Cumpărarea voturilor reprezintă o formă de clientelism electoral ad-hoc, prin care actorii politici oferă bunuri materiale, servicii sau favoruri personale în schimbul obținerii sprijinului electoral din partea potențialilor votanți (Corstange, 2012; Hicken, 2011; Kitschelt & Wilkinson, 2007). În anumite situații, bunurile sau favorurile pot fi înlocuite cu amenințări directe sau indirecte, pe care competitorii electorali sau susținătorii lor le adresează alegătorilor sau familiilor acestora pentru a-i determina să voteze într-un anumit fel. Această practică poartă numele de intimidare a votanților. Deși diferite ca natură, cumpărarea voturilor și intimidarea alegătorilor pot fi similare din perspectiva efectelor induse în comportamentele votanților. În anumite situații constrângătoare, singurul câștig pentru clienții electorali supuși amenințărilor din partea susținătorilor unui candidat se reduce la evitarea pierderii unor bunuri, locuri de muncă sau poziții instituționale deținute (Stokes, 2007). Prin urmare, strategia intimidării poate fi folosită complementar sau simultan cu practica cumpărării voturilor, reprezentând, de fapt, o altă față a aceleiași monede. În cadrul celor două forme ale schimbului electoral clientelar, bunurile, serviciile sau favorurile oferite alegătorilor pot lua, de exemplu, forma banilor, alimentelor, medicamentelor, locurilor de muncă, accesului la fonduri guvernamentale, iar amenințările se pot referi, printre altele, la concedieri, demiteri din funcții de conducere, tăieride beneficii sociale, pedepse abuzive. Fenomenele specifice clientelismul electoral escaladează pe perioada campaniilor electorale, deoarece alegerile reprezintă punctul focal al întâlnirii dintre cererile electoratului și ofertele actorilor politici (Corstange, 2012); cu alte cuvinte, aceasta este perioada în care candidații pot răspunde prin angajamente sau evenimente ad-hoc la cererile neîmplinite ale diferitelor categorii de alegători, acumulate în intervalul dintre alegeri.
Cumpărarea votului se poate manifesta fie prin plăți directe înainte de vot, fie prin promisiuni de recompense în urma câștigării alegerilor (Dekel, Jackson, & Wolinsky, 2008). Folosind această clasificare, se poate considera că, de asemenea, intimidarea alegătorilor poate lua forma amenințării directe înainte de vot, respectiv a amenințării cu privire la potențialele consecințe neplăcute asupra alegătorului ca urmare a neacordării sprijinului electoral (posibile pedepse sau retragerea unor privilegii ulterior câștigării sau pierderii alegerilor, după caz). În seriile de anchete desfășurate în ultimii trei ani în cadrul proiectului Studii Electorale Românești (SER/RES), prin care am studiat cele două tipuri de practici electorale, am fost interesați exclusiv de plățile și amenințările directe manifestate înainte de vot. Aceste situații apar mult mai frecvent în campaniile electorale de tip „door-to-door” sau prin medierea rețelelor sociale din jurul alegătorilor și se bazează pe amenințări sau înțelegeri clientelare personalizate de scurtă durată (Stokes, 2007); prin urmare, atunci când participă la anchete sau sondaje de opinie, în răspunsurile pe care le dau la întrebările despre astfel de practici nedemocratice, alegătorii se pot raporta nemijlocit la propriile experiențe din perioadele de campanie electorală.
Text:
Mircea Comșa este doctor în sociologie şi conferenţiar la Facultatea de Sociologie şi sistenţă Socială, Universitatea Babeş Bolyai, Cluj Napoca
Camil Postelnicu este sociolog în grantul de cercetare CNCS-UEFISCDI „Schimbare și stabilitate în comportamentul electoral în România, 2009-2014”, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca
