Autor de expresie maghiară, poate cel mai vizibil tânăr dramaturg al ultimilor cinci ani în teatrul românesc, despre Székely Csaba se spune că este mult mai cunoscut în afara României, decât între granițele ei, deși s-a născut la Tîrgu-Mureș, a crescut la Arad și a studiat la Cluj-Napoca. Criticii de teatru îl cataloghează drept un maestru al umorului, care se folosește de această pârghie pentru a studia mecanismele sociale şi politice şi a explora în profunzime umanitatea.
Székely Csaba | Foto: www.magyarnarancs.hu
În acest sfârșit de an, lui Székely Csaba îi va montată la Târgu-Mureș piesa cu titlul „:P (patru piesuțe politice despre dușmani)”, în traducerea lui László Sándor, care este alcătuită din patru bucăți scurte de 20-30 de minute intitulate „Caruselul”, „Băi, animalelor”, „Fântâna” şi „Viaţă sau Marte!”. Piesa va fi montată pe o scenă de limbă română de Aba Sebestyén care i-a regizat dramaturgului Székely Csaba alte trei-patru piese plus două traduceri, până acum toate în limba maghiară. Trupa este formată din actorii Raisa Ané, Csaba Ciugulitu și Andi Gherghe, alături de care Székely Csaba a lucrat și la spectacolul „MaRó”, cu Andi Gherghe în calitate de regizor.
Fiind un text care ridiculizează conceptele noastre despre ceilalți, acest lucru poate funcționa doar cu ajutorul umorului. Ca urmare, cele patru mici texte discută lucruri serioase în mod neserios, cu ajutorul fabulei, la fel cum a făcut-o și dramaturgul și prozatorul francez La Fontaine. Pe scurt, patru fabule despre putere, conviețuire, frică, adevăr și minciună. „Adică aparent vorbești despre altceva, despre lupi, miei și broaște, dar toată lumea știe că de fapt vorbești despre noi. Am încercat să examinez natura urii din societate. Am putea numi asta un punct de plecare al piesei mele”, a precizat Székely Csaba într-o discuție cu revista Sinteza. Despre ce dușmănesc, de fapt, personajele din textele lui Székely Csaba unele la altele, dar și despre dușmanii societății românești, am aflat din interviul pe care dramaturgul l-a acordat revistei Sinteza.
Spectacolul „MaRo” de Szekely Csaba, regia Andi Gherghe, producție a Yorick Studio Târgu-Mureș, a fost marele câștigător al celei de-a XIV-a ediții a Festivalului Comediei Românești – festCO cu premiul pentru cel mai bun spectacol de comedie și premii pentru interpretare masculină și feminină, decernate la Gala Comediei Românești, desfășurată în luna mai în sala „Radu Beligan” a Teatrului de Comedie.
Sinteza: Cum construiți conflictul în aceste texte, respectiv cum vă raportați la o noțiune atât de complexă și cu atât de multe implicații cum este „dușmanul”?
Csaba Székely: Aceste texte sunt niște alegorii comice și ușor absurde despre modul în care ne raportăm la cei care sunt altfel decât noi. Conflictele se nasc de obicei din ignoranță și teamă de altul, dar se pot naște și din încredere. Imediat dau și exemple. Eu consider dușmănia o construcție socială și culturală foarte puternică, imposibil de distrus, pentru că se bazează pe un instinct primitiv, o teamă pe care o purtăm în noi din timpuri preistorice, și care ne sună așa: tribul meu îmi oferă siguranță, celelalte triburi pot fi periculoase. Pe acest instinct s-a construit de-a lungul timpurilor o structură complicată, care vrea pe de o parte să justifice frica de altul dând vina pe el, iar pe de altă parte, să manipuleze masele în așa fel încât puterea să-și păstreze poziția. Deci eu văd dușmănia într-o relație strânsă cu interesele puterii.
Să luăm exemplul refugiaților. La nivel instinctual există această teamă de islam, mai ales în Europa de Est unde omul de rând nu s-a întâlnit cu prea mulți musulmani și unde informațiile le primește mai ales din știri de la televizor. Puterea poate să micșoreze sau să amplifice această frică. Dacă scopul său este bunăstarea societății, atunci va încerca s-o micșoreze. Să explice care sunt riscurile reale, care sunt beneficiile situației, și cum am putea contribui la rezolvarea problemelor. Dacă scopul este păstrarea puterii, atunci guvernul va instiga la ură, pentru că puterea, mai ales puterea de tip autocratic, are nevoie de dușmani ca să-și justifice expansiunea. Când guvernul spune că refugiații sunt inamici care vor să ne distrugă cultura, dar noi vă apărăm de ei, atunci în rândul populației va crește ura față de musulmani, dar și simpatia față de guvern. Această temă apare în piesa „Viață sau Marte!”: din cauza războaielor și a încălzirii globale viața pe Terra devine insuportabilă, așa că oamenii decid să se mută pe Marte. Însă asta nu le convine marțienilor, și guvernul marțian începe o propagandă anti-oameni.
Să vă dau un exemplu și de celălalt tip de conflict, care se naște din încredere. În România există o preconcepție pozitivă față de Occident. Ăia sunt mai civilizați, mai culți, mai puri, fac mașini mai bune. Deci este aici și o doză de complex de inferioritate. Bine, chiar fac mașini mai bune. Dacă ne uităm bine, aceste preconcepții s-au arătat și la alegerea lui Klaus Iohannis în funcția de președinte. Dar când încrederea e prea mare și așteptările sunt prea mari, atunci dezamăgirea devine inevitabilă, și asta duce la conflicte. Printre altele despre asta vorbește piesa „Băi, animalelor” unde animalele de deșert vor să-și aleagă un rege străin.
Ce dușmănesc, de fapt, personajele unele la altele și cum are loc confruntarea între ele?Regia și strategia împotriva dușmanului cum se construiesc din perspectiva personajelor?Dar din perspectiva dramaturgului?
Personajele vor putere, vor să controleze. Dușmănesc diversitatea, pentru că e un lucru mai greu de controlat. Vor uniformitate. Uniformitatea dă siguranță, diversitatea dezbină. Cel puțin așa cred ei. Eu unul cred că cea mai mare diferență dintre uniformitate și diversitate e că prima nu există. Uniformitatea este doar o iluzie pe care mulți încearcă s-o pună în practică. Părerea mea este că primul pas spre conviețuire pașnică este asumarea diversității. Ar trebui ca cineva să dezvolte o metodă gen 12 pași ai conviețuirii, după cei 12 pași ai alcoolicilor anonimi, unde primul pas este recunoașterea faptului că ești alcoolic și ai nevoie de ajutor.
Care este miza în momentul în care scrieți un text politic? Care ar trebui să fie miza teatrului politic?
Pentru mine, teatrul politic este cel mai important tip de teatru. Te face să nu rămâi indiferent la lucrurile care se întâmplă în jurul tău, te îndeamnă să îți pui întrebări relevante, să ieși din zona teoriilor de conspirație, să afli lucruri noi despre lume și să fii un cetățean activ. Cu cât ești mai activ, cu atât crește calitatea societății în care trăiești. Asta este miza. De exemplu, când văd un spectacol de Gianina Cărbunariu sau Bogdan Georgescu simt că se întâmplă ceva important, spectacolul îmi schimbă percepția despre lume. Sper să ajung și eu cândva acolo, să aibă și piesele mele acest efect asupra spectatorilor mei.
Scriu și alte tipuri de piese, pentru că mă interesează și alte genuri, dar amestec politică în orice. De exemplu, am scris o comedie despre Mihai Viteazu. Este o piesă istorică, dar e hardcore politic.
Ce fel de societate considerați că favorizează dușmănia?
Cred că, în primul rând, societățile care consideră că au suferit pierderi în trecutul mai mult sau mai puțin apropiat, au demnitatea zdruncinată, și simt nevoia să se facă dreptate. Nu cred că România ar ieși în evidență în acest sens. Societatea românească, la fel ca societățile din majoritatea țărilor est-europene (Serbia fiind o excepție), se mulțumește să se lupte cu dușmani simbolici. În funcție de țara în care suntem, acești dușmani pot fi minoritățile, evreii, migranții, liberalii, băncile, corupția, nihiliștii, SUA, UE, sau orice grup care poate fi prezentat alegătorilor ca un inamic care trebuie învins. E foarte interesantă psihologia maselor în acest sens. Dacă ești la putere, trebuie să faci în așa fel încât lumea să creadă că acești dușmani sunt puternici, și pericolul e foarte, foarte mare. Pentru asta trebuie ca oamenii să se creadă mici. Cum obții acest lucru? Nu prin a-i spune „bă, ce micuți sunteți!”, că atunci se supără. Îi spui: eu vă fac mare! Împreună vom fi mari! „We will make this country great again!” Și atunci ei vor crede în subconștientul lor: dacă vom fi mari, înseamnă că acum suntem mici. Și atunci o să aibă nevoie de tine ca să-i faci mare, și o să te respecte pentru că îi aperi de dușmani. Asta se întâmplă peste tot în lume. Eu nu am o părere bună despre aceste lupte simbolice, și totuși trebuie să spun că suntem norocoși, foarte norocoși că trăim în țara asta.
Cine sunt dușmanii societății românești din punctul dumneavoastră de vedere?
Aici cred că trebuie să facem o diferență: cu cine luptă elita politică și cine sunt dușmanii adevărați ai societății sunt două lucruri diferite. După cum am spus, la noi se dau lupte cu dușmani construiți pentru ca cineva să poată ieși victorios după o bătălie simbolică, și pentru a hrăni nevoia oamenilor de a se simți superiori. Sunt mai multe metode. De exemplu, umilirea minorităților e un joc destul de popular în această parte a lumii. Dar dușmanii adevărați ai societății nu sunt cei de altă limbă sau orientare. Sunt cei care stau în calea progresului. De exemplu, cei care risipesc miliarde pe lucruri complet inutile, cum ar fi Catedrala Mântuirii Neamului, dar lasă școli și spitale fără dotări și personal. Sau distrug instituții culturale, blochează reforme, răspândesc idei naționaliste… Toți cei care fac ca țara să rămână în urmă, ei sunt adevărații dușmani ai societății.
În calitate de dramaturg considerați că aveți o obligație morală de a trata în textele dvs. teme mai puțin comode din societate?
Nu. Mă ocup cu teme care mă interesează și inițial credeam că mă interesează doar problemele incomode. Dar mi-am dat seama după un timp că, de fapt, nu există problemă comodă, doar dramaturg laș.
Ce vă surprinde și ce vă inspiră cel mai mult în societatea românească în acest moment?
Mă surprinde că, în acest moment, la anumite portofolii chiar avem miniștri normali, care se pricep la ceea ce fac. E un lucru destul de ieșit din comun.
Dacă legăm inspirația de societate, atunci cred că mă inspiră lucrurile care mă revoltă. Lucruri mărunte. De exemplu, cazul lui Emil Boc cu tăblița bilingvă de la marginea Clujului. O luptă simbolică în care puterea iarăși „i-a arătat ungurilor” cine-i șefu’. Încă suntem aici, în secolul XXI. Nu e de mirare că normalitatea mă surprinde.
