1
2
3
4

„TU te gândești, de exemplu, să faci din orașul tău un oraș de citit, drept urmare umpli zidurile necăjite din Petrila cu «poeziduri». TU te gândești că profesorii de limba și literatura română (măcar EI) din oraș vor face tururi inițiatice cu elevii din dotare și, când colo, EI înțeleg că trebuie să dea cu bidineaua, a doua zi, peste literatura română. Plus să te facă, prin presa analfabetă și aservită, satanistul de serviciu al urbei. TU îi spui unui primar că în jumătate de an poți face Petrila ca «soarele sfânt de pe cer» și EL se uită la tine și se/te crucește…”, Ion Barbu, artist din Petrila.

De câțiva ani încoace desenează mina și Petrila pe dinafară. Simțind că locul are nevoie de suflu vital, după închiderea mineritului, încearcă să anime ruinele cu ajutorul artei. Mare curaj. L-a luat ca „ajutor” pe petrileanul Ion D. Sîrbu și amândoi, unul viu și altul nemuritor încearcă să facă ceva. Ceva-ul ăsta a fost de felurite feluri: desene pe ziduri care aveau legătură cu Petrila, cu viața, cu poezia, cu cărțile scriitorului, să reinterpreteze locurile – a făcut o intersecție muzicală, trei muzee, un centru cultural în fosta stație de pompe a minei – Centrul Pompadou, a organizat festivaluri, a adus poeți, cântăreți, artiști. A încercat să arate lumii că există Petrila și Petrilei că mai e și altceva decât minerit pe lume. Barbu a conceput un proiect pin care casele dintr-o veche colonie erau interpretate artistic, pictate de artiști din lumea întreagă și fiecare casă spunea  câte o poveste. Colonia, altfel sărăcăcioasă, devenea un fel de expoziție de artă în aer liber, un muzeu locuit. Dar n-a fost, n-a fost să fie așa. Autoritățile locale n-au vrut. Localnicii nici ei. De aceea Barbu, Petrila și poate chiar ideea de artă și de curaj au nevoie acum și de noi, de energia și voința celor care citesc aceste rânduri.

Muzeul instalatorului român, Petroşani

Muzeul instalatorului român, Petroşani

Scrii pe zidul unei clădiri un vers și te aștepți ca zidul să fie privit altfel. Are acest lucru de-a face cu zidul sau mai mult cu artistul, cu nevoia lui de comunicare, de implicare, de răsturnare a unor prejudecăți, mentalități. Cine de cine are nevoie? Artistul de azi simte și el dorința să se ia la trântă cu lumea într-o luptă de guerillă, pe străzi, în public, nu doar în umbra discretă a muzeelor. Se întâmplă un fel de mutație în sensul acesta?

Are de-a face și cu zidul, și cu artistul! În primul rând, România, spre deosebire de Israel, este plină de ziduri ale plângerii. Puse cap la cap, cred că ar bate și Marele Zid Chinezesc. În al doilea rând, artistul privește altfel un zid. Cum bine zicea și poetul Aurel Dumitrașcu: „Un zid scrijelea un poet”. Artistul scrie/desenează pe ziduri și din frustrarea venită din faptul că multe muzee sunt osificate și că puțină lume mai vine să-i pupe moaștele din dotare. Sau din lipsa pur și simplu a muzeelor. Ce fel de primar ești dacă n-ai în dotare un muzeu, o galerie de artă, un cinematograf, un teatru, un centru cultural, o filarmonică? Și, din păcate, asta este situația tuturor orașelor din vale și nu numai. Ca un corolar sau colorar la cele spuse, îmi vine în minte zicerea lui Ion Creangă: „În țara asta n-ar fi rău, dacă ar fi bine.” La care, cu modestie, adaug: În țara asta n-ar fi urât, dacă ar fi frumos.

În ultimii ani, arta a ieșit și la noi tot mai mult pe străzi. Uneori hălăduiește plictisită, alteori scoate „baioneta” și începe războaie cu locurile, cu oamenii, cu prostia, alteori e pusă la treabă, provoacă schimbarea realității, așa cum ați făcut la Petrila. Ce a ieșit din trânta artei cu delăsarea?

Totul, vorba concitadinului nostru Ion D. Sîrbu, stă sub semnul „Derizoriului, Iluzoriului și Provizoriului”. TU te gândești, de exemplu, să faci din orașul tău un oraș de citit, drept urmare umpli zidurile necăjite din Petrila cu „poeziduri”. TU te gândești că profesorii de limba și literatura română (măcar EI) din oraș vor face tururi inițiatice cu elevii din dotare și, când colo, EI înțeleg că trebuie să dea cu bidineaua, a doua zi, peste literatura română. Plus să te facă, prin presa analfabetă și aservită, satanistul de serviciu al urbei. TU îi spui unui primar că în jumătate de an poți face Petrila ca „soarele sfânt de pe cer” și EL se uită la tine și se/te crucește… Îi spui altui primar, ăla de la municipiu, că, în doi-trei ani, poți face ca orașul păstorit de domnia sa să fie înscris în competiția pentru o capitală culturală a Europei și EL crede că TU ești proaspăt picat din lună. Așa că te împaci cu gîndul că nimeni nu-i profet în satul lui, cu atât mai mult în orașul sau municipiul său. În fapt, odată ales, organul crede că poporul l-a investit și cu toată priceperea de care până atunci n-a dat deloc dovadă. Dintr-odată, pogorâtă ca sfântul duh, arta de a conduce un oraș se depune pe capul și umerii lui ca o mătreață fină de care nici un șampon nu îl mai poate scăpa.

Ce a fost mai greu, să convingeți artiștii să se alăture cauzelor dumneavoastră, ale Petrilei, sau să convingeți autoritățile, localnicii?

Răspunsul e de la sine înțeles: nu cu artiștii a fost cel mai greu, cu ei e ușor! Cu autoritățile e mai complicat. Fostul primar veșnic, veșnica lui pomenire!, era de o ignoranță enciclopedică. Cum să-l determini să susțină cauza lui Ion D. Sîrbu, de exemplu, dacă n-a citit în viața lui, în prealunga lui viață politică, o pagină din Sîrbu. Am îmbrăcat casa memorială a scriitorului în desene cu citate din viața și opera sa, cu speranța că o casă se citește mai ușor decât o carte. Casa de citire – un nou concept artistic! – a rămas necitită. Cu localnicii lucrurile au mers ca-n bancul cu bideul: așa și așa. Pe câțiva îi am alături, ca voluntari de toată cinstea, în acțiunile mele, pe alții i-am lăsat netulburați, iar pe majoritatea i-am contrariat violent. Cităm.

Un afacerist dubios: Mergi, bă, la spitalu’ de nebuni.

O vânzătoare de cuie și vopsele: Ce crezi, bă maestre, că sunt mai mult de douăzeci de petrileni care apreciază ce faci tu?

Un șofer de taxi: Cum Îți permiți, mă, să faci din trecerea de pietoni o claviatură?

Un viceprimar: Trebuie să punem pe soclul fostului ostaș sovietic niște sârmă îndoită, ca să nu se mai urce Barbu pe el.

Poate să pară aiurea să speri că niște desene pe pereții unui oraș minier pot reda viață și speranță în mijlocul munților, departe de orice muzeu sau școală de artă… de educație în artele vizuale… Cum a început culoarea să câștige teren într-un oraș care se lupta cu foamea, cum poate ea să facă minunea asta?

Petrila, ca orice femeie care se respectă, e lungă de nu se mai termină și strâmtă în șolduri. Și, dacă e așa de strâmtă, de ce să n-o umplem noi cu garaje? Asta era gândirea arhitectului șef al Petrilei (de meserie inginer miner, evident), drept pentru care un recensământ al acestor așezăminte ar bate, cred, ordinul câtorva sute. Ideea vopsirii acestora cu replici ale artei universale era, în primul rând, de a da puțină culoare în obrajii cenușii ai Petrilei. În al doilea rând, de a familiariza poporul cu ideea că există și altceva în lume decât frescele cu mușchii de fier ai minerului. Am început cu casa proprie, m-am extins apoi la garajele apropiaților și am încheiat când mi s-au terminat banii pentru vopsele. Constatare: unora le-a plăcut, alții, din bun-simț, au zis „Interesant!”, iar câțiva au cerut înapoi griul inițial. Nici unul n-a considerat necesar să contribuie la plata vopselei, cum nici unul n-a catadicsit să dea o mână de ajutor pensulând între roșu și verde ori între portocaliu și albastru. Peste timp s-au observat câteva scene încurajatoare venite din partea generației tinere spre foarte tinere: o trupă de beatbox își filmează cu telefonul mobil, în fața garajelor, videoclipurile cu succesele lor și apoi le urcă pe youtube, iar fetele & fetițele își fac selfie-uri cu uși de garaj Picasso, Miró, Dunning & Jasper Johns.

Ați făcut la Petrila un experiment care, încet-încet, își arată efectele. A fost nevoie de o idee, de o scânteie și micuțul oraș a pornit înr-o aventură unică în România. Povestiți-ne puțin despre asta.

Din fericire, asta o spuneți dumneavoastră și alții care, excitați de poveștile din presa centrală și de pe rețelele de socializare, vin în Petrila „să pipăie și să urle: Este!”. Din nefericire, percepția asta n-o au și autoritățile locale. N-am fost niciodată chemat să-mi dau cu părerea, nu mi s-a dat niciodată un ban pe mână, zac ca o bucată de huilă abandonată, deși vă asigur că am cea mai mare putere calorică. Nu fac ca popa, dar zic ca el: Veniți de luați căldură! Despre tot ce-am făcut în Petrila se poate vorbi în termenii unui samizdat cultural. În concluzie: … ’ZDA MĂ-SII!

Avem ruinele comunismului, un peisaj postindustrial de coșmar cu care nu facem nimic. Avem și ruinele tranziției, sate întregi părăsite, dar și o Românie kitsch, o protuberanță capitalistă de proastă imitație. Ce e de făcut cu ele? Pot artiștii să ajute la re-venire, la trezire, la schimbare? Cum o pot face?
În primăvara asta am stat pe bordura unui zid de lângă Casa Muzeu „Ion D. Sîrbu” din Petrila, am mâncat un covrig cu Barbu, cumpărat de la Brutăria Loventhal şi am privit tăcuţi spre mina monument. Aş fi scris, mare, în zare: «Ai grijă de mine!»

În primăvara asta am stat pe bordura unui zid de lângă Casa Muzeu „Ion D. Sîrbu” din Petrila, am mâncat un covrig cu Barbu,
cumpărat de la Brutăria Loventhal şi am privit tăcuţi spre mina monument. Aş fi scris, mare, în zare: «Ai grijă de mine!»

Când am făcut la Petroșani Muzeul Instalatorului Român mi-am propus, iar eu când îmi propun ceva și reușesc, să dau o a doua șansă unor obiecte care altfel ar fi luat drumul topitoriei. La o scară mai mare, aceasta este și șansa prezentei Românii. Dați-o pe mâna artiștilor, că de manageri pricepuți, care au adus-o unde este, suntem sătui. De aceea există și curentul artistic Arte Povera! Iar brandul de țară cu tâmpita aia de frunză (Adio, pică frunza?) ar trebui schimbat cu un manifest suprarealist a la Magritte: CECI N’EST PAS LA ROUMANIE. DA!

Asta nu-i România pe care o știați.

Aceasta este o Românie la care mai visați.

Onor guvernul ar trebui să facă două liste:

– una pe care să existe locurile care necesită o intervenție artistică de urgență;

– alta pe care să apară o bursă de idei pentru locurile respective.

Și să aloce de urgență banii necesari, fără formalitățile birocratice care să te facă să-ți iei lumea-n cap. Un exemplu de caz: cu banii pe care i-ar fi băgat în demolarea Minei Petrila și transformarea perimetrului într-un loc cu verdeață de unde a pierit atât întristarea, cât și durerea, repet, cu banii aceia s-ar putea face un sit turistic & cultural de toată frumusețea. Tot el, guvernul, ar trebui să dea urgent o lege care să faciliteze apariția Parcurilor Culturale, nu ca până acum a celor industriale. Făcute cu cap (rotund, nu pătrat!), acestea pot aduce profit mai mult decât preopinentele lor. Cultura poate fi industrie! Invers e mai greu…

Mai aveți prieteni întru nebunie? Mai există locuri în țară unde artiștii se implică în felul acesta?

