1
2
3
4

Florin Piersic Jr. a câștigat în 2015 Premiul Gopo pentru cel mai bun rol într-un rol principal în filmul Q.E.D., dar nici la ora asta nu se consideră artist. Despre rolul pe care l-a obținut în cel mai recent spectacol în care joacă la Teatrul Notarra din București, „Vestul Singuratic”, spune că a venit după ce, timp de 15 ani, nu a lucrat cu un alt regizor decât cu el însuși. Despre Florin Piersic Jr. gurile rele spun că este un actor dificil și un regizor exigent.

În interviul pe care l-a acordat revistei Sinteza actorul infirmă comentariile, spunând că sunt doar o seamă de răutăți adunate în timp. Am vorbit cu Florin Piersic Jr. nu doar despre film, teatru și cea mai recentă carte a sa, dar și despre existența în rețea, selfie-uri și modul în care Facebook poate deveni un spațiu de manifestare a artei.

Florin Piersic Jr.

Florin Piersic Jr.

 

La una dintre lansările celei mai recente cărți ale tale, „Opere cumplite-volumul doi”, scriitorul și realizatorul TV Radu Paraschivescu spunea despre tine că ești un om din scrisul căruia se vede regia, se vede scenariul, se vede dotarea cinematografică, dotarea teatrală și cea umană, că „ai ritmul și sacadarea vieții de azi” și că nu scrii pentru a fi plăcut sau pentru a intra în Uniunea Scriitorilor. Care este relația ta cu scrisul?

Trei ani și jumătate am avut o relație foarte intimă cu scrisul în cadrul unei colaborări cu revista Unica. Nu de puține ori deveneam paranoic încercând să respect limita de semne impusă până când am trăit, în sfârșit, revelația de a descoperi un algoritm al numărului de semne ideal. În volumul doi al Operelor cumplite, de la povești despre alții am trecut la povești despre mine, cel real. Mi-aș dori ca această carte să fie percepută ca un carusel. Acesta ar fi scopul final. După un pumn în plex, pregătește-te pentru o mângâiere. Așa mi-aș dori să fie receptate povestirile din carte. Nu mai caut să fac artificii stilistice pentru că au fost demult aruncate în recycle bin și nu mai pot fi recuperate de acolo. Încerc să văd lucrurile cât mai simplu și complicat în același timp. Și mai am o nebunie cu titlurile: să nu se regăsească în poveste și să aibă o sonoritate. Acum mă concentrez pe un scenariu și mai vreau să scriu o piesă de teatru pentru că am tradus destule. Mai am multe alte zone de explorat. În calitate de scriitor, țin foarte mult la tot ce înseamnă cartea de hârtie. Este ceva special pentru mine. Sunt mai bătrân decât eram în 2009 și poate mai înțelept pentru că am devenit imun la tot felul de răutăți sau invidii manifestate față de scriitorul din mine. Eu nu am nicio pretenție de scriitor, textele mele sunt doar niște povești pentru adulți și nu voi mai cădea în capcana în care o să mă supăr că cineva spune că o carte a mea este un obiect inutil sau că oricum scriitura este săracă. M-am lovit de astfel de reacții și la început am fost afectat până am înțeles că după publicare cartea nu mai este a noastră, este a cititorului și are dreptul să fie dezamăgit.

CV Florin Piersic Jr.
Florin Piersic Jr. este absolvent al Academiei de Teatru şi Film, Secţia Actorie, promoţia 1991. În 1999 traduce din limba franceză romanul „Omul sentimental” de Javier Marías, dar cartea nu este publicată din lipsa unui traducător de limbă spaniolă care să confrunte traducerea lui Piersic Jr. cu originalul lui Marías. Începe să traducă din limba engleză piese de teatru contemporan, parte din ele fiind produse în regim independent. One-man-show-ul „Sex, Drugs, Rock&Roll” de Eric Bogosian deschide calea teatrului independent în România, iar Piersic Jr. primeşte Premiul pentru cel mai bun actor al anului 2002 la Gala UNITER. În 2004 creează casa de producţie Artificial Horizon; este scenarist, regizor şi producător pentru filme de scurtmetraj (Advertising – premiul special al juriului la Festivalul Alternative, Târgu Mureş, 2004), precum şi lungmetraje (Fix Alert – premiul special al juriului la B-Est Film Festival, Bucureşti, 2005; premiu pentru debut la Premiile UCIN, 2006; Eminescu vs Eminem). Din 2006 începe să colaboreze ca traducător din limba engleză pentru revista FHM, iar mai apoi, ca editorialist pentru revistele Eva, 24-FUN, HBO, The One, Max. În 2008-2009 lucrează ca actor pentru producţiile cinematografice „Călătoria lui Gruber” (regia Radu Gabrea), „Contratimp 2” (regia Jesús del Cerro), Bibliothèque Pascal (regia Hajdú Szabolcs) şi „Youth Without Youth” (regia Francis Ford Coppola). În 2009 publică la Editura Humanitas „Opere cumplite”, volumul unu, urmat de volumul doi în 2015, „Ficțiuni reale” în 2013, iar în 2011, romanul „Romantic Porno”.
Ești actor, regizor, scriitor. Ordinea este întâmplătoare?

Eu sunt actor la bază și așa voi rămâne, iar partea cu scrisul vine dintr-o dorință normală a actorului de a-și îmbunătăți munca, pentru că un actor e îndreptățit să umble cu creionul pe text, să-l reinventeze. De aici pleacă toate celelalte preocupări. Am dezvoltat paranoia traducătorului cu senzația că sunt autorul acelui text, iar după aceea a fost doar un pas mic până la a scrie. Cât despre regie, acum 15 ani mă gândeam că trebuie să fac școală pentru a face regie. Acum îmi dau seama că nu e nevoie.

Multe voci te-ar contrazice…

Da, știu. Dar mi-am dat seama că regia trebuie să o practici. Eu am pornit cu un om lângă mine la Green Hours, în primul café-teatru din România, în 2000 și după aceea am ajuns să lucrez cu tot mai mulți oameni. Sunt zone pe care le delimitez clar: teatru, carte, film, dar toate se adună undeva. Un scenariu e perfectibil, poți aduce oricând un dialog care poate să existe foarte bine într-o poveste. Materialul din spectacolul „Freak Show” a apărut în Opere cumplite volumul I și cu toate că eu consider textul acela o poveste, el de fapt e un monolog.

Ești workaholic?

Da, am fost acuzat de multe ori de asta, mai ales atunci când munca mea s-a răsfrânt asupra vieții personale. Când prietena ta îți zice hai să stăm să ascultăm muzică și să ne ținem de mână și eu îi spun că mai am de terminat ceva și acel ceva se poate prelungi până la patru dimineața, atunci clar munca devine un obstacol în relație. Dar dacă trec anii și poți să suporți un om în felul acesta înseamnă că există o legătură puternică. De multe ori, pentru mine munca a fost o salvare în fața grijilor și a problemelor din concret și nu de puține ori doar munca m-a sprijinit 100%.

În Freak Show, spectacol scris și regizat de tine, interpretezi 13 personaje. Ești miliardar de carton, muncitor pe șantier, bancher, pensionar, producător de film, profesor, homeless. La fel ca în viață, faci foarte multe și pe scenă…

Inițial a fost o dorință de a reedita o bucurie pe care am avut-o acum 12-13 ani cu „Sex, drugs & rock and roll” și s-a transformat în ceva personal, mult mai matur. Faptul că spectacolul există și la ora asta, după premiera din 2013, este un semn că a avut succes. A trebuit să treacă un an ca să ajungă la Timișoara și doi ani ca să ajungă la Cluj. Nu am vrut să joc într-un bar, am vrut să cred că am evoluat măcar de acum 10-12 ani când mergeam să joc în spații neconvenționale. Dacă îl joc la Godot, nu îl consider un bar, este cumva acasă, e casa acestui spectacol. Dar dacă sunt la Timișoara sau la Cluj vreau să joc pe o scenă mare, iar oamenii dezamăgiți, câți or fi ei de mulți, sau puțini, pot să vină să îmi ceară banii pe bilet înapoi.

Ai câștigat anul acesta un Premiu Gopo pentru Cel mai bun actor într-un rol principal în filmul Q.E.D. Așa cum declarai într-o altă ocazie, acest premiu pe care l-ai câștigat spulberă într-un fel mitul că ai fi un actor dificil cu care este greu să lucrezi.

Să se înțeleagă clar: eu nu sunt tiran nici ca regizor, nici ca actor, deși am fost catalogat astfel de unele persoane. Sunt un actor cât se poate de blând și am exemplul cel mai recent al spectacolului «Vestul Singuratic» de la Teatrul Nottara. Există zvonuri pe care nu am cum să le combat, dar toate au pornit de la refuzul meu de a intra în anumite proiecte. Sunt lucruri adunate în timp despre mine. Mi se pare onest să nu pierd vremea unor oameni, iar dacă nu cred într-un proiect, nu irosesc energia nimănui. Probabil asta mi-a făcut rău pentru că s-au născut zvonuri că sunt dificil. Regizorul Cristi Juncu m-a luat în repetiții și m-a tocat la cap vreo două săptămâni întrebându-mă tot timpul: nu renunți, nu?. Dacă după a doua lectură nu ți-am spus PA, înseamnă că sunt cu tine până la capăt, i-am zis atunci. A fost prima oară după 15 ani când am lucrat cu un regizor de teatru altul decât eu însumi. În teatru nu m-am mai întâlnit cu cineva care să mă agațe așa tare cum a fost cu Juncu. Ca să înțelegeți până unde merge acest lucru, faptul că sunt conștient de imaginea pe care o am, când m-a sunat Juncu am crezut că vrea să îmi ceară numărul cuiva, nici vorbă să sper că îmi va propune un rol. Pe de altă parte, câștigarea premiului Gopo pentru rolul din Q.E.D. mă ajută pentru că oricât ar fi de sănătoasă modestia pentru igiena morală, în viața reală nu ajută la nimic și singurul lucru pe care l-am înțeles este că trebuie să spun da, sunt bun la asta. Știu să bat cuie, știu să încleiez lemnul și pot să fac scaunul tot. Trebuie cumva să afle lumea asta despre mine. Nu mă duc la un casting fără să îmi învăț textul. Am făcut două filme anul acesta, unul dintre ele cu Steven Seagal (Killing Salazar, n.r.), un actor care încă trăiește și mai trage cu pistolul și am avut o satisfacție foarte mare să cunosc o echipă de oameni foarte sudată care face filme comerciale, de serie B, dar care lucrează împreună pentru un scop comun. Ca să concluzionez vă spun că se poate lucra cu mine. Sunt într-un punct al vieții mele în care sunt disciplinat, punctual, cu textul învățat, willing și able. La premiul Gopo nu m-am așteptat poate pentru că nu am apreciat cu adevărat ce am făcut acolo, dându-mi seama că aș fi putut face mai mult.

De ce ai avut sentimentul ăsta?

Cred că sunt aspecte legate de paranoia actorului. În cazul acestui film, însă, au fost și câteva scene care nu au mai intrat și la care eu țineam foarte mult. Dar am primit aprecieri și ăsta e maximul de satisfacție pe care pot să îl exprim. Nu voi spune niciodată că sunt talentat sau frumos, dar pot spune când sunt potrivit pentru un proiect. Pot să spun că în „Vestul Singuratic”, pe care îl joc la Notarra, fac ceva ce mi-am dorit să fac de mult timp și că în anumite seri am ajuns în niște locuri pe care nu le-am bănuit. Există seri irepetabile care mă pun pe gânduri asupra posibilităților mele.

Care este cea mai importantă lecție pe care ți-a dat-o viața?

Poate faptul că experiențele tragice pot avea o noimă care să fie decodificate mai târziu și abia atunci să înțelegi de ce ți s-a întâmplat lucrul acela pentru care te-ai luat la piept cu Dumnezeu.

Înainte de era social media, un actor avea nevoie de talent, de look, de un agent de promovare și succesul era ca și garantat. Astăzi, există topuri ale actorilor cu cei mai mulți followeri și cu cele mai multe like-uri și de multe ori ele determină notorietatea lui. Tu la ce folosești Facebook?Cât de des postezi selfie-uri?

Inițial mi-am propus să folosesc Facebook pentru promovarea spectacolelor, a cărților și a filmelor mele. Dar din 2011 când mi-am făcut contul am reușit să fac cunoștință virtual cu câțiva oameni. În afară de o încurajare sau un îndemn, din partea acelora care mi-au citit cărțile, sau care m-au văzut într-un spectacol au existat oameni a căror constanță m-a bucurat. Am ajuns cu ei să discut la un alt nivel, foarte omenesc și rupt de virtual. Mi s-a întâmplat să văd pe Facebook un fotomodel și să spun că, dacă ar putea să joace, ar fi excepțional. M-am întâlnit cu respectiva femeie și s-a dovedit o actriță extraordinară, chiar dacă a lucrat în zona de modelling. Pentru mine a explodat ca actriță neașteptat de talentată. Cât despre selfie-uri, tipul acesta de poze a devenit o formă mondială de exprimare a unui narcisism destul de nesănătos, dar poate necesar. E obositor, dar e o modă. Eu pot să am în colecția de poze mai multe fețe și pentru mine e important, pentru că poate să mă vadă un regizor sau un producător și să zică uite, actorul ăsta poate să arate și așa. Un actor are cea mai bună scuză să posteze selfie-uri.

