În celebrul cartier Fanar din Istanbul şi în alăturatul Balat se înălţau cândva palatele domnilor Moldovei şi Munteniei, cele două ţări româneşti considerate de cronicarul ardelean Georg Kraus, ca fiind „ochii şi bucatăria sultanului”. Au fost cândva reşedinţe somptuoase, deservite de biserici şi însoţite de acareturi, zidite în locuri frumoase şi înconjurate cu grădini.

Acum, din reşedinţa domnilor Moldovei nu a mai rămas decât ruina tristă a unei biserici, asediată de fierătanii şi anvelope uzate. Din palatele domnilor Munteniei se păstrează mai multe construcţii, care se macină în uitare, încercuite de garduri de fier sau beton. În urmă cu 12 ani s-a încercat revitalizarea uneia dintre clădiri, prin amenajarea unui muzeu dedicat lui Dimitrie Cantemir. Din acesta a mai rămas doar o placă memorială.

Balat şi Fanar

Poarta Adrianopolului (Edirne Kapi) este una dintre cele mai importante căi de acces spre Istanbulul istoric. Prin această poartă a intrat în oraş şi Mehmed Cuceritorul. Acum, Edirne Kapi este o intersecţie aglomerată, unde semafoarele taie vuietul maşinilor pentru a da prioritate forfotei pietonilor. Dincolo de ea, pe stânga, se întind cartierele istorice Fanar şi Balat, legate direct de istoria românilor, prin fanarioţii – greci bogaţi – care au pornit de aici, pentru a deveni domni ai Moldovei şi / sau Ţării Româneşti, în cei 110 ani care au trecut între Cantemir şi Vladimirescu.

Istanbulul real se simte aici, ca şi pulsul care bate la încheietura mâinii stângi: viu, palpabil, când strident, când adormit. Străduţe abrupte coboară spre Cornul de Aur, punctate de cafenele improvizate pe un colţ de casă. Dughene mizerabile şi magazine cu termopane albe alternează cu service-uri auto sau foste reşedinţe somptuoase, cu etaje de lemn, care acum stau să cadă. E un haos urbanistic perfect, o îngrămădire de toate şi nimicuri. Sunt aici blocuri ale middle-class-ului cosmopolit şi fundături în care se ascund păianjeni printre tomberoane.

Contrastele flagrante surprind o zonă a Istanbulului în plină transformare: cele două foste cartiere, rămase de izbelişte până acum vreo zece ani, şi populate de sărăcime, au fost redescoperite de mici antreprenori, care le exploatează farmecul oriental, deschizând cafenele şic şi hoteluri-boutique. Cu cât te apropii mai mult de mare, cu atât transformarea e mai evidentă. În final, străzile din apropierea bulevardului Ayvansaray, cel care mărgineşte în această parte a oraşului Cornul de Aur, formează deja o zonă gentrificată, cu mult make-up urban şi terase care zumzăie de muşterii.

În această zonă a Istanbulului se înălţau palatele domnilor din cele două ţări româneşti vasale ale Înaltei Porţi. Aici locuiau capuchehaile (ambasadorii) celor două principate. Tot aici locuiau, cel mai adesea, beizadelele domnilor care erau ţinute zălog de credinţă la Ţarigrad, ca domnul să nu cuteze a se hicleni faţă de Poartă.

Bogdan-Sarai

Reprezentanţa Moldovei era cunoscută sub numele Bogdan-Sarai, fiindcă turcii îi spuneau Moldovei Bogdania, după numele primului voievod. Se afla în actualul cartier Balat, lipit de Fanar. Potrivit celor scrise de istoricul Virgil Cândea, în cartea „Mărturii româneşti peste hotare”, volumul V, reşedinţa Bogdan-Sarai (Boğdan Sarayı) a fost clădită în baza unui hatişerif (decret) din anul 1513 sau 1516, dat de sultanul Selim I. După tradiţie, înfiinţarea ei i se datorează logofătului Tăutu, trimisul la Poartă al lui Bogdan III (1470–1517). A devenit reşedinţă domnească a Moldovei după 1518. Au stat aici logofătul Tăutu, spătarul Nicolae Milescu şi, succesiv, mai mulţi domni ai Moldovei: Petru Rareş (1541), Petru Şchiopul, Miron Barnovschi (1633) şi Moise Movilă (1633). Din 1634, agenţii diplomatici ai Moldovei nu au mai locuit la Bogdan-Sarai, până în vremea lui Dimitrie Cantemir. A fost incendiată în 1784 şi a existat, în ruine, până în august 1973, când a fost demolată.

Marcel Romanescu, autorul unui documentar despre cele două reşedinţe, publicat în revista „Boabe de grâu”, în 1932, a putut vedea încă ruinele Bogdan-Sarai. „Câţi dintre vizitatorii români şi-au ostenit paşii prin cartierul Balatului (…), spre a vedea vechiul conac al Moldovei, Bogdan Serai, unde beizadelele petreceau ca ostatici, dimpreună cu capuchehaialele ce mărturiseau cu capul lor pentru credinţa Domnilor?”, se întreba autorul.

Acesta descria un loc larg, fără case împrejur, cu terase în trepte, lespezi ascunse în bălării şi cioburi de marmură, dar mai ales o privelişte fără pereche asupra oraşului şi a Cornului de Aur. Palatele Moldovei aveau lângă ele o biserică, cu hramul Sf, Nicolae, intrată, însă, în literatura de specialitate cu acelaşi nume de Bogdan-Sarai. Despre ea, se ştie că mai avea, încă, două niveluri şi păstra fragmente de pictură, dar era deja folosită ca grajd de vite, în 1912, când arheologul Alexander van Milligen publica lucrarea „Bisericile bizantine din Constantinopol”. Marcel Romanescu spunea în 1932 că „etajul superior a dispărut cu desăvârşire, iar cel de jos, în cărămidă goală, abia se mai ţine”. Lăcaşul de cult a fost construit în perioada bizantină, a fost o perioadă capela mercenarilor englezi din garda imperială bizantină, şi a fost preluat de domnitorii Moldovei, când au cumpărat şi terenul din jur, unde şi-au clădit palatele.

În vara anul 2019, ruina bisericii am găsit-o în fundul unui service auto, sau aşa ceva, de pe strada Draman, la numărul 32. Dacă locul a avut vreodată vreo glorie, aceasta s-a evaporat complet.

De pe stradă se vede, pe stânga, o gheretă, cu acoperiş metalic, în pantă, unde se vând pepeni, dar se poate sta şi la o cafea, iar pe dreapta este un stand unde se vând cauciucuri uzate, dar se poate sta şi la cafea. Pe carosabil e parcat un cărucior cu trei roţi cu care se pot transporta şi anvelope, şi pepeni. Între cafeneaua-tarabă de pepeni şi cafeneaua-stand de anvelope există o fundătură, lungă de 100-150 de metri, flancată pe ambele părţi de garaje, ateliere şi magazii. Maşini stricate sunt parcate şi pe stânga, şi pe dreapta. O maşină albă, funcţională, e parcată chiar în faţa porţii care închide fundătura. Întreb mai multe persoane de bisericuţa lui Bogdan, am şi un bileţel cu numele ei în turceşte, dar nimeni nu a auzit de ea. Într-un final, e chemat dintr-un cotlon de garaj un bărbat în vârstă, care înţelege despre ce este vorba şi îmi face semn să îl urmez. Ajungem în capătul fundăturii, dincolo de maşina albă. Omul deschide poarta de metal, trecem de ea şi ajungem într-o curte dezordonată. În fundul curţii din fundul fundăturii, după un morman de anvelope uzate, se iţesc câteva ziduri de cărămidă, sub un acoperiş de azbest ondulat, pe jumătate rupt, susţinut de ţevi metalice. Se poate observa un subsol boltit şi brâurile roşii ale altarului rotunjit. E tot ce a mai rămas din Bogdan Sarai. Din fala curţii Moldovei la Ţarigrad s-a ales nimicul.

Vlah-Sarai

„Adevărata atmosferă românească trebuie însă căutată la Fanar”, scria Marcel Romanescu, cu referire la reprezentanţa celeilalte ţări româneşti. Palatele şi biserica ridicate sau ocrotite de domnii Munteniei sunt răspândite pe un areal mult mai mare, delimitat astăzi de străzile Vodina, Sancaktar Yokuşu, Merdivenli Mektep, Tevkii Cafer Mektebi şi Çimen. „În cuprinsul acestei mari proprietăţi, care a cunoscut pe rând pe puternicul Şaitanoglu (Mihail Cantacuzino – n.r.), cel dărâmător de patriarhi, pe Constantin postelnicul, pe Şerban Vodă şi pe domniţa Casandra Cantemir, s-a înălţat (…) legaţia domnilor munteneşti, de unde vulpile Brâncoveanului ieşeau şi intrau ca într-o vizuină”, scria Marcel Romanescu în 1932.

Istoricul Virgil Cândea spune că Vlah-Sarai (Eflak Sarayı) a aparţinut iniţial lui Şerban Cantacuzino, domn între 1678 şi 1688. A fost reşedinţa reprezentanţilor Ţării Româneşti la Poartă în secolele XVII–XVIII. Cedat în 1690 lui Constantin Brâncoveanu, din porunca sultanului Süleyman II, palatul a reajuns la Cantacuzini şi a fost terminat de principele Moldovei, Dimitrie Cantemir, în jurul anului 1710.

Cantemir a ajuns în posesia palatului, ca parte din zestrea domniţei Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino. Socrul său apucase să teraseze dealul pe care se află Vlah-Sarai, să ridice zidurile de sprijin, să amenajeze grădini şi acareturi şi să înceapă ridicarea palatului propriu-zis, dar construcţia a fost finalizată de Cantemir. După ce principele moldovean a trecut de partea Imperiului Ţarist, sultanul a confiscat palatul. În 1716, tot ansamblul Vlah-Sarai se afla în posesia lui Ioan Mavrocordat, domn fanariot al Ţării Româneşti, între 1716 şi 1719. În 1840, într-un ghid turistic tipărit la Londra, autorul, John Murray, indica Vlah-Sarai ca o atracţie a cartierului Fanar.

Strada Vodina este paralelă cu ţărmul Cornului de Aur şi cu bulevardul Ayvansaray şi face parte din zona Fanarului recent valorificată pentru turism, fiind plină de cafenele, magazine de suveniruri şi spaţii de cazare, care alternează cu clădiri delabrate sau în renovare.

Vizavi de aceste stabilimente turistice, între intersecţia cu strada Çimen şi cea cu strada Sancaktar, un zid urât, ca de puşcărie, punctat în câteva părţi de porţi metalice, închise, şi încununat cu sârmă ghimpată pe unele porţiuni, se întinde pe o lungime de aproape 200 de metri. De la zidul acesta în sus se întindeau palatele şi bisericile domnilor munteni.

De pe strada Sancaktar Yokuşu, imediat la dreapta se deschide Merdivenli Mektep, o stradă în trepte, vopsite multicolor, care se bifurcă, spre dreapta, pentru a pătrunde, pe sub o arcadă, în curtea vechilor palate ale principilor Valahiei. Pe o parcelă mică din interior funcţionează o cafenea plăcută, Balat Antik Cafe, în aer liber, cu atmosferă relaxată, căutată de localnici şi de turişti individuali. Pe un zid se află o placă memorială care aminteşte că aici s-a aflat casa din Istanbul a lui Dimitrie Cantemir. Accesul din spaţiul cafenelei spre restul curţii şi, implicit, accesul spre clădirile încă existente, este barat de ziduri şi garduri cu sârmă ghimpată.

Pe partea opusă a ansamblului, mărginită de strada Çimen, se află, încă în picioare, dar ruinată, cu acoperişul spart şi  nevizitabilă, biserica Panagia Paramythia, cea care deservea misiunea diplomatică a domnilor munteni.

Potrivit lui Virgil Cândea, Panaghia Paramythia a fost sediu al Patriarhiei Ecumenice între 1587 şi 1599. Ea a fost întreţinută în secolele XVII–XIX cu danii din partea domnilor Ţării Româneşti, printre care Constantin Brâncoveanu (1699), Mihail Suţu (1784–1785), Alexandru Moruzi (1793), Constantin Gheorghe Hangerli (1798) şi Ioan Gheorghe Caragea (1813).

Tentative eşuate de valorificare

În anul 1973, la iniţiativa autorităţilor române, pe un zid al Palatului Cantemir a fost instalată o plăcuţă memorială. Aceasta a fost înlocuită în 2007 de una nouă, cea care se vede pe terasa de la Balat Antik Cafe. Tot în 2007, Institutul Cultural Român Istanbul a inaugurat aici Muzeul „Dimitrie Cantemir”. Renovarea Casei Cantemir a făcut parte dintr-un proiect mai amplu de reabilitare a cartierului Fanar, finanţat de Uniunea Europeană şi de statul turc.

„Clădirea va găzdui la parter un centru pentru activităţi sociale, iar la etaj Muzeul Cantemir, a cărui organizare revine în întregime statului român. La realizarea acestui proiect au cooperat Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Institutul Cultural Român”, se arăta într-un comunicat de presă al guvernului de la vremea respectivă.

Între timp, din Muzeul Cantemir s-a ales praful, iar tot ce mai aduce aminte de această iniţiativă este plăcuţa memorială. Trebuie spus că niciuna din clădirile sau ruinele de la Bogdan-Sarai sau Vlah-Sarai nu este în proprietatea statului român.

Într-un răspuns transmis revistei Sinteza, după şapte săptămâni, Institutul Cultural Român (ICR) Istanbul a precizat că muzeul dedicat cărturarului român a funcţionat doar până în anul 2010. „Din acel an, datorită unor infiltraţii puternice de la etajul superior al clădirii, etaj care de altfel nu a fost reabilitat, întreg spaţiul alocat muzeului a fost grav avariat, astfel că muzeul a fost închis”, au explicat reprezentanţii ICR Istanbul.

„Misiunile diplomatice ale României în Republica Turcia acordă o atenţie particulară şi constantă obiectivului Casa Cantemir. Şi autorităţile locale sunt interesate să repună în funcţionare întreg complexul Cantemir şi să efectueze toate lucrările de reparaţii, iar întreaga documentaţie se află la Ministerul Culturii şi Turismului din Ankara în vederea obţinerii finanţării necesare”, se mai arată în răspuns.

Abia după finalizarea lucrărilor de reparaţii, instituţiile statului român pot relua demersurile în vederea redeschiderii Muzeului Cantemir, au încheiat responsabilii ICR Istanbul. Aceştia nu au răspuns la întrebarea privind soarta ruinelor Bogdan-Sarai.

Pe harta de mai jos, cu vișiniu, cele două amplasamente: 

---

Marele zid bizantin

Istanbulul e uriaş. A fost, sute de ani, cel mai mare oraş din lume, pe când se numea Constantinopol şi de aici era condusă a jumătate de lume. Acum, rămâne al patrulea cel mai mare, depăşit doar de megalopolisurile Chinei, Shanghai şi Beijing, şi de metropola Pakistanului, Karachi. Cifrele oficiale vorbesc de o populaţie de circa 15 milioane de locuitori în Istanbul. Localnicii spun însă că la această populaţie se adaugă câteva milioane de refugiaţi din ţări marcate de război, în special din Siria. Pentru a găzdui toată această omenire, dealuri, după dealuri, după dealuri au fost domesticite, tot mai departe de peninsula mărginită de Marmara, Cornul de Aur şi Bosfor, acolo unde, la începuturile istoriei, a aruncat ancora grecul Byzas.

La o asemenea populaţie, dimensiunile Istanbulului nu pot fi descrise decât prin superlative. Proiecte impresionante, alimentate de investiţii de miliarde de euro, au transformat foste şerpării în ansambluri rezidenţiale, complexuri comerciale sau zone de agrement. Zgârie-norii au devenit o banalitate. Zone cu clădiri de mari dimensiuni alternează cu porţiuni încă pline de jnepeniş, în aşteptarea dezvoltatorilor, pe şoseaua de centură la profil de autostradă, care ajunge la şase benzi pe sens, în marile intersecţii.

Mai înspre centru, au intrat în peisajul urban zone mixte precum Isfanbul, care reuneşte un hotel de patru stele, un mall şi un shopping-city, alăturate unui parc de distracţii. Hotelul are o colonadă neoclasică, lată de câteva sute de metri, săpată în deal, iar mallul se ridică la următorul nivel, ca un fel de acoperiş. Deasupra ambelor, pe vârful dealului, se află shopping-city-ul, cu bulevarde, terase, lacuri şi un cinema, toate ridicate pentru a pune în valoare magazinele de haine. Lângă toate cele de mai sus, pe o coastă a dealului, a fost ridicat un parc de distracţii ale cărui turnuleţe de la intrare pastişează Disneylandul. La poalele acestui templu al consumerismului se află o parcare de dimensiunile unui mall, iar tot ansamblul este conectat la reţeaua de străzi prin benzi suspendate.

Astfel de amenajări urbane ciclopice premerg zona istorică, la jumătatea drumului dinspre periferia părţii europene. Urmează, ca o zonă tampon, o suită de cartiere mai vechi, mai mult sau mai puţin bine structurate, fără personalitate, cu străzi abrupte, flancate de maşini parcate, una după alta, pe o parte sau alta, sau pe ambele.

Printre ele, slalomează şoferii de Istanbul, vrăjitori înnăscuţi ai volanului, o specie aparte de conducători auto, capabili să strecoare fără o zgârietură furgonete prin locuri pe unde ai crede că nu poate intra nici măcar un Trabant – şi totul cu doar câteva mârâieli şi ceva mai multe claxoane. Bicicliştii nu au ajuns încă pe străzile din Istanbul, benzi dedicate lor nu există, şi, în general, impresia e că, dacă te-ai aventura prin traficul din oraş pe bicicletă, speranţa de viaţă ţi s-ar scurta drastic.

Apoi, tot apropiindu-te de centru, urmează şoseaua care dublează zidurile Constantinopolului. Acestea se întindeau pe mai mult de şase kilometri, barând accesul dinspre uscat spre oraş, de la Cornul de Aur până la Marea Marmara. În multe locuri din oraş ele au rămas în picioare şi pot fi vizitate.

Zidirea

Zidurile Constantinopolului, cu brâuri roşii de cărămidă, au fost ridicate la comanda împăratului roman Teodosiu al II-lea, unul dintre primii împăraţi care a domnit în partea orientală a imperiului, după ce bunicul său, Teodosiu cel Mare, l-a împărţit în două, între fiii săi Arcadius şi Honorius. Teodosiu al II-lea a domnit la începutul anilor 400, într-o perioadă în care Constantinopolul crescuse deja mult dincolo de zidurile construite cu 100 de ani în urmă de Constantin cel Mare, fondatorul oraşului. Teodosiu a avut resursele şi energia să construiască un nou şir de fortificaţii, la un kilometru şi jumătate mai în interiorul continentului faţă de cele ale lui Constantin. Zidurile lui Teodosiu înconjurau şapte coline, oraşul ajungând astfel la acelaşi număr cu Roma, într-o vreme când i se spunea deja Noua Romă.

Noile ziduri au constituit barajul care a salvat de fiecare dată Constantinopolul de atacurile duşmanilor. Persani, avari, arabi, ruşi au încercat să le străpungă şi nu au reuşit. De fiecare dată, oraşul s-a baricadat la adăpostul lor şi a scăpat. Nici cavalerii latini ai Cruciadei a IV-a, de la 1204, primii care au cucerit oraşul, nu au pătruns pe aici, ci trecând peste zidurile maritime, mai şubrede, dinspre Cornul de Aur, unde ancoraseră ca aliaţi. Astfel, formidabilele întărituri ridicate de Teodosiu cel Mare au rezistat peste 1.000 de ani, ele fiind cucerite abia la 1453, de sultanul Mehmed al II-lea.

Reconstituirea

Istoricul britanic Steven Runciman le descrie cu acurateţe în „Căderea Constantinopolului”. În afară, se afla un şanţ adânc larg de vreo 18 metri. Pe partea dinăuntru a şanţului se găsea un parapet scund, cu creneluri, după care urma un loc de trecere, larg de 12-15 metri, care mergea pe toată lungimea zidurilor. Se înălţa apoi zidul exterior, înalt de 7,5 metri, cu turnuri pătrate aşezate de-a lungul său. Dincolo de acesta se afla un alt spaţiu cu o lărgime care mergea de la 12 la 18 metri. Se ridica, apoi, zidul interior, înalt de 12 metri, cu turnuri, unele pătrate, altele în opt unghiuri, înalte de 18 metri. Existau 96 de astfel de turnuri ale zidului interior, şi alte 96, ale celui exterior, poziţionate astfel încât să alterneze. Zidul era străpuns de zece porţi, dintre care cinci erau publice, iar cinci, militare. Mai multe porţi mici făceau legătura între zidul exterior şi cel interior.

Cum trebuie să fi arătat ele la 1453, o spune finlandezul Mika Waltari, un autor de romane istorice din secolul trecut, despre care se ştie că se documenta aproape obsesiv. Zidurile sunt văzute prin ochii lui Ioannis Anghelos, protagonistul romanului cu acelaşi nume, tradus la noi cu titlul de telenovelă ieftină „Amanţii din Bizanţ”:

„Galben-castanii, zidurile crenelate se întindeau până foarte departe, unde privirea omului nu ajunge. În spatele şanţului erau primele metereze joase, apoi zidul exterior, cu turnurile sale, artileria, garnizoana, tot ceea ce era mai important. Nicio fortăreaţă din Europa, pe care am văzut-o, nu era atât de puternică. Pe zid, între creneluri, la adăpostul turnurilor, apărătorii se aflau la posturile lor. Dar în spate se ridica, mai înalt decât orice, marele zid cu turnurile sale masive. Trei împrejmuiri imense care apără Constantinopolul”.

Un pic mai departe, Ioannis Anghelos meditează: „Mic, mic este omul în faţa unui gigantic zid milenar. Dar timpul devorează. Şi cel mai puternic zid, tot se prăbuşeşte cândva. Atunci când se schimbă veacurile“.

Poarta Adrianopolului

În 2019, omul rămâne la fel de mic în faţa acestor ziduri, iar veacurile s-au schimbat de mai multe ori, de la 1453 încoace. Le-am văzut în partea lor cea mai nordică, între Edirne Kapi (Poarta Adrianopolului) şi Tekfur Saray (Palatul Imperial), unde se unesc cu zidurile Palatului Blachernelor. Pe partea exterioară, ele sunt dublate de o şosea lată, permanent aglomerată, dar pe partea dinspre oraşul istoric, sunt mărginite de o străduţă de-a lungul căreia se înşiră ateliere, magazinaşe sau cafenele modeste. Nu este o zonă foarte turistică, iar o bună parte din ziduri a devenit un depozit insalubru, din care şi pe care cresc buruieni, umbrind maşinile cam demodate ale riveranilor, printre care se distinge un Renault 10 (Dacia).

Pe aici a galopat ultima dată Constantin al XI-lea, ultimul împărat bizantin, pendulând între micuţa poartă Kerkoporta, chiar lângă Tekfur Saray, unde un pâlc de turci ajunseseră pe zid, şi locul unde genovezul Giustiniani, arhitectul apărării oraşului, fusese rănit. Cele două evenimente, care s-au petrecut simultan, au dus la căderea oraşului. Împăratul a murit cu sabia în mână, nu departe de Edirne Kapi, dar locul exact şi împrejurările au rămas o enigmă.

Mehmed al II-lea Cuceritorul şi-a făcut intrarea în oraş tot prin Poarta Adrianopolului, în după-amiaza zilei de marţi, 29 mai 1453. După cum scria călătorul şi cronicarul turc Evliya Çelebi, două sute de ani mai târziu:

„Sultanul purtând pe cap turbanul de suveran şi cizme azurii în picioare, călare pe un catâr şi purtând sabia lui Mahomed în mână, şi-a făcut intrarea în fruntea celor şaptezeci sau optzeci de mii de eroi musulmani, strigând «Nu şovăiţi cuceritorilor! Domnul fie lăudat! Voi sunteţi cuceritorii Constantinopolului!»”