Sunt câteva insule de nebunie constructivă în România. Am mai zis-o și altă dată: România nu este o țară, ci un arhipelag cu câteva insule de normalitate artistică, civică și de bun-simț. Datoria noastră, a insularilor, este de a crea poduri între ele, de a crea un păienjeniș al infrastructurii care să ne lege și să prindă în plasa lui cât mai mulți atoli care se nasc. Dintre insulele dragi mie pot aminti câteva:

– Ovidiu Mihăiță & Auăleu Teatru, promotori ai unui spațiu fabulos (Scârț. Loc lejer) și al unui Muzeu al Consumatorului Comunist, demn de toată „stima noastră și mândria”, apoi a altuia ce stă să se nască, Muzeul Kitschului Românesc, probabil prin luna septembrie;

– altă insulă plantată, chiar în buricul Bucureștiului, la km 0, este artistul Vasile Mureșan Murivale;

– la Sângeorz-Băi, sculptorul Maxim Dumitraș cu al său senzațional Muzeu de Artă Comparată;

– la Hărman, lângă Brașov, Colonia Artistică a avocatului Nicu Vrâncean;

– la Bistrița, Sinagoga Culturală a lui Gavril Țărmure.

Sigur, sunt doar câțiva cei enumerați de mine, dar, cu siguranță, la câtă apă de ploaie politică pică peste România, ar trebui să apară precum ciupercile.

Casa muzeu ID Sîrbu pictată de artistul Ion Barbu şi de copiii din Petrila

Casa muzeu ID Sîrbu pictată de artistul Ion Barbu şi de copiii din Petrila

Dacă ați fi premier, președinte, mă rog, măcar primar într-o comunitate, cum ați proceda, care v-ar fi planul?

Să le luăm pe rând:

  1. a) Dacă aș fi primar în Petrila, mi-aș da imediat demisia. Nu poți conduce o comunitate în care doar circa 20 de persoane cred în tine.
  2. b) Dacă aș fi premier:

– aș înfia o localitate pe care, „în micro”, aș arăta-o Europei drept exemplu cum ar trebui să se prezinte România, „în macro”;

– aș da câteva funcții de guvernatori artistici unor creatori care într-adevăr știu a face și au dovedit cu prisosință acest lucru;

– dacă tot înființăm un institut de înaltă calificare pentru administrația locală, aș pune obligatoriu și o Catedră de Frumos al Orașului, în care să predea oamenii potriviți pe această calificare; toți primarii ori consilierii locali aleși consideră că, odată învestiți, a dat priceperea peste ei;

– mi-aș lua consilier, prim-consilier, un bun caricaturist (ca, de exemplu, subsemnatul), deoarece, potrivit lui Radu Cosașu, specia asta este cel mai bun futurolog;

– aș mai da multe alte soluții, dar legea bunului-simț spune că, după primele cinci, următoarele ar trebui să fie plătite.

  1. c) Dacă aș fi președinte și m-ar chema Iohannis, ar trebui să nu uit niciodată că vin dintr-o capitală a României. Drept pentru care aș înființa urgent un Consiliu Suprem de Înfrumusețare a României (C.S.Î.R.). Apoi aș înființa un „Ordin al Bretelei”, similar ca semnificație cu Ordinul englezesc al Jartierei, cu care i-aș decora pe toți aceia care fac – și nu fuck – ceva pentru România.

 

Ion Barbu s-a născut în Petrila. Și asta nu e rău. 15 ani a lucrat în mină ca inginer topograf. Desena mina pe dinăuntru. Este unul dintre cei mai apreciați caricaturiști români, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, președinte al Fundației Culturale „Condiția Română” din Petroșani, organizator al Salonului de Toamnă al Umorului (Petroșani), al Festivalului „Om rău” și al Festivalului de Teatru Subteran (Petrila). În prezent, este caricaturist editorialist la „Cațavencii”, „Dilema Veche”, „Observator Cultural”, „Suplimentul de Cultură”. Grafician și înainte, și după comunism, a participat la peste 400 de expoziții naționale și internaționale, a câștigat peste 50 de premii, semnează ca autor și coautor peste 30 de cărți.

 

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR