La Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, în clădirea Primei Școli Românești, în chilii, dar și în clădirea unui fost dispensar, se păstrează cărți vechi și documente de aproape 10 secole. Au fost ascunse de năvălitori și de comuniști în turla bisericii și descoperite în 1962 din întâmplare de un tâmplar. După ce au fost soase la lumină, episcopul de atunci, Vasile Coman, decide să facă un muzeu cu ele.

Comoara va fi preluată de Vasile Oltean, student pe atunci. De 49 de ani buchisește la ea. A învățat greaca și slavona ca să poată descifra textele vechi. A publicat 34 de cărți despre ce a găsit acolo, pe banii lui. Pentru asta are CAR-uri făcute pe numele tuturor băieților lui. A făcut tot ce i-a stat în putință. Dar de la un timp încoace, a început să plouă prin acoperișul depozitului de carte. A cerut bani să repare clădirea, a primit 200 de mii de lei de la Secretariatul pentru Culte, dar pentru restul de 120 de mii de lei, de câți mai este nevoie, nu mai are resuse. A făcut un apel public, dar singurii care au răspuns au fost pensionarii din Șcheii Brașovului. Au venit și cu câte 5 lei din pensia lor amărâtă, i-au dat ca să salveze „casa cu manuscrise”. Un bătrân de 92 de ani, Gheorghe Vili, a venit cu 430 de lei adunați de la el și vecinii lui. I-a întins cu mâna tremurândă. În total, s-au adunat 1.920 de lei. Prea puțin. Nicio firmă din Brașov n-a donat niciun leu, niciun om de afaceri n-a făcut vreo sponsorizare.

În dimineața în care am ajuns în Șchei era după ce plouase toată noaptea. L-am găsit pe preotul-filolog printre cărți, cu vailingul în mână, scotea apa adunată dintre rafturile cu documente.

Una din încăperile depozitului cu documente care urmează să fie descifrate

Vremea când un exmatriculat și un pușcăriaș făceau un muzeu

Într-o dimineață, era în clasă când dascălul îi zice: „Oltene, du-te acasă și să nu mai vii până nu-l convingi pe tac-tu să se înscrie în CAP”. Copilul fuge acasă, intră în șură unde tata tăia un vițel și-i zice ce s-a întâmplat. Tatăl nu pare mirat. Îi face copilului o trăistuță și-l pune pe tren, îl trimite la fratele mamei care era episcop in Brașov, iar episcopul îl bagă la școală în oraș și va avea grijă de el de atunci înainte. „Când m-am întors în vacanță”, povestește profesorul Oltean, „într-o duminică pe la 11, în timpul slujbei, vin unii de la partid. Tata fuge și ei îl fugăresc prin biserică. Când ajunge acasă, ei scoseseră caii de dârlogi afară pe porți. Caii se zbăteau, erau cai nărăvași. Tata s-a înfuriat și le-a strigat: «Nenorociților, v-am dat pământurile, v-am dat utilajele, vițeii, oile, pădurea, acum de ce-mi luați și caii?». Atunci șeful de la raion apucă lanțul de fier și îl lovește pe tata, văd cum îi țâșnește sângele. Dar nu s-a lăsat, tata și-a smus caii din mâinile lor și a fugit în munți. Din ziua aceea, patru ani a stat în munți”.

Copilul învăța bine la Brașov, unchiul lui după mamă, episcopul Vasile Coman, îl va avea în grijă și-l va îndruma. În clasa a șaptea l-a avut la ora de dirigenție pe Sadoveanu. Scriitorul le-a vorbit despre Bradul strâmb, iar copilul Vasile, din Deal de la Alba, a recunoscut povestea, pentru că-l cunoscuse pe cel cu văcuța, așa că a povestit cu Sadoveanu. În satul lui, din 192 de case, au ieșit 40 de preoți. Duminica, dacă te trezeai în sat, era pustiu. Toți mergeau la biserică. Din familia lor, cinci unchi și doi frați erau preoți. Vasile era în Brașov când a auzit la radio anunțul cu ultimele sate care s-au colectivizat: printre ele, chiar ultimul pe listă, era Dealul lui. A făcut studii de filologie și germanistică, dar și de teologie. Și-a luat doctoratul cu un studiu lingvistic pe un text teologic. Dar gândul lui va fugi adesea spre părinți și satul lui din Deal, întotdeauna cu îngrijorare. La bătrânețe va scrie o carte despre satul lui.

Tot în acea vreme Ion Colan, om cu trei licențe și două doctorate, făcea opt ani de pușcărie în temnițele comuniste. După ce a fost eliberat, n-a putut să se mai angajeze altceva decât tâmplar la Biserica Sfântul Nicolae. Avea salariu de 200 de lei. El a descoperit, în 1962, în turnul bisericii, comoara ascunsă a românilor din Șchei: mii de cărți rare și documente vechi. „Dacă vă duceți în turnul bisericii, găsiți mai multe nișe. De ordinul zecilor. Fiecare nișă este o stradă din Șchei”, explică preotul Vasile Oltean. „Acolo își țineau șcheienii tot ce aveau perisabil acasă, dar mai ales slănina, toate produsele porcului, le țineau în nișa respectivă din turnul bisericii. Cum auzeau că vin tătarii, că vin turcii, zideau ușa de intrare și fugeau în munți. Așa le era asigurată bunăstarea. Același lucru se întâmpla cu cărțile, cu documentele, ei nu le țineau în biserică niciodată. Numai cărțile de care aveau, diurn, nevoie de ele stăteau în interiorul bisericii. Pe restul le țineau în turnul bisericii, Când au venit comuniștii, s-a întâmplat la fel, cărțile au fost zidite în turn”. Analizând situația, episcopul Coman decide să facă un muzeu cu cărțile găsite și-l trimite la Colan pe nepotul lui, Vasile Oltean, să cerceteze împreună ce e acolo. Așa începe povestea lui și a patrimoniului de carte și manuscrise vechi, deasupra căruia și azi mai descifrează încă .

Prima carte – un Octoih – se imprima aici de către Coresi, la 1556‑1557. Tipăriturile coresiene sunt peste 25 la număr, în slavonă și română deopotrivă, pe o perioadă de un sfert de secol. Coresi moare la Brașov în 1583.

În 1967, cei doi reușesc să inaugureze Muzeul Primei Școli Românești, în care expun cele mai prețioase exemplare din tipăriturile lui Coresi sau lucrări ale lui Șaguna. În 1968, Ion Colan moare, iar Vasile Oltean rămâne singurul custode al tezaurului de la Șchei. Amândoi au trăit cu puțin, din salarii foarte mici, amândoi au îndurat umilințe, dar niciunul nu s-a gândit nicio clipă să profite. Și azi Vasile Oltean plătește datorii de pe urma cărților pe care le-a publicat, despre cercetările de la Șchei, la edituri care nu se învrednicesc să le vândă.

Reparaţiile la acoperiş au început cu banii primiţi de la Ministerul Culturii, Departamentul cultelor, dar mai este nevoie de încă mulţi alţii

Zbor deasupra unui cuib de cărturari

Vechii șcheieni practicau un negoț de larg răsunet cu Moldova și Muntenia,  ajunseseră să străbată Balcanii, Levantul, până departe în Siria și Egipt, au protejat prin danii lăcașul de cultură și învățătură, care astăzi a devenit Muzeul Prima Școală Românească. Urcăm pe scările din drepta și, după cât de tocite sunt, ne dăm seama că erau scările elevilor, iar cele din stânga, mai puțin tocite, ale dascălilor. Nu e de mirare, muzeograful ne spune că un dascăl, pe atunci, avea și 110 „ciraci”, adică discipoli, și cei mai mulți la 20 de ani.

Deși este atestată de cronica locală la anul 1495, când „s-au zidit școala și biserica”, școala din Șchei este pomenită prima dată în anul 1390, într-o bulă papală emisă de Bonifaciu al IX-lea, iar un Omiliar (manual școlar) presupune existența școlii în secolele XI-XII. La biserica din Șchei s-au tipărit primele cărți de cultură în limba română (de către diaconul Coresi), s-a scris prima cronică cu subiect românesc, prima gramatică românească, primul calendar almanah din literatura română; tot aici s-a format prima școală de copiști, care se ocupau de traducerea, copierea și transcrierea cărților de cultură și cult.

Școala este astăzi un muzeu primitor, are amenajată o sală de clasă „Anton Pann” – pentru că povestitorul venea adesea aici –, cu bănci de lemn de acum 200 de ani, călimări și tăblițe, toate păstrând căldura copilăriei de altădată. Mărturiile din secolul al XVIII-lea cu privire la felul de predare sau manuale de școală sunt impresionante. Nu te aștepți să descoperi un „manual de școală care se cheamă Macrobiotica, secretul de a lungi viața – manual de școală de la 1844”, un Manual de școală de pravilă de comerț de la 1837, de legi comerciale, existent în două limbi: germană și română, iar din secolul al XVI-lea, Învățăturile lui Ioan Gură de Aur, Învățăturile lui Efrem Siru și Învățăturile lui Ioan Cantacuzino (împăratul bizantin care s-a călugărit și a scris o carte împotriva mahomedanilor).

Un „cirac” stătea în școală trei luni și devenea gotman, un fel de notar. Elevii mai merituoși, care stăteau șase luni în școală, deveneau dascăli. Dascălii erau și cantori ai bisericii, dar și profesori în școală. Totuși, școala putea dura și nouă luni, după care deveneau popi. Elevii erau cei mai buni din sat și erau trimiși la școală de întreaga obște. Trebuia să ducă cu ei o găleată de grâu, un car cu lemne și patru florini, valoarea a cam trei-patru boi. Deci, școala costa o avere. Dacă nu se întorceau în sat, părinții dădeau banii înapoi.

În Sala „Diaconul Coresi” se află o tiparniță, modelul celei folosite de Coresi. Aici s-au făurit primele cărți de circulație în limba română. Între anii 1556 și 1588, Coresi a reușit să tipărească aproximativ 40 de titluri de cărți, în sute de exemplare. „Cazania a II-a”, „Psaltirea”, „Sbornicul” și altele. Coresi avea ajutoare, chiar și douăzeci de ucenici și copiști, dar tehnica de atunci era grea. Sculpta pe machete de lemn fiecare pagină, după care le ungea cu cerneală făcută de el într-un fel de bol, punea foaie, o altă bucată de lemn pentru a echilibra și apoi le trecea prin presă. În Sala „Cartea și Cărturarii brașoveni” – copiștii, traducătorii, creatorii de limbă literară, muzică și artă, toți sunt reprezentati aici prin ce au lăsat în urma lor: Omiliarul din veacurile XI-XII, Molitvelnicul popei Bratu, Parimiarul protopopului Vasile, alături de tablourile în ulei pe pânză ale mitropolitului Andrei Șaguna, precum si opereta „Crai nou” a lui Ciprian Porumbescu. Iar în Sala „Cartea, factor de unitate națională” sunt expuse cărțile trimise din Moldova și Țara Românească. Căci biserica de aici a fost ctitorită de 32 de boieri români care au făcut donații. „Ce s-a întâmplat la Șcheii Brașovului”, spune profesorul Oltean, „arată că pe atunci exista un plan, o gândire strategică. Boierii din Țară au pus umărul, Coresi a venit aici ca să ajute națiunea română, să se știe că și noi existăm și că nu suntem proști.” Numai de la Brâncovanu s-au găsit 80 de hrisoave, venite în sprijinul nației române.

Alături, în chiliile bisericii Sfântul Nicolae, se află Complexul muzeal format din alte opt muzee, 30 de camere, 21 de mii de piese, valori ale culturii românești și universale: Muzeul „Junii brașoveni”, „Șcheii brasovului în pictura lui Ștefan Mironescu”, „Muzeul Tudor Ciortea”, „Muzeul Ex libris”, Muzeul „Nicolae Titulescu”, Muzeul „Ion Colan”, urmând a se organiza Muzeul Patrimoniului Național și Universal”.

„Ce s-a întâmplat la Șcheii Brașovului”, spune profesorul Oltean, „arată că pe atunci exista un plan, o gândire strategică. Boierii din Țară au pus umărul, Coresi a venit aici ca să ajute națiunea română, să se știe că și noi existăm și că nu suntem proști.”

La Șchei se găsește o icoană a Maicii Domnului pictată în anul în care s-a născut Shakespeare. A fost furată de trei ori și adusă înapoi de hoții răpuși de remușcări. Tot aici se află prima carte slavă din lume, tipărită la Cracovia în 1491, nouă exemplare unice din Coresi, prima biblie a rușilor în două exemplare, Cronica lui Mihai Viteazu scrisă de nemți la 1603 la Nurnberg, care are 700 de pagini. În ea este numit Mihai Viteazu Eroul. O istorie a perioadei lui Napoleon scrisă de un român, Nicola Nicolau, care a pornit spre America unde auzise că umblă căruțe fără niciun cal, dar l-a întâlnit pe Napoleon și a rămas cu el, l-a însoțit și i-a scris istoria în patru cărți. Tot aici găsim un manual de filosofie de pe vremea lui Ștefan cel Mare și Tetraevangheliarul pe piele de ied nenăscut, lucrat cu foiță de aur la 1560, în timpul lui Lăpușneanu, dar și un manuscris al operei „Oedip”.

În cimitirul din curtea bisericii este înmormântat Nicolae Titulescu, așa cum a și-a dorit și a scris în testament.

Tiparniţa lui Coresi şi donaţiile au făcut din Şcheii Braşovului un tezaur de carte veche unic în Estul Europei

Surpriza vine de la imn

Imnul României nu a fost compus de Anton Pann, așa cum se credea, și este, de fapt, un cântec de înmormântare. Acest lucru l-a descoperit profesorul preot din Șchei dintr-o scrisoare. Scrisoarea a scris-o chiar cântărețul autor, în 1852. Din scrisoarea ceea aflăm că: „Erau la «un prânz de cireșe» în livada bisericii din Șchei”. Andrei Mureșianu, Anton Pann și alți patru domni. Aceștia veneau adesea aici „pentru aer și pentru cereașe”. Acolo se afla și un tânăr George Ucenescu, student al lui Anton Pann. Era în timpul învolburatului an 1848. Andrei Mureșianu îl rugase să le cânte câteva melodii populare ca să aibă ce cânta la întâlnirile patriotice.

Și cum cânta profesorul de muzică de la gimnaziu un cântec numit „Din sânul maicei mele”, numai ce vede toată adunarea emoționată, mai cu seamă pe domnul Andrei Mureșianu care-i ia angajamentul să compună versuri pentru melodia aceea până duminica următoare. Iar dascălului Ucenescu îi dă poruncă să-l cânte mai des pentru ca tinerii să-l deprindă și să-l cânte regulat. Acesta avea să fie mai târziu chiar Imnul țării noastre. Dar cum a ajuns să-i fie atribuit lui Anton Pann? Pesemne că aesta, plecânnd mai departe la Râmnic, l-a cântat acolo și auditoriul a crezut că ar fi al acestuia.

George Ucenescu a fost un cântăreț și dascăl român, profesor de muzică la primul gimnaziu românesc din Brașov. S-a născut la Sibiu, dar s-a mutat de timpuriu la Brașov. A învățat „Psaltichia” la București, cu Anton Pann. A scris cântece laice și bisericești, a adunat și publicat material folcloric. Printre lucrările lui Ucenescu se numără: „Cântece de stea și colind” (1856), „Magazin de centuri noi și vechi” (1883). A fost dascăl la Biserica Sfântul Nicolae din Brașov până la sfârșitul vieții.

Șcheienii se arată de viță tare

„Sunt o specie aparte”, începe frizerul fluturând peria pe ceafa unui mușteriu. „Cam dintr-o bucată, încăpățânați, se țin tari. Noi nu suntem nomazi, noi aici ne-am născut. Se spune că dacă bei apă de aici, nu mai pleci. Ce se întâmplă, am avut necazuri, noi știm ce e greul. Dar ne-am petrecut frumos necazurile și ne place să ne amintim. De aia facem treaba cu junii în fiecare an, să nu uităm. Am fost buni luptători, ne-am apărat neamul și locul.” De pe perete zâmbește tot el, Radu Durbacă, frizerul, călare pe un cal mândru, în poza de la Serbarea Junilor, de anul tecut. Are și-o pictură, ceva mai serafică, în culori pale. În sertar are un buzdugan, așa, simbolic, cu care face jonglerii, dar și un nasture de argint, ușor deformat, vrea să-l îndrepte la bijutier și să facă încă alți șase după el. 12 nasturi ca acesta are în total costumul de june. Costă mult, iar bijutierul abia dacă se încumetă la o asemenea lucrare. Nasturii, căciula, găinarele, hainele, toate sunt lucrare de maestru și se găsesc tot mai rar.

De regulă, costumul ar trebui dat de tată fiului și tot așa. Dar cum, la moarte, un june se îngroapă cu costumul, de unde atâtea costume? Până acum n-a fost să nu aibă un june costumul lui, dar de acum trebuie să fie atenți la lucrul ăsta. Junii pleacă călări prin cetate să sărbătorescă ziua în care le-a fost permis să intre acolo.

Serbările junilor se petrec în jurul Paștelui, de regulă în prima duminică după Paști. Ei au fost soldați, au disciplina ritualurilor bine păstrată și azi. Cel mai cunoscut eveniment tradițional al Junilor este „Ziua de călări” sau „Coborârea în Cetate”, cum mai este cunoscută defilarea călare a cetelor de juni prin Șchei, dar și pe străzile cetății Brașovului. Sărbătoarea lor din Duminica Tomii este singulară în spațiul romanități. Junii Tineri, urmați de Junii Bătrâni, Curcani, Dorobanți, Brașovecheni, Roșiori și Albiori se întâlnesc în fața Bisericii Sfântul Nicolae, își fac ceremonialul și apoi urcă la Pietrele lui Solomon, un fel se sanctuar al lor.

„Cine crede că face cultură fără bani e un prost. Toate marile națiuni când au investit în cultură s-au ridicat.”

Vasile Oltean, preot și filolog, directorul muzeului Prima Școală Românescă din Șcheii Brașovului

Se pomenește și de un șcheian trimis la Anvers. Pare ciudat ce căuta un român la Anvers, dar se pare că s-a dus să învețe să lucreze pielea ca să facă găitane; adică ornamentarea hainelor. Adevărul e că hainele junilor șcheieni sunt deosebit de frumoase și complicat de realizat. Localnicii spun că numai aici se făceau găitane, iar Brâncoveanu lua pentru toată armata lui găitane făcute în Șchei.

„Șcheienii erau oameni harnici și avuți. Erau corecți”, spune profesorul, „și neînduplecați. Doar la ei este pomenit obiceiul lăzii făcliilor, ceva curios. Lada se afla în biserică, avea făclii și fiecare trecea pe lângă ea duminica, lua o făclie, o aprindea, își făcea cruce și punea în ladă toți banii pe care-i avea prin buzunare. Când avea nevoie de bani, se ducea la ladă, aprindea o făclie, își făcea cruce și lua cât îi trebuia”.

„Când au vrut gimnaziu”, mai povestește profesorul, „i-au scris mitropolitului Șaguna. Dar Șaguna nu i-a încurajat, le-a zis: fraților, dragii mei șcheieni, știți voi ce cheltuială e cu un gimnaziu, credeți voi că puteți ține pe spesele voastre așa ceva? Și șcheienii supărați i-au răspuns că, dacă nu-i lasă să-și facă gimnaziu, pleacă în coate și-n genunchi până la Viena la Împăratu’ și la toți miniștrii să se plângă și să ceară ajutor. Și apoi, intră în biserică și-și iau lada făcliilor, că e a lor. Ei, și la așa scrisoare cu aplomb, Șaguna a cedat.”

Copii din Braşov care au venit de bună voie să înveţe scrierea chirilică şi slavona

Situația la zi e gri

Toate exemplarele din tezaurul de carte ar trebui restaurate. Un Plutarh de la 1541, care este o enciclopedie cu toate personalitățile de până la el, stă pe masă cu coperta ruptă, iar noul Testament de la Bălgrad, găsit sub o butie cu varză într-un sat din apropiere trebuie restaurat complet. Toate au suferit avarii, iar de când clădirea depozit este deteriorată, plouă pe cărți. Un laborator de restaurare costă mult, restauratorii se găsesc greu. Clădirea trebuie reparată, sponsori nu sunt.

Reparațiile au fost estimate la 320 de mii de lei, din care 120 de mii pentru expertize și studii. Doar o tânără arhitectă, Alina Rosnovăț, face releveul gratuit, vrea să fie contribuția ei pentru istoria locului.

Profesorul mai are 64 de volume scrise, dar nepublicate. Pe cele publicate le-a donat muzeului și ce se adună din vânzări rămâne în bugetul muzeului. Singurul muzeograf angajat, Nicu Blaj, este un tânăr cu două licențe, un master în teologie și e plătit cu un salariu de 1.027 de lei pe lună. Face naveta de la 30 de kilometri zilnic. Gazul în tot complexul a fost 4.000 de lei luna trecută, bani pe care nu are de unde să-i ia de fiecare dată, pentru că nu are buget. Adună bani doar din bilete. A fost 3 lei biletul, acum s-a făcut 5. Sunt însă zile în care nu vine niciun vizitator.

Muzeul nu este inclus în niciun circuit turistic la nicio agenție, nu este prezentat la niciun târg turistic. Dar și dacă ar veni cineva, n-ar avea unde să parcheze, pentru că primăria a blocat parcarea cu stâlpișori. Brașovul îl cinstește altfel pe Coresi: i-au dat numele lui unui mall. Iar mall-ul lui Coresi nu i-a dat nimic.

Viitorul sună bine

La ora 12, muiați de ploaie și veseli ca niște vrăbii, sosesc copiii. Ei au venit la chemarea profesorului să învețe alfabetul chirilic și slavona. Profesorul a anunțat că-i pregătește gratuit, numai să lase pe cineva în urmă care să știe să descifreze tezaurul de carte și documente din Șcheii lor. Sunt elevi de clasa a patra, zece fete și băieți. Își scot foile multiplicate la xerox de profesor, le-au descifrat acasă și azi vor citi cu voce tare din ele. E o filă din Tetraevangheliarul Diaconului Coresi.

Vlad are 10 ani, e frumos și vrea să se facă actor. De ce vrea să învețe un alfabet arhaic și o limbă moartă? „Mi s-a părut că ar fi o lume nouă, o poveste nouă despre cine suntem noi. Chiar mă bucur că mi s-a oferit această șansă.” Lea a venit cu alte planuri. Vrea să se întoarcă să cerceteze documentele și cărțile din Șchei. Ea aici s-a născut și aici vrea să rămână. Mama ei a zis: du-te si învață, nu poate să-ți strice, dar tatăl ei a zis – învață și vino să mă înveți și pe mine.