Te sperie gândul că existența în rețea ar putea deveni la fel de importantă ca prezența pe ecran sau pe scenă?

Anul trecut, la un moment dat, timp de vreo două săptămâni, am stat foarte mult pe Facebook. Acum încerc să îl consum în cantități farmaceutice. Intru în fiecare zi, verific mesajele și plec. Uneori postez o prostie. Am postat clipul cu Baba la păcănele pentru că mi s-a părut foarte funny și îngrijorător în același timp și mă amuza faptul că femeia aceea semăna cu Dorel Vișan cu batic. Am fost tentat să postez faptul că pe un cozonac a apărut traducerea cuvântului rahat cu bullshit, dar m-am abținut. Mai fac recomandări de filme, de spectacole de teatru sau de cărți. Uneori, recunosc, postez o poză care enervează pe nu știu cine. Mai dau like-uri sau inimioare la postările care au o poezie specială. Dar nu sunt un sclav al Facebook-ului. Am numai 2.500 de prieteni și deja mi s-a blocat lista. La un moment dat, am devenit prieten cu un manelist, dar după ce am intrat pe pagina lui și i-am văzut postările, am dat unfriend imediat. Asta s-a întâmplat în mai puțin de cinci minute, dar nu uit nici acum postarea lui resemnată imediat după aceea: „Tocmai s-a încheiat cea mai scurtă prietenie din istoria Facebook-ului” (râde). Știu că efectele negative ale Facebook-ului sunt nenumărate. Lumea devine din ce în ce mai înfiorătoare și nu pot spune că sunt nepăsător pentru că am un copil și sunt obligat să mă intereseze. Da, mi-e frică de evoluția aceasta.

Este loc pentru artă în spațiul rețelelor de socializare?

Da, este loc și grupul „Ficțiuni reale” pe care l-am inițiat este chiar dovada. Ideea a venit după ce mi-am dorit mult la un moment dat să public o carte care să se numească Ficțiuni reale, dar care să cuprindă poveștile mele. Am renunțat însă și am făcut un proiect pe Facebook alcătuit din oameni dornici să-și spună poveștile. Am primit în jur de 1.000 de texte din care au rămas 67 pe care le-am publicat în volumul „Ficțiuni reale”. Căutam în ele o anumită simplitate și am dat niște reguli clare: povestea să fie la persoana I, fără a face salturi în timp, totul să se întâmple pe parcursul a 15 minute și să redea o întâmplare care să presupună, de ce nu, o situație limită. Nu toți au putut respecta regula asta, dar am descoperit povești la care mi-au dat lacrimile. La asta ar putea să folosească Facebook.

Sunt convins că există grupuri închise și care înseamnă că 20 de oameni se întâlnesc și fac un brainstorming permanent pentru a scoate pe piață ceva publicabil la un moment dat.

În cazul meu, prin Facebook, pot să acopăr o mulțime de locuri care mi-au rămas goale din copilărie, din adolescență, momente în care eram frustrat că nu aparțineam unui grup sau că nu eram într-un fel în care mi-aș fi dorit. Nu pot să spun ca artist, că e o prostie. Nici la ora asta nu mă consider artist. Când eram copil, poate mi-aș fi dorit să fac parte dintr-un grup artistic și nu aveam acces. Acum deja sunt la o vârstă la care îmi dau seama că această căutare nu se termină niciodată și lumea pe care mi-am ales-o, a teatrului, a filmului, e infinită și își întinde bine tentaculele spre tot ce înseamnă această artă.

Selfie-ul a devenit o formă mondială de exprimare a unui narcisism destul de nesănătos, dar poate necesar. E obositor, dar e o modă. Eu pot să am în colecția de poze mai multe fețe și pentru mine e important pentru că poate să mă vadă un regizor sau un producător și să zică uite pot să arăt așa. Un actor are cea mai bună scuză să posteze selfie-uri.

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR