În urmă cu mai mulţi ani am stat de vorbă cu un ţăran din Giurgiu în preajma alegerilor locale. L-am întrebat atunci dacă îl votează pe actualul primar pentru o bere. „Nu, mi-a spus el, cum aș putea să fac asta?” Am privit surprins sociologic de ipoteza că, în sfârșit, românii cu venituri mici și din mediul rural s-au trezit și nu își mai vând votul pe 30 de arginţi. Îi spun entuziast că lumea se schimbă și e bine că și la ţară oamenii își dau seama de puterea votului, de faptul că își pot croi propriul destin fără să fie slugile unora care trecător conduc destinele comunei sau ale naţiei. Interlocutorul meu dă din cap aprobator și scapă ușor printre dinţi un soi de „Da, da…”. Mă gândesc apoi să îi explic în puţine cuvinte relaţia dintre ales și cetăţeni ca pe un contract social, dar imediat domnul cu pricina ţine să facă o precizare:
„…dar dacă îmi dă o ţuică, mă mai gândesc. Ceilalţi nu îmi dau nici măcar atât.”
Nu am mai discutat despre politică, dar am înţeles că alegerea lui era perfect raţională și se întemeia pe o chestiune de gust (ţuică, nu bere) și de beneficiu imediat în relaţia cu una dintre părţi ( ei ne dau ceva, ceilalţi nu). Și apoi, într-o relaţie de dependenţă în care „unul dă și altul primește”, există o asimetrie de tip feudal (stăpâni și slugi), nu o relativă simetrie de tip democratic (între aleși și alegători, între cetăţeni și stat), în care prin vot să se asigure garantarea drepturilor naturale și a libertăţilor individuale, cum au gândit-o mai ales John Locke și Jaques Rousseau în contractul social. Dar așa se întâmplă când avem de a face cu cetăţeni fără o minimă cultură politică, inapţi să conștientizeze propriile libertăţi și drepturi constituţionale și incapabili să aleagă între partide sau între candidaţi în baza unor criterii mult mai complexe, cum ar fi ideologia, programul politic, competenţa de leadership sau integritatea. Într-un astfel de context, cu mulţi dintre cetăţeni incompetenţi civic, democraţia funcţionează viciat și pare mai degrabă un produs de import, o formă fără fond, care dezamăgește mereu. Dar nu e neapărat vina lor.
Nimeni după 1989 nu s-a preocupat de alfabetizarea democratică sau de resocializarea politică a românilor care au ieșit din sistemul educaţional al unei societăţi totalitare. Românii au răsturnat o dictatură pentru că libertatea le era mult prea îngrădită, dar odată dobândită nu și-au imaginat că libertatea presupune și responsabilitate. Cei mai mulţi dintre noi au preferat o democraţie improvizată din mers, pe ideea că societatea deschisă nu e un proces de construcţie prin învăţare, ci unul care vine de la sine. Clasa politică nu și-a propus nici ea să își educe propriul electorat și a preferat manipularea emoţiei, utilizarea fricii și a urii drept vehicul atitudinal de captare a votului. Mass-media a reușit parţial să educe publicul despre esenţa alegerilor într-o democraţie, dar insuficient. Unele dintre televiziuni au cuplat la acest joc al minciunii, devenind cutii de rezonanţă ale laboratoarelor de manipulare. Extinderea politicii pe reţele de socializare a reușit să mobilizeze oameni, să creeze noi centre de putere, dar nu a depășit spectrul buclei informaţionale, al manipulării emoţiilor colective prin armate de troli specializate în fake-news și post adevăr.
Date IRES – Cultura politică în România, 14-17 februarie 2019, 1.035 de respondenţi 18+, CATI, ±3%
Frica faţă de străini, demonizarea și decredibilizarea adversarilor, exagerarea promisiunilor electorale par să fi funcţionat în fiecare ciclu electoral din ultimii 30 de ani. În mod paradoxal, școala a făcut cel mai puţin acolo unde ar fi trebuit să facă cel mai mult: să cultive caractere și să construiască buni cetăţeni. Dar educaţia civică și astăzi rămâne o materie aproape opţională de gimnaziu, în loc să fie materia de bază pentru elevii de liceu, viitori cetăţeni care urmează să își exercite votul. Tinerii se trezesc aruncaţi într-o lume fără busolă, dezamăgiţi că ar putea schimba ceva și cu dorinţa de a emigra pentru o bună parte dintre ei. Dar cine știe, poate că nimeni din clasa politică nu și-a dorit un cetăţean informat, educat, cu valori clare, convingeri solide, activ politic și extrem de critic. Pentru că, dacă ar fi fost astfel, e evident că nu am fi fost aici, iar nivelul de mediocritate, demagogie și impostură din actuala clasă politică ar fi fost mult mai dur sancţionat de către electorat.
Între timp, România a fost primită în NATO și în Uniunea Europeană, milioane de români au circulat în străinătate și gradul lor de toleranţă cu privire la excesele politicienilor pare să mai fi scăzut. Poporul are dreptate la fiecare rând de alegeri. Cu toate acestea, infrastructura e în stare critică, absorbţia fondurilor europene e mult sub așteptări, clivajul între diverse categorii sociale e în creștere, iar demagogia a devenit o constantă a realităţii românești. Suntem o ţară cu o creștere economică bazată pe consum, nu pe investiţii. Ne împrumutăm pentru a plăti salariile bugetarilor, pentru că economia suportă multe, dar nu populismul. Încrederea în partide și în clasa politică este la cel mai mic nivel din 1989 (sub 10%), iar pesimismul naţional este la o cotă de alertă (trei din patru români consideră că ţara se îndreaptă într-o direcţie greșită).
În 2016, românii au votat masiv PSD pornind de la un program politic extrem de generos, cu promisiuni de măriri de salarii și pensii, combinat cu frica faţă de străini, etichetări de poziţionare (români patrioţi și români trădători), dar și teorii conspiraţioniste (Cioloş, Soroș) care au făcut din mesajul naţionalist suveranist o posibilă alternativă la cel proeuropean autentic. Cu o legitimitate politică confirmată, PSD a fost capturat de propria conducere, care a promovat un mesaj paternalist, aproape autoritar, ţinând cont de dependenţa faţă de stat a românilor. Apoi, liderii PSD s-au concentrat pe o singură temă a reformei justiţiei, care a eșuat ca o încercare a politicului de interferenţă sau de subordonare a acesteia în interesul propriu. 51% dintre români apreciau în preajma alegerilor că Liviu Dragnea și guvernul PSD au făcut presiuni asupra justiţiei. Acest balast de imagine a făcut ca PSD să fie perceput ca un partid antieuropean la propriu, nefrecventabil și rejectabil chiar de către socialiștii europeni.
În mai 2019, fără să îl fi citit neapărat pe Montesquieu, dar sensibili la separarea puterilor în stat și la independenţa justiţiei, cetăţenii au transmis PSD un mesaj clar. Și chiar dacă electoratul pesedist a ieșit la vot, prin personalizarea luptei politice (Iohannis versus Dragnea), etichetarea negativă (PSD ciuma roșie), clarificarea identitară (pro sau antijustiţie) s-a reușit o mobilizare exemplară la vot a indecișilor și orientarea predominantă a voturilor acestora către opoziţie. Astfel, PSD a căzut de la 45% în 2016 la 23% în 2019. După încarcerarea liderului PSD, Dragnea a devenit și oaia neagră, așa că nu e de mirare că, în cea mai bună tradiţie poststalinistă, partidul se debarasează de moștenirea fostului lider, într-o încercare de recuperare a spaţiului public.
Date IRES – Cultura politică în România, 14-17 februarie 2019, 1.035 de respondenţi 18+, CATI, ±3%
A fost însă votul de la alegerile europarlamentare 2019 un vot raţional sau un vot emoţional? Au votat românii pro PNL și pro USR PLUS sau anti PSD? Să fi fost căderea PSD rezultatul unei poziţionări inteligente a partidelor de opoziţie printr-un mesaj concentrat pe etichetare (antihoţie, anticorupţie, projustiţie) sau efectul unor greșeli strategice de comunicare și de decizie politică ale PSD? Este votul din mai 2019 unul întemeiat pe o cultură politică semnificativ mai mare faţă de anii anteriori sau suntem în același spaţiu al emoţiei colective, în care ura sau frica croiesc sau fărâmă destine politice?
Interesul românilor pentru politică este unul relativ scăzut, dar dinamic. Cu trei luni înainte de alegeri, aproape 67% dintre români se declarau dezinteresaţi de politică, pentru ca în luna alegerilor proporţia acestora să scadă la 56%. 11% din electorat a devenit activ în ultimele luni. Interesul și informarea despre viaţa politică sunt importante din perspectiva votului raţional comparativ cu cel emoţional. Se știe că cei mai informaţi și mai activi politic sunt mai puţin penetrabili la mesaje periferice sau emoţionale, în timp ce cei mai puţin interesaţi de politică și inactivi, nu.
Dacă 44% dintre români s-au arătat interesaţi de viaţa politică, această atitudine favorabilă a fost transpusă în cea mai mare măsură și în comportamentul de vot. Există însă diferenţe majore între categorii. Interesul pentru politică este mai mare în rândul vârstnicilor (40%) decât în rândul tinerilor (20%). Cei în vârstă sunt mai interesaţi și mai activ politic, nu pentru că au neapărat o mai bună cultură politică, ci pentru că sunt mai interesaţi de măsurile de asistenţă socială oferite de către stat. Educaţia își spune cuvântul și aici, cei cu studii superioare sunt mai interesaţi de politică în proporţie dublă (51%) faţă de cei cu studii elementare (25%), fiind probabil mai conștienţi de importanţa votului într-o societate democratică.
Și cu toate că există multă neîncredere în clasa politică (90%), două treimi dintre români consideră că votul este important, chiar dacă o treime apreciază că este sceptică cu privire la o posibilă schimbare prin vot.
Doctrinele politice par să fi devenit irelevante în politica românească într-o proporţie mult mai mare faţă de anii ’90, când asumarea votului pentru un partid sau altul era în mare măsură asociată cu doctrina politică. În 2019, numai 25% dintre cetăţeni se mai identifică cu o doctrină politică, în timp ce 75% nu o fac. Cei vârstnici par să mai aibă o claritate ideologică (41%), în sensul că asistenţa socială, protecţia categoriilor celor mai dezavantajate e asociată în general mai mult cu partidele de stânga, decât cu cele de dreapta. Tinerii par să fie ideologizaţi cel mai puţin (13%), dar nici nu înţeleg foarte bine diferenţele de nuanţă ideologică, mai ales cele privind rolul statului. Cei cu studii superioare par să valorizeze ideologia mai mult (34%) decât cei cu studii elementare (17%). De fapt, în acest mariaj al partidelor cu ideologii diferite e foarte greu să mai faci o distincţie între ideologii, când ani întregi ţările au fost guvernate de coaliţii cu ideologii diferite, inclusiv în România. Si apoi, stânga românească e în familia socialiștilor europeni, dar e una conservatoare, în timp ce partidele europene de stânga sunt progresiste. În mod similar, dreapta românească e percepută ca fiind progresistă, în timp ce dreapta europeană e mai degrabă conservatoare. În consecinţă, numai 7% dintre români iau în considerare doctrina atunci când își fundamentează votul, ceilalţi fiind determinaţi de programul politic (53%) și 27% de lideri.
Date IRES – Cultura politică în România, 14-17 februarie 2019, 1.035 de respondenţi 18+, CATI, ±3%
În condiţiile în care 56% dintre români spun că nivelul de corupţie este important în fundamentarea votului, iar 66% susţin că ar vota un partid de o altă doctrină, dacă este mai puţin corupt, e posibil ca lupta anticorupţie să fi fost singura ideologie validă din ultimii ani. Căci ce altceva este ideologia, decât un mod de percepţie, explicare sau interpretare a realităţii, completat de un pattern de acţiune pentru partidele politice? Și când linia corupţiei e trasă în societate, e important de ce parte a baricadei te afli în această luptă. PSD pare să fi pierdut această bătălie, din moment ce eticheta corupţiei e atât de bine lipită de fruntea partidului. De reţinut este că 40% dintre respondenţi nu consideră corupţia un factor-cheie în fundamentarea deciziei de vot, ceea ce poate totuși fi un indiciu de fracturare a societăţii pe această temă.
Confuzia ideologică în fundamentarea votului se vede și în percepţia rolului statului. 84% dintre români vor un stat puternic, care să aibă grijă de cei dezavantajaţi, 65% vor un stat care să limiteze puterea corporaţiilor și numai 45% vor un stat cu mai puţine atribuţii. Așteptările ridicate faţă de stat trădează reminiscenţa unui model paternalist, în care responsabilitatea individuală este dificil asumată, iar statul este și arbitru, și jucător în societate. Și aici se observă cum dependenţa și așteptările faţă de un stat puternic au un nivel mai redus în rândul celor cu studii superioare, preponderent din mediul urban. Este de remarcat faptul că tinerii își doresc într-o proporţie mai mică un stat cu atribuţii reduse (37% – Da, 62% – Nu), ceea ce ridică serioase semne de întrebare asupra impactului educaţiei în profilarea și formarea unor buni cetăţeni, creativi, adaptabili și autonomi pregătiţi pentru societatea secolului XXI.
Aproape o treime dintre români au declarat că își întemeiază votul pornind de la liderii politici. Știm că imaginea liderilor are o componentă personală (carismă, apropiere de oameni, integritate etc.), dar și o componentă politică (ideologie, program etc.). Cu toate aceste, studiile IRES arată că numai 81% dintre români știu cine este liderul PSD, 53% cine este liderul PNL, 26% cine este liderul USR. Deficitul de notorietate al liderilor noilor partide politice nu pare să fi fost o condiţie necesară pentru colectarea voturilor, ceea ce ne face să credem că votul din mai 2019 a fost mai degrabă unul de contestare a liderului PSD, care se îndepărta din ce în ce mai mult de un leadership european și risca să inducă României aceeași direcţie.
România democrată pare să fie mai puternică decât credem. 75% dintre români consideră că România poate susţine o democraţie autentică, ceea ce este un indicator optimist având în vedere că, în egală măsură, românii cred că direcţia spre care se îndreaptă ţara este una greșită. E drept că pot încape multe în această sintagmă și fiecare poate umple acest sens cu propriile nemulţumiri atribuibile mai mult sau mai puţin României sau clasei politice. Există însă și devieri de la ceea ce reprezintă limitele unei democraţii funcţionale. Astfel, 55% dintre români își doresc un președinte care să ignore Parlamentul în luarea deciziilor. Ori, Parlamentul este singura instituţie care face diferenţa faţă de o dictatură. Aici se vede prototipicalitatea președintelui jucător, indusă de Traian Băsescu prin etichetarea predominant negativă a legislativului pe durata celor două mandate. Într-un scenariu posibil, 34% dintre români consideră că un regim militar ar fi bun, ceea ce e deja mult prea mult pentru o ţară membră NATO și UE.
Să rămânem totuși optimiști: 90% dintre români preferă un regim democratic. Şi apoi tranzacţionarea voturilor nu poate fi generalizată. 9% dintre respondenţi declară că au primit personal bani și numai 34% declară că au auzit de persoane care au primit bani pentru a vota un partid sau un candidat. Ceea ce ne face să credem, prin inferenţă, că ceilalţi sunt cetăţeni responsabili. România e salvată!
Date IRES – Cultura politică în România, 14-17 februarie 2019, 1.035 de respondenţi 18+, CATI, ±3%
În concluzie, cultura politică a românilor are loc de maturizare. Se votează încă preponderent emoţional, nu raţional, motivat de frică sau de ură, distructiv, nu constructiv. Mulţi dintre noi ne hrănim în propria buclă informaţională, având impresia că ea este singura realitate. În acest timp, politicienii își fac jocul facil al emoţiei, iar noi nu mai suntem atenţi că nu se fac autostrăzi, spitale sau locuri de muncă. Perdelele de fum ale urii și fricii dictează voturile, amputând spiritul critic atât de necesar unei democraţii sănătoase. Dar fără o educaţie civică temeinică, nu vom avea niciodată nici cetăţeni mai buni și nici o altă clasă politică. Pentru că vom alege mereu la fel, iar politicienii nu pot fi mai buni decât suntem noi.
