Sigur că noi suntem loviţi de aceleaşi rele de care este lovită toată populaţia asta globalizată. Da, dar pe lângă asta, noi avem nişte rele specifice, care ameninţă însăşi existenţa societăţii noastre. Nu vedeţi că se depopulează societatea noastră? Oamenii pleacă. Cei care sunt capabili de muncă, pleacă. De ce? Doar noi avem bogăţii destul de mari, cu un coeficient de inteligenţă peste medie. De ce se întâmplă această chestiune? Asta trebuie să ne gândim şi asta trebuie să încercăm, dacă putem, să remediem.

Rep: Puterea, de orice tip ar fi – financiară, politică etc-, te face să te simţi mai singur?

MB: Puterea este unul dintre elementele care corup cel mai teribil. Nu există altceva care să te corupă mai tare decât puterea. De aceea, cei foarte puţini care au rezistat acestei tentaţii şi care au rămas curaţi sufleteşte, dincolo de orgoliile astea pe care le dă puterea şi dorinţa asta de a profita de pe urma puterii, şi marele orgoliu, sunt extraordinari de rari. Eu am avut binecuvântarea să stau de vorbă şi să fiu ucenicul lui într-un anumit fel, un om extraordinar din acest punct de vedere, poate rar în istoria lumii capabil de o astfel de dăruire şi de depăşire a orgoliului, a puterii şi a ispitelor puterii. Iuliu Maniu. Noi acum suferim de lipsa unor astfel de oameni. Am ajuns la o situaţie disperată.

Rep: Preşedinţii, marii directori, vedetele, oamenii cu foarte mulţi bani credeţi că se simt singuri? Sau sunt singuri?

MB: Fiecare om are destinul lui propriu şi în ceea ce priveşte raporturile lui cu mântuirea. Este foarte greu de spus. Sunt unii care sunt, sunt unii care nu sunt.

Rep: Mă refer la faptul că în jurul multora dintre cei care au putere, care au bani, se adună oameni care nu le spun adevărul despre ei, nu-i pun în faţa oglinzii.

MB: Bineînţeles. Este ispita asta a megalomaniei, care este extraordinar de mare pentru un om care are putere şi bani. De aceea spun: cine rezistă la această ispită este extraordinar. De aceea spun: trebuie modele, cum l-am avut eu pe Maniu şi care am văzut că a rezistat la această ispită, pentru care niciodată n-a contat faptul că avea posibilitatea, puterea, bani. Şi-a pus întotdeauna toată energia în slujba a ceea ce credea el că este bine pentru cei din jurul lui. Eu nu pot să spun, Doamne fereşte, că nu există nimeni dintre cei de astăzi care să nu aibă această capacitate, într-o măsură mai mică. Dar aşa cum a avut-o Iuliu Maniu, rar găseşti în lume

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR