De altfel, de peste două săptămâni, televiziunile își ocupă mai tot spațiul de știri cu subiectul Coronavirus, propagând o spirală a emoției. Și așa se explică că deși COVID-19 nici măcar nu era confirmat în România, rafturile magazinelor începuseră să fie golite sub impulsul unei panici generalizate. Și asta în condițiile în care știrile televiziunilor erau în mare măsură despre ce se întâmplă în Italia, nu în România. „Italia e mult prea legată de România și virusul va ajunge sigur și în România!”- cel puțin așa au gândit cei mai mulți dintre români în acele momente. Și nu au greșit! În plus, frica de foame a fost un factor motivator puternic, pentru că aici e vorba de o trebuință primară. Imaginea unui raft gol a fost șocantă și suficientă pentru a declanșa un comportament imediat: cumpără acum, pentru că mai târziu va fi prea târziu. Prin contagiune și imitație, procurarea de rezerve alimentare a devenit un fenomen de masă.

Pe rețelele de socializare lumea s-a împărțit rapid. Cei care au acționat emoțional, cumpărând preventiv alimente pentru vremuri de carantină sau izolare, au acționat ca o cutie de rezonanță pentru ceilalți, amplificând incertitudinea și panica. Mulți dintre ei au fost ridiculizați de către cei autointitulați raționali, care spuneau că e aberant să ai un astfel de comportament în absența unui risc imediat de îmbolnăvire. Goliți bibliotecile, nu rafturile! – era unul dintre mesajele care circulau frecvent înainte de apariția virusului în România.

Putem să îi considerăm pe cei care au golit magazinele ca fiind iraționali în fața unei incertitudini sau prevăzători, raționali din perspectiva unei gândiri anticipative?

Noi, românii, nu am fost niciodată extraordinari în a gestiona incertitudinea. Acționăm de obicei instinctual, emoțional, spontan și apoi vedem ce se mai întâmplă. Nu avem un plan B, pentru că nu considerăm că ar fi util. Iar atunci când vrem să prevenim ceva, suntem ridiculizați pentru că exagerăm. E drept că studiile multiculturale privind managementul incertitudinii ne poziționează mai mult lângă italieni sau spanioli și mai puțin lângă germani sau olandezi. Nu avem o cultură a riscului și, în general, așteptăm ca autoritățile să rezolve totul. Asta înseamnă că mulți dintre noi nu înțelegem amplitudinea și intensitatea unui fenomen cu grad mare de risc, așa cum este cazul în prezent cu COVID-19. De asta, mulți dintre cei izolați la domiciliu au preferat să se plimbe la cumpărături, chiar cu riscul de a-i îmbolnăvi pe ceilalți. Alții au ascuns călătoria lor prin Italia și au mers în colectivități, la serviciu sau la mall. Însă cel mai iresponsabil mi s-a ­părut gestul unor cetățeni români care au declarat o altă țară de origine pentru a evita carantina sau izolarea la domiciliu, deși știau că sosesc din zone restricționate. Dar responsabilitatea nu poate exista fără o cultură minimală privind situațiile de risc!

Și deși, numărul deceselor sau îmbolnăvirilor pare să fie mult mai mic decât în cazul unei gripe obișnuite, care ucide în Europa câteva zeci de mii de oameni, iar în România, câteva sute, COVID-19 pare să fie lebăda neagră care schimbă total regulile unei vieți confortabile pentru cei mai mulți din locuitorii planetei. De ce s-a întâmplat asta? Poate că noutatea lui COVID -19, agresivitatea lui probată științific, incertitudinea legată de o posibilă pandemie, reacția dură a autorităților prin aplicarea unor măsuri colective de izolare au transformat Coronavirus într-un subiect de presă la nivel global. Să ne amintim că prima reacție, justificată de către experții OMS pentru limitarea extinderii virusului, a fost izolarea unor localități și apoi închiderea granițelor. S-a întâmplat în China, Italia și, probabil, vor mai urma și alte țări. Astfel, am descoperit că libertatea de circulație este amputată, că granițele nu sunt invizibile iar drepturile fundamentale pot fi restricționate de către stat, dacă sănătatea publică este în pericol. Mulți nu înțeleg nici acum de ce carantina sau izolarea trebuie respectate pentru a nu le pune celor apropiați viața în pericol.

În plus, impactul asupra economiilor naționale nu va întârzia să apară. De pildă, limitarea exporturilor de mașini din Germania în China va afecta implicit producția din industria orizontală din România. Multe firme, mai ales cele din turism sau transport, vor fi nevoite să își restrângă activitatea. Altele vor fi nevoite să se adapteze în condițiile limitării libertății de circulație și să încurajeze munca de acasă sau să opereze concedieri. Oare câte din firmele românești au un plan de contingență pentru astfel de situații?

Isteria colectivă irațională din debutul fenomenului Coronavirus în România a fost generată și de absența unor informații oficiale.

Pe acest fond, credulitatea unora nu poate fi judecată. Contagiunea și exagerarea informațională au dus într-o primă etapă la exacerbarea subiectului Coronavirus. Dar, ulterior, foarte prompt, autoritățile publice au reacționat și au cerut cetățenilor să se informeze numai din surse oficiale. Credibilitatea surselor care informează este foarte importantă în astfel de situații! Raed Arafat a fost și este poate factorul de stabilitate în această mare de incertitudine, garanția că autoritățile știu și acționează corespunzător pentru gestionarea acestei crize. Arafat nu este perfect, mai și greșește, dar absența lui din tabloul managementului de criză ar spori cu siguranță incertitudinea. Conferințele de presă și informările zilnice privind evoluția virusului COVID -19 în România, campania de informare și explicare continuă a măsurilor de prevenție și a modului de reacție în caz de îmbolnăvire, aplicarea unor măsuri restrictive, care să evite aglomerările umane și, implicit, să reducă contagiunea au demonstrat că leadershipul completat de o competență specifică este combinația adecvată pentru gestionarea situațiilor de criză, ceea ce este destul de rar la români. Până acum, autoritățile care gestionează criza COVID -19 au răspuns corect, la timp și foarte transparent. Și de aceea, se bucură probabil de încrederea populației, ceea ce este esențial pentru managementul crizei într-o societatea democratică. Rămâne să vedem cum vor reacționa românii și autoritățile arunci când vom avea primele decese sau când fenomenul COVID-19 va depăși stadiul benign și își va fi atins apogeul.

Ce am învățat până acum din reacția publică la Coronavirus?

Nu avem o cultură a riscului, nu suntem familiarizați cu incertitudinea, reacționăm emoțional, dar nu întotdeauna emoția este ceva negativ. Dacă nu se transformă în isterie, emoția poate deveni un catalizator motivațional puternic pentru modelarea unui comportament dezirabil la nivel individual și colectiv.

Nu avem cu toții responsabilitatea propriilor gesturi în astfel de situații. Suntem mai mult preocupați de siguranța noastră, fără să înțelegem consecințele actelor noastre asupra familiei, comunității sau societății. Responsabilitatea propriilor acțiuni în situații de criză trebuie cultivată și asumată.

În general, nu există un plan B de reacție la situații de criză de acest gen, inclusiv în rândul companiilor, ceea ce crește gradul de expunere la risc și, implicit, vulnerabilitatea economiei.

Instituțiile publice centrale autorizate pentru gestionarea situațiilor de urgență au reacționat până în prezent prompt, profesionist și transparent, mai ales din perspectiva comunicării publice. Este o schimbare care merită apreciată, dar care trebuie transformată în proceduri exersate la nivelul autorităților locale și într-un efort sistematic de informare și formare a unei culturi publice de gestionare a situațiilor de risc. Nu știm care va fi capacitatea instituțională de răspuns la o epidemie de Coronavirus. Ea urmează să fie probată în momentul de vârf al fenomenului.

Drumul de la panică la rațiune în situații de criză cere un efort sistematic de adaptare instituțională și individuală. Pentru că succesul limitării impactului unor fenomene de acest gen în România nu depinde numai de autorități, ci de fiecare dintre noi.