Rotonda de la etajul superior al Mausoleului de la Mărăşeşti, denumită „Cupola Gloriei”, este pictată cu figuri de îngeri militari, care veghează rămăşiţele eroilor

Oituz

Peste trecătoare se coboară devreme amurgul rece de final de noiembrie. Muntele îşi arată faţa ursuză. E frig şi e umezeală. În Oituz (judeţul Harghita), un localnic ne îndrumă spre „ălalt” Oituz, dacă vrem să vedem monumente de război. Căci, iată, există două sate Oituz, unul în Harghita, celălalt, în Bacău. Şoseaua coboară în curbe largi, de la un Oituz spre „ălalt”, tot mai fantomatică, în bura care cuprinde tot locul. Nu plouă, nu e ceaţă, dar e atâta umezeală în aer, că aproape poţi strânge apa din aer în căuşul palmei.

În drum spre Oituzul din Bacău, pe dreapta, în satul Poiana Sărată, se iveşte primul semn că aici, în urmă cu 100 de ani, oamenii mureau ca muştele, retezaţi de mitraliere, perforaţi de puşti, sfârtecaţi de grenade sau spulberaţi de obuze. E un cimitir militar multinaţional, curat şi îngrijit, format din patru careuri de cruci, despărţite de alei pavate. Pe monumentul central, ridicat deasupra osuarului, scrie laconic „Aci odihnesc eroi căzuţi pe aceste locuri în războiul 1916-1919”. Şase steaguri flutură sincron la câte o pală de vânt, în stânga şi dreapta obeliscului central. Austria, Germania, Ungaria, Turcia, Rusia şi România de astăzi şi-au trimis copiii să-şi găsească moartea aici. Gyolic Musatfa, Hawzani Emil, Krupica Frantz, Bozo Buncic, Petko Widrig, Spitzen Zoltan, Popescu Toader, Grosu Iacob… Sunt 107 cruci, cu 107 nume pe ele, din toate cele patru vânturi. Fiecare nume, o mamă care plânge şi un copil nenăscut. Poate unii dintre ei s-au împuşcat unul pe altul, iar acum se odihnesc împreună, fraţi în moarte, sub aceeaşi glie.

Cimitirul de la Poiana Sărată este locul de veci pentru 2.047 de oşteni, dintre care 107 înhumaţi în parcele individuale, şi 1.940 în osuar. Toţi, căzuţi în luptele din trecătoarea Oituz. A fost organizat prima dată în septembrie-octombrie 1916, reorganizat în 1927-1928 de Societatea „Cultul Eroilor” şi refăcut în 2016, cu prilejul comemorării a 100 de ani de la Primul Război Mondial.

Mai la vale de Poiana Sărată se găseşte chiar satul Oituz. Pe stânga, semnalizat cu un indicator rutier, un drum prost, cu foarte puţin asfalt, numai pe porţiunea de început, duce spre Monumentul Cavaleriştilor. Ca să ajungi la monument, trebuie să întrebi sătenii, fiindcă nu există indicatoare. Spre final, drumul urcă abrupt, numai noroi şi piatră, până unde se termină ultimul gard din sat. De aici începe o scară cu trepte de beton, care duce până la platoul unde se află monumentul. Alternativ, se poate continua şi cu maşina, dar cu riscul de a rămâne împotmolit în pământul moale.

Platoul pe care se află Monumentul Cavaleriştilor domină peisajul din jur pe o distanţă apreciabilă, fiind şi un excelent punct de belvedere pentru toată zona înconjurătoare. Aici a fost locul unde s-au regrupat soldaţii Diviziei 1 Cavalerie, înainte de a porni înspre Dealul Coşna, care se înalţă, la distanţă, printre crânguri uscate de frunze.

Monumentul Eroilor Cavalerişti de la Oituz este amplasat pe o colină din afara comunei, către care încă nu există asfalt

În jurul Dealului Coşna s-au dat cele mai crunte bătălii din trecătoare. Trupele române au reuşit să blocheze aici, în august 1917, o ofensivă germană condusă de locotenentul Erwin Rommel, cel care avea să devină unul dintre cei mai mari generali ai secolului trecut. Raportul de forţe în bătăliile de la Oituz a fost de 3 la 1 în favoarea nemţilor, dar românii au ales mai degrabă să se îngroape de vii decât să dea bir cu fugiţii.

Monumentul constă dintr-un obelisc de piatră. La baza lui se află, de o parte, un cavalerist în poziţie de atac, de cealaltă, un cal. În vârful obeliscului se găseşte un vultur de bronz, iar la bază, stema României. La inaugurare, deasupra stemei se afla un medalion de bronz cu chipurile Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, dar acesta s-a pierdut în tumultul secolului trecut. Memorialul a fost ridicat pentru eroii din Divizia 1 Cavalerie, Regimentele 1, 4, 5, 9, 10 Roşiori, 3 Călăraşi şi 1 Cavalerie pe jos, compania 1 şi compania 2 ciclişti, Divizionul artilerie călăreaţă, Brigada a II-a Călăraşi, Reg. 7 şi 9 Călăraşi. Inscripţia care pomenea toate aceste detaşamente a dispărut şi ea. La fel, steagul din port-drapel şi una dintre urechile calului.

Cu toate aceste „pierderi”, monumentul se prezintă bine, fiind restaurat în 2010. Şi în zi de azi, spune localnicul Gicu Manoil (66 de ani), oamenii mai găsesc urme ale acelor lupte. „Mai dăm de un şrapnel, de-un proiectil, cartuşe nu mai zic. Sunt pline dealurile de ele. Dacă dăm de vreunul mai mare, chemăm specialiştii, da’ pentru cartuşe, nu”, spune bărbatul.

Mărăşeşti

Traseul pe urma marilor monumente ale Primului Război Mondial din triunghiul Oituz – Mărăşeşti – Mărăşti poate continua cu Mausoleul de la Târgu-Ocna. În mausoleu sunt depuse osemintele câtorva mii de ostaşi români necunoscuţi. Acesta este realizat din piatră, pe două niveluri. În încăperile sale sunt expuse documente şi diverse obiecte prin care se evocă luptele în vara anului 1917.

Dacă nu aveţi timp să faceţi acest ocol, îndreptaţi-vă direct spre Mărăşeşti. Aici, chiar pe marginea şoselei naţionale, se află cel mai măreţ mausoleu de război din România, în faţa căruia nu poţi să nu simţi un fior. În drum spre el, pe aleea stângă a parcului din faţă, te întâmpină busturile unor eroi de război ca Ecaterina Teodoroiu, Henri Cihoski, Constantin Cristescu, Henri Mathias Berthelot şi Alexandru Averescu.

Mausoleul circular, din beton armat, placat cu andezit de Deva, este ridicat chiar pe locul celebrei bătălii de la Mărăşeşti. Înăuntru, tăcerea e deplină. Un pocnet din degete sună ca un declic de armă. Liste de piatră cu 6.000 de soldaţi căzuţi, populează cele 18 firide ale edificiului, dispuse circular, în jurul „miezului”, unde se află sarcofagul generalului Eremia Grigorescu. La etaj, sub cupolă, pe pereţi, îngeri blajini, pictaţi în culori calde, îşi întind aripile deasupra celor înhumaţi la primul nivel.

Mausoleul de la Mărăşeşti este, probabil, cel mai impresionant memorial de război din România

În exterior, mausoleul este completat cu un aranjament de obuze şi piese de artilerie. Monumentul a fost realizat de doi dintre cei mai apreciaţi arhitecţi ai perioade interbelice, George Cristinel şi Constantin Pomponiu, cei care au realizat şi Catedrala Mitropolitană din Cluj.

Lucrările la mausoleu au început în 1923, iar reînhumările au început anul următor. Criptele au fost inaugurate în 1924, în prezenţa reginei Maria şi a altor oficialităţi. Apoi, într-un stil care avea să se consacre după 1989, lucrările s-au oprit. Au fost reluate abia în 1936 şi s-au încheiat în 1938, când a fost, din nou, inaugurat, de Carol al II-lea.

În apropierea Mausoleului se află şi un muzeu care spune povestea Marelui Război cu ajutorul armelor, documentelor, echipamentele şi efectelor militare de atunci. „Pe aici nu se trece” se întrupează, astfel, în carnea şi oasele celor adormiţi în mausoleu, ca o realitate aproape palpabilă. Fără să fie vreo reuşită grandioasă, muzeul reuşeşte să redea atmosfera acelei luni de foc, august 1917, în care trupele române s-au acoperit de glorie, aici, în cea mai mare bătălie de pe frontul românesc din Marele Război. Din cei 170.000 de ofiţeri şi soldaţi români angajaţi în această bătălie, s-au înregistrat 27.410 morţi, răniţi şi dispăruţi. Pierderile inamicului au fost triple, potrivit informaţiilor furnizate de Muzeul Vrancei.

La plecare, pe partea cealaltă a mausoleului, te petrec busturile altor eroi: Constantin Prezan, Eremia Grigorescu, Ion Dragalina, Gheroghe Mărdărescu, Grigore Ignat.

Mărăşti – Soveja

După Oituz şi Mărăşeşti, al treilea pas logic pe urmele eroilor din 1917 este satul Mărăşti. În drum, la Tişiţa, se găseşte un cimitir militar german, nu departe de şosea. E simplu – un câmp de cruci, mărginit de un gard de beton, un osuar şi un mic monument central. Aproape în mijloc, un roşcov şi-a risipit păstăile printre cruci, într-o reverenţă post-mortem. Câteva sute de nemţi purtaţi într-un război care nu era al lor şi-au găsit aici sfârşitul. În aerul rece, crucile se profilează clar ca tăişul de baionetă. Sunt nume de ostaşi germani scrise apăsat în piatră, deasupra localităţilor româneşti unde şi-au găsit sfârşitul: Odobeşti, Tişiţa, Cucuieţi, Dobrovăţ, Panciu etc. Consemnată la 100 de ani distanţă, inutilitatea sacrificiului suprem pe care l-au făcut îţi îngheaţă inima şi provoacă un rău aproape fizic.

Astfel de locuri nu se vizitează pentru frumuseţe, ci pentru a învăţa că nu trebuiau să existe.

Câmpul de cruci din cimitirul ostaşilor germani de la Tişiţa aminteşte de monumentele similare ale soldaţilor americani din Al Doilea Război Mondial

De la Tişiţa mai sunt 50 de kilometri până la Mărăşti. În drum, se află monumentul ridicat în memoria Ecaterinei Teodoroiu. Apoi, la intrarea în sat, un frumos arc de triumf îţi spune că intri pe „Câmpul istoric de la Mărăşti” şi, astfel, te anunţă că ai de-a face cu cel mai bine pus la punct obiectiv turistic legat de Primul Război Mondial. Există o hartă de mari dimensiuni a întregului sat, iar câteva gospodării sunt semnalizate cu indicatoare, ca fiind supravieţuitoarele grupului de case care au fost date familiilor celor răpuşi în luptă. Casele erau compuse din două camere mari de 5-6 metri, şi încă o încăpere, mai mare, pentru bucătărie. Mai aveau un pridvor, o pivniţă şi un depozit pentru unelte. Întreg satul a trebuit să fie reconstruit, după ce în urma bătăliei, din el nu a mai rămas decât o ruină.

Mausoleul de la Mărăşti este mai mic decât cel de la Mărăşeşti. La parter se află un muzeu similar, dar unde persoanele de peste 1,8 metri trebuie să se aplece din cauza plafonului jos. La subsol, se află mausoleul propriu-zis, având 12 osuare cu uşi de sticlă, în care se află osemintele a 5.342 de eroi, dintre care numai 116 români şi 126 germani sunt identificaţi. Ulterior, aici a fost amenajat sarcofagul mareşalului Alexandru Averescu şi criptele generalilor Arthur Văitoianu, Alexandru Mărgineanu şi Nicolae Arghirescu. Un bust al mareşalului Avererescu a fost amplasat în faţa mausoleului.

Ultimul pas pe această rută este mausoleul de la Soveja, mai puţin cunoscut publicului larg, şi mai mic decât cele de la Mărăşeşti şi Mărăşti, dar poate cel mai impresionant şi şocant, deoarece aici se află unul dintre cele mai mari osuare deschise din Europa. Osemintele a 1.600 de soldaţi au fost stivuite unele peste altele, formând un veritabil monument. Mausoleul are înfăţişarea unei cetăţi de piatră, cu planul în formă de cruce şi acoperişul conceput ca o cupolă. În interior, în faţa criptelor, sunt montate plăci de marmură. În afara osuarului, alţi 528 de ostaşi, români şi germani, sunt înhumaţi aici.

Localnicul care ne face ghidajul, Sorin Pătulea, este o enciclopedie vie a Sovejei, care poate povesti ore în şir despre aceste locuri şi despre setea de libertate a sovejenilor. „Lumea nu vine aşa de mult aici, fiindcă nu ştie. Dar eu sunt sigur că este unul dintre cele mai frumoase mausolee, iar osuarul e ceva nemaivăzut”, spune Sorin Pătulea.

La Soveja se află unul dintre cele mai mari osuare deschise din Europa, unde se găsesc osemintele a 1.600 de soldaţi

Epilog

Pentru un traseu complet al mausoleelor din această zonă, trebuie vizitat şi cel din Focşani, cu alură de biserică bizantină. Aici se găsesc osemintele a 2.422 eroi. Ajunse într-o fază avansată de degradare, mausoleele din judeţul Vrancea – Mărăşeşti, Mărăşti, Soveja şi Focşani – au fost restaurate printr-un proiect european derulat în perioada 2009-2013. Valoarea totală a contractului de finanţare a fost de 17,1 milioane lei, majoritatea bani europeni. Un gest de respect pentru morţii unei uniuni născute din sânge.

Rommel şi Dimăncescu, inamici pe front

În august 1917, când au avut loc celebrele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, situaţia României era aproape disperată. Muntenia şi Dobrogea erau sub ocupaţia Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Bulgaria, în speţă), Guvernul şi Parlamentul erau în refugiu, la Iaşi, dar autoritatea lor se întindea doar asupra Moldovei, fără Basarabia (aflată în componenţa Rusiei) şi Bucovina (parte a Austro-Ungariei). Linia frontului se întindea de la Galaţi la Focşani şi apoi spre nord, de-a lungul versanţilor dinspre Moldova ai Carpaţilor. În iulie 1917, în zona Mărăşti-Soveja, trupele româneşti au reuşit o ofensivă prin care au înaintat 20 de kilometri în adâncime, de-a lungul a 30 de kilometri. Ca răspuns, la începutul lui august, Puterile Centrale au încercat să spargă frontul românesc în zona Mărăşeşti şi Oituz. O străpungere a frontului ar fi însemnat calea liberă către Iaşi, ocuparea Moldovei şi dispariţia României ca stat.

Dacă ofensiva de la Mărăşti a fost cea mai importantă realizată de forţele Antantei în anul 1917, defensiva de la Mărăşeşti a fost cea mai grea bătălie pentru România din tot războiul, în vreme ce lupta de la Oituz a fost una infernală, dat fiind terenul accidentat al zonei.

În Pasul Oituz, în lupta pentru Dealul Coşna au fost adversari doi tineri locotenenţi care ulterior aveau să aibă cariere remarcabile. Ambii au fost răniţi şi ambii au păstrat un jurnal al acelor zile, cu ajutorul cărora se poare recrea atmosfera acelor zile teribile. Unul era Erwin Rommel, care avea să ajungă unul dintre cei mai mari generali ai secolului trecut, celălalt era Dimitrie Dimăncescu, un român cu viaţă de poveste, diplomat şi ministru interbelic, care a murit în exil, în SUA.

Redăm mai jos câteva extrase din memoriile lor.

Erwin Rommel

Erwin Rommel s-a aflat la comanda Batalionului Alpin Württemberg, cel care la un moment dat a atacat şi cucerit Dealul Coşna, până a fost retras din cauza pierderilor. Încă înainte de retragerea batalionului, Rommel a trebuit să abandoneze comanda din cauza unei răni la antebraţ şi a epuizării. Extrasele de mai jos provin din mai multe episoade ale bătăliei, din 10, respectiv 19 şi 20 august.

Tocmai treceam printr-o mică depresiune când am fost forţat să sar la pământ, de o rafală de mitralieră din dreapta. Gloanţele au săpat găuri mici în sol (…) Nu aveam ca acoperire decât o mică movilă şi aveam de gând să alerg odată ce tirul s-ar fi terminat. Brusc, am primit un glonţ din spate în antebraţul stâng, şi sângele a început să ţâşnească.
(…) Vremea de vară din 19 august era magnifică. Nu au fost lupte în sectorul Dealul Coşna în timpul primelor ore ale dimineţii, trupele de asalt erau ascunse în tufişuri. (…) Mortierele au făcut o muncă de pregătire excelentă şi după cinci minute de la începutul focului de artilerie am dat detaşamentelor mele semnalul de atac. Unitatea de foc de deasupra a început să tragă, urmată la câteva secunde de grupa lui de asalt a lui Friedel, alergând prin reţeaua de sârmă ghimpată, asupra poziţiilor inamice. Apoi unităţile avansate ale detaşamentului meu au început să se mişte. Pocniturile ascuţite ale grenadelor de mână din imediata noastră apropiere acopereau zgomotul rafalelor din dreapta. Câteva salturi prin fum şi negură şi ne aflam în tranşeea inamică. (…) Mai departe, în zona defensivă, am dat peste cap trupele de rezervă româneşti şi am luat peste 100 de prizonieri, restul au fugit. În timpul urmăririi, câteva obuze de 305 mm au căzut în imediata noastră apropiere şi a făcut câteva cratere uriaşe în solul argilos, în care se puteau adăpost cu uşurinţă companii întregii.

(…) Am dat imediat ordinele necesare pe loc, iar companiile au început să sape în vreme ce avanposturile Companiei 1 luptau pentru a întârzia acţiunea. Săpatul era uşor în solul argilos, iar rezervele au ajutat unităţile din linia întâi să îşi sape poziţiile şi tranşeele de comunicaţii, aşa încât totul era pregătit când avanposturile de luptă au fost aruncate înapoi pe poziţii. Asaltul iniţial a fost respins cu uşurinţă iar românii au început să sape tranşee cam la 45 de metri de noi.

(…) Bătălia creştea în violenţă cu fiecare oră, iar în timpul zilei inamicul a lansat cel puţin 20 de asalturi contra noastră; unele dintre ele au fost precedate de scurte baraje de artilerie, altfel nu. Frontul românesc era un semicerc în jurul nostru şi trebuia să ne repezim puţinele rezerve de la un punct ameninţat la atul. Artileria inamică a sfârtecat coama dealului dar trupele alpine nu s-au retras. Pierderile noastre au fost mici în comparaţie cu ale inamicului. Am avut în total 20. Eram aşa de epuizat, probabil din cauza activităţilor intense din ultimele zile, încât nu puteam să dau ordinele decât stând culcat. După-amiază, din cauza febrei mari am început să bolborosesc prostii fără sens, iar acest lucru m-a convins că nu mai pot exercita comanda (…) Batalionul Alpin Württemberg şi-a menţinut poziţia în faţa tuturor atacurilor românilor până în 25 august când a fost înlocuit de Regimentul de Infanterie de Rezervă 11 şi s-a mutat în spatele frontului în rezervă.

(…) Luptele pentru Dealul Coşna au avut un preţ îngrozitor pentru tinerele trupe. Am avut 500 de victime, în două săptămâni, şi 60 de soldaţi montani bravi au rămas în solul românesc. În ciuda faptului că misiunea majoră nu a fost îndeplinită şi că am eşuat în distrugerea flancului sudic al inamicului, totuşi, trupele alpine au executat fiecare misiune încredinţată cu multă dibăcie, în faţa unui inamic foarte combativ, tenace şi bine echipat. Încă îmi aduc aminte cu mare mândrie şi bucurie de acele zile când eram la comanda unor astfel de trupe.

(Sursa: „Attacks!”, Field Marshal Erwin Rommel, Athena Press, Inc. Vienna, Virginia, 1979)

Dimitrie Dimăncescu

Dimitrie Dimăncescu era locotenent în cadrul companiei de biciclişti ataşată Diviziei nr. 1 Cavalerie. În august 1917, compania sa este trimisă în Pasul Oituz pentru a susţine defensiva. Memoriile sale au fost publicate în 2016 în limba engleză, iar în decembrie 2017, în limba română.
Fragmentele de mai jos sunt reproduse prin bunăvoinţa editorilor ediţiei în limba română.

Poiana lui Boboc, un mănunchi de gospodării ţărăneşti, era situată la poalele unui deal, în termeni topografici „Cota 789”, numărul corespunzând înălţimii în metri. Pe parcursul mai multor săptămâni din iulie şi august, înălţimea fusese capturată de trupele de elită ale Regimentului Württemberg. Se aşteptau ca acesta să fie locul de penetrare prin care armatele germane să poată în sfârşit pătrunde în Moldova. Când am sosit acolo, creasta golaşă tivită cu tranşee era pe punctul de a fi pierdută de Regimentul 9 Roşiori. Eu am primit ordin să mă alătur contraatacului şi, cu o extraordinară energie, ne-am luptat pe dealul abrupt, în praf, până în vârf, respingându-i pe nemţi. A fost doar o situaţie temporară, căci nemţii s-au pregătit să riposteze lansând un atac de artilerie împotriva noastră. Am fost la rândul nostru obligaţi să ne retragem în sat, cu nemţii pe urmele noastre. Ne-a venit în ajutor o unitate de infanterie şi am reluat ofensiva înainte ca inamicul să ajungă în sat. De cel puţin şase ori am atacat, înaintând pe versantul abrupt şi plin de praf până pe creastă, apoi ne-am retras până jos şi am urcat din nou.

Arşiţa era teribilă. Soldaţii noştri cucereau iar şi iar Cota 789, neştiind cum se va încheia acest „joc” de du-te vino. Un alt regiment de Vânători a fost trimis la nord de Coşna şi, printr-un asalt curajos, s-a luptat cu nemţii pe Dealul Cireşoaia, reuşind să-i respingă.

Ceea ce l-a înfuriat pe comandantul nostru a fost că nu avea nicio comunicare cu trupele româneşti de pe flancul stâng. Problema cu care se confrunta era un spaţiu liber de-a lungul frontului, dominat de mitralierele nemţilor. Am aflat doar după mulţi ani că nemţii se aflau sub comanda locotenentului Erwin Rommel. (…)

Pe când eram în sat şi aşteptam următoarele ordine, un mesager a adus un plic adresat locotenentului-major Dimăncescu. Am deschis plicul şi am văzut că era un ordin pentru fratele meu, de a merge cu o patrulă în acea zonă descoperită de pe linia frontului si de a afla unde anume erau localizaţi nemţii. Ordinul părea o condamnare la moarte. Ştiind că o altă patrulă care plecase cu aceeaşi misiune nu se mai întorsese, nu i-am dat ordinul fratelui meu, ci am pornit eu cu un soldat. Lui i-am spus că urma să plec într-o misiune de recunoaştere şi i-am predat comanda soldaţilor mei.

Aşteptând să se întunece, ne-am târât până pe creastă, unde se afla un pâlc de scaieţi. Am rămas culcaţi, cu faţa spre inamic, fără să ne mişcăm sau să vorbim. Când s-a crăpat de ziuă, la o sută de metri în faţa mea stătea un soldat german, culcat pe burtă, cu faţa înainte. Concomitent, ne-am luat puştile, am schimbat o privire şi am tras. Am văzut cum i-a căzut capul şi mi-am dat seama că murise. În acelaşi timp am simţit o arsură în piciorul stâng. Un glonţ pornit din puşca lui îmi străbătuse laba piciorului şi îl lovise pe soldatul meu în cap, ucigându-l pe loc (…). Rănit, am rămas nemişcat toată ziua, timp în care nemţii au tras până la căderea întunericului. Doar atunci am reuşit să mă târăsc prin desişul din spatele meu, unde se afla o cărare care făcea legătura între noi, cicliştii, şi un regiment de infanterie aflat în partea stângă.

Durerea şi pierderea de sânge m-au împiedicat să mai înaintez, aşa că am aşteptat să fiu găsit de vreo patrulă. M-au găsit doi infanterişti şi m-au tras de unde zăceam până la un post medical, dincolo de Poiana lui Boboc.

(Sursa: „Călător fără hartă”. Memoriile lui Dimitri D. Dimăncescu, Bucureşti, 2017)

O jerbă de maci roşii depusă de ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, Paul Brummell, decorează sarcofagul mareşalului Averescu de la Mărăşti. Macii roșii simbolizează, pentru britanici, sacrificiul soldaților din Primului Război Mondial