Ai auzit de Cioinac? E un băiat, practicant al jocului de fotbal, care a ajuns iarna asta la o echipă din București și, în primul meci în care l-a băgat antrenorul, mai exact în primele lui 20 de minute, și-a dat un autogol și a provocat un penalty, îngropându-și echipa. Ca bonus, Cioinac a fost descoperit că, în urmă cu vreun an, posta pe Facebook mesaje de simpatie pentru echipa rivală celei la care activează acum. Pe care nu le-a șters fiindcă, nu-i așa?, mintea cea de pe urmă așteaptă uneori pensia. Care nu mai vine.

La prima vedere, cazul lui Cioinac (săracu’!) e simplu: omul a avut, pur și simplu, ghinion. Colegii au sărit să-l apere, antrenorul s-a precipitat să-i ridice moralul iar conducătorii, mai cu greață, l-au asigurat că i se vor mai da șanse. Tratând problema superficial, ar trebui să închidem totul aici și să ne gândim că, a) nu vom mai auzi niciodată de Cioinac în fotbalul românesc sau b) Cioinac va ajunge un fotbalist atât de mare încât peste câțiva ani, când Real și Barcelona se vor bate pe el, amintirea debutului său în Liga 1 va stârni discuții hilare. Extrapolând, însă, societatea românească e invadată de Cioinaci. Oameni ai căror competență este mai mult decât discutabilă, ajung, fără a-și da neapărat autogoluri, să domine companii multinaționale, societăți comerciale, grupuri, organizații, partide, impunându-și ideile boante și provocând ”penalty”-uri ale căror efecte sunt mult mai catastrofale decât cel provocat de nefericitul fotbaliador.

Vorbeam recent cu un amic, cunoștință veche, care-mi povestea că are o colegă de birou pe care nu o mai suportă. ”E atât de tâmpită încât, uneori, mă gândesc că eu sunt mai tâmpit ca ea, din moment ce respirăm același aer, eu să mă simt vinovat, dar, cu toate astea, să nu iau nicio măsură! Mai ales după ce, recent, a fost făcută șefă de departament, fără măcar să aibe habar cum se adună automat cifrele de pe o coloană, în Excel: ea o face cu calculatorul”. Inițial, l-am bănuit de misoginism, dar, la două săptămâni, am întâlnit-o întâmplător pe minunata lui colegă și, în cele zece minute petrecute în compania ei, am realizat că amicul meu avea dreptate: era mai tâmpit ca ea. Așa că i-am sugerat să încerce să-și schimbe de urgență biroul, serviciul, job-ul, fiindcă, dacă ar rămâne sub conducerea inteligentei, ar risca să-și piardă încrederea în a) neuronii lui (câți i-or mai fi rămas), b) toleranța la semenii noștri incompatibili din punct de vedere social, c) capacitatea lui de supraviețuire în condiții dificile. Partea simpatică este că, imediat, a aflat și cum ajunsese diva, șefă: urmând clasicul drum al nepotismului, combinat cu o șarmantă exploatare a farmecului nurilor personali, (a)țintit la punct fix.

Ce urma? În mod cert, o direcție greșită pentru departamentul respectiv, care și-ar fi calculat manual (din vârful unghiuțelor frumos colorate la ”mani”) traiectoria spre prăpastia rezultatelor generate de politici și decizii boante. Îmi voi suna prietenul să-l întreb dacă, între timp, și-a schimbat serviciul sau a ales să continue lângă ”cioinaca” lui colegă. E o chestiune de opțiune. Pe baza unor cazuri similare, mai complicate sau, poate, mai simple, mulți români au ales să schimbe nu doar biroul ci și țara. Îi găsim prin orașele lumii, așezați la casele și job-urile lor, în servicii în care competențele au alte mijloace de măsură, respirând aerul proaspăt al încrederii că (în bună măsură) nu sunt conduși de idioți. Nu admit că aceasta e soluția – în acest ritm s-ar stinge rapid lumina peste Carpați. De multe ori, însă, războaiele de uzură purtate cu armatele Incompetenței au efecte devastatoare asupra propriei existențe.

Cât despre bietul Cioinac, cu iertarea cuvenită, nu pot decât să sper că va deveni, cândva, fotbalist și că va avea Madridul sau Barcelona, la picioarele lui. La urma-urmei, cu toții ne-am dat măcar câte un autogol în viață, pentru a o lua apoi, cu umilință, de la capăt.