„Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei. / Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. / Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, / ci adânc în pământ undeva”. Aşa spunea Lucian Blaga, în “Sufletul satului”.
Poate că, astăzi, e altfel. Poate că nici satul nu mai e cel pe care ni-l descriau Rebreanu sau Blaga şi poate că nici locuitorii lui nu mai sunt ţăranii de odinioară, cei care îşi amestecau sudoarea, lacrimile şi sângele cu lutul plămădirii veşniciei. Dar, cum se spune despre suflet că e veşnic, nici sufletul satului românesc n-a murit, ci a pornit într-un fel de transhumanţă prin generaţii, din suflet în suflet de om, găsindu-şi sălaş în inima şi mintea celor care îşi au rădăcinile în el, chiar dacă ei sunt orăşenii de astăzi.
Satul românesc are altă faţă acum, dar fărâme din ce a fost odinioară au rămas. Unele dintre ele se regăsesc în muzee şi unul dintre acestea este şi Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj, acolo unde, pe biserici şi case din lemn, parcă se văd bătăturile palmelor ţăranilor care le-au făurit şi care ni le-au lăsat ca zestre.
Istoricul şi etnologul Tudor Sălăgean este acum directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei şi viaţa sa şi a instituţiei pe care o conduce se împletesc ca-ntr-o cunună de grâu, de ceva vreme. Deşi e născut orăşean, cu părinţii la fel, Tudor Sălăgean are, prin bunici, rădăcini în Feleacu şi viaţa l-a adus la Muzeul Etnografic prin 1988, ca muncitor necalificat. A plecat şi a revenit de câteva ori, iar din 2011 este directorul Muzeului Etnografic, căruia i-a triplat, în câţiva ani, numărul de vizitatori, iar acum are în plan să-l facă un muzeu viu, în care doritorii să poată retrăi cumva în viaţa satului românesc de odinioară.
„Cred că cerem prea mult de la satul românesc dacă ne dorim ca el să rămână aşa cum era la începutul secolului trecut, pentru că
la începutul sec XX, satul românesc era unul extrem de înapoiat”
Un sat este ca o bibliotecă
Tudor Sălăgean: Problema satului românesc într-adevăr poate să fie abordată din două perspective. Una, să zicem, etnografică, deşi nu ştiu dacă termenul ar fi cel mai corect –poate intelectualistă sau tradiţionalistă- şi o altă perspectivă, care este cea sociologică. Există o anumită tensiune între cele două perspective, pentru că în cazul satului românesc s-a format de-a lungul timpului o perspectivă idilică, care îl priveşte ca pe un spaţiu al tradiţiilor, un spaţiu care ar trebui să rămână neschimbat. Cred că cerem prea mult de la satul românesc dacă ne dorim ca el să rămână aşa cum era la începutul secolului trecut, pentru că la începutul sec XX, satul românesc era unul extrem de înapoiat. Ceea ce era foarte interesant pentru iubitorii de tradiţii, dar era extrem de prost pentru locuitorii satului, care îşi doreau, ca toţi oamenii din lume, să trăiască mai bine.
Tudor Sălăgean
S: Sunt oarecum în conflict, în opoziţie, incompatibile tradiţia şi o viaţă mai bună?
TS: Nu ştiu dacă e neapărat un conflict, dar nici compatibilitatea nu este prea mare între modul de viaţă tradiţional şi progres şi bunăstare şi viaţa la standardele sec XXI. Noi, orăşenii, avem încă o atitudine superioară faţă de ţărani, care încă sunt priviţi ca un fel de animale de companie, care ar trebui să trăiască, ca într-un fel de grădină zoologică, în sate cu case din lemn, acoperite cu paie şi să se străduiască să se păstreze la o cât mai mare distanţă de cuceririle lumii moderne şi de standardele de viaţă normale. Acest lucru nu este normal şi a şi suferit schimbări în ultima perioadă. Practic, undeva la mijlocul sec XX încă se vorbea de cultura ţăranilor şi de cultura domnilor, încă orăşeanul era apelat cu „domnule”, în timp ce ţăranul era apelat de multe ori cu „băi”. Iată că aceste lucruri, din fericire, au încetat să mai existe şi ceea ce păstrăm din moştenirea tradiţională am adus, de foarte multe ori, chiar în oraşe. Este pe undeva o situaţie oarecum paradoxală, dar nu surprinzătoare, în care foarte mulţi din iubitorii tradiţiei, iubitorii satului tradiţional etern şi imuabil trăiesc practic în mediul urban, în timp ce locuitorii din spaţiul rural îşi doresc de foarte multe ori să lase în urmă acea moştenire. Chiar dacă locuitorii satelor ţin la tradiţii, ţin la moştenirea pe care au primit-o de la părinţi, bunici, strămoşi, ei sunt preocupaţi de o progres, de o viaţă mai bună, de realizarea unor condiţii similare cu cele din mediul urban. Noi, din toate punctele de vedere, nu putem decât să susţinem aceste aspiraţii. Locul caselor tradiţionale, locul tradiţiilor este în primul rând în muzee, pentru aceasta au fost create muzeele etnografice, în muzeele în aer liber etc. De aceea au fost create aceste muzee, pentru a păstra această moştenire, pentru a păstra lucrurile la care satul începea să renunţe încă din urmă cu peste o sută de ani. De asemenea, asistăm la un proces foarte interesant în ultimele câteva decenii, de multiplicare a colecţiilor muzeale săteşti, în care foarte multe dintre comune, dintre sate amenajează mici muzee locale în care este adunat patrimoniul întregii comunităţi.
S: De ce fac asta oamenii? Valorizează atât de mult tradiţiile reprezentate de obiectele respective sau e doar o colecţie de „amintiri din copilărie” ce ţine mai degrabă de mecanisme psihologice?
TS: Fiecare comunitate rurală este legată de trecutul ei şi fiecare încearcă să transmită mai departe un anume sens al prezenţei sale istorice în lume. Şi în fiecare comunitate există oameni care au un fel de specializare informală în păstrarea tradiţiei. Practic, un sat, chiar şi un sat tradiţional arhaic, funcţiona ca o bibliotecă. Existau întotdeauna câţiva oameni care se pricepeau la agricultură şi ceilalţi veneau la ei să le ceară sfaturi, alţii cunoşteau foarte bine tradiţiile de nuntă, alţii se pricepeau la animale, unii erau foarte pricepuţi în domeniul meteorologiei populare, alţii erau pasionaţi de căutarea comorilor. Acest tip de „bibliotecă” care funcţiona în comunităţile arhaice s-a transmis mai departe, se păstrează şi în prezent, atât doar că diferă conţinutul acestor termeni. Astăzi avem în sate oameni care se pricep la cum e să mergi să lucrezi în Spania, alţii care se pricep la diferite elemente de tehnică etc. Tot aşa, în aceste comunităţi există oameni care îşi doresc ca tradiţiile să fie păstrate. Aceşti oameni fac un lucru extraordinar, chiar dacă nu întotdeauna au educaţie. Ei trăiesc acest sentiment al necesităţii păstrării unei moşteniri. Este ceea ce ne îndeamnă şi pe noi până la urmă să facem facultatea de istorie sau de etnologie etc. Practic, aceşti oameni sunt partenerii noştri şi-i tratăm cu cel mai mare respect şi, dacă ne solicită, încercăm să le transmitem din experienţa pe care o are un muzeu cu o anumită vechime în domeniul inventarierii şi conservării acestor bunuri culturale pe care le acumulează.
„Aceste muzee au fost create pentru a păstra lucrurile la care satul începea să renunţe încă din urmă cu peste o sută de ani”
Multe tradiţii nu sunt atât de vechi
S: Care ar fi diferenţele dintre satul românesc şi tradiţiile sale şi satul Europei occidentale, să zicem?
TS: Există diferenţe destul de mari între comunităţile rurale din Europa, dar foarte interesant e faptul că în multe ţări –cel puţin din ceea ce cunosc eu- sentimentul de comunitate a rămas încă destul de pronunţat în spaţiile rurale. Satul românesc trece acum printr-o perioadă de tranziţie foarte radicală, suferă schimbări majore. Aceste transformări pot altera, din păcate, chiar acest sentiment de comunitate care este, într-un fel, definitoriu pentru o localitate rurală. Acest sentiment de comunitate este însă foarte bine păstrat în alte spaţii, de exemplu în Italia, pe care o cunosc mai bine din acest punct de vedere. Acolo, multe dintre comunităţile rurale au continuat să fie relativ bine articulate. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu unele din comunităţile din spaţiul nostru, însă acest impact al modernităţii poate să aibă drept consecinţă o disipare a acestui sentiment comunitar şi să afecteze într-o anumită măsură identitatea comunităţiii respective.
S: Tradiţiile riscă să fie afectate, pervertite, manelizate, ca să zic aşa, de modernitate? Cum e mai bine de fapt: ca tradiţiile să rămână neschimbate, să fie ţinute în vitrine de muzeu, sau e firesc şi bine ca ele să se transforme o dată cu comunitatea respectivă şi cu societatea în ansamblu?
TS: Tradiţiile au suferit în permanenţă o influenţă externă.
S: Sunt ca nişte organisme vii?
TS: Cel puţin de 200 de ani de când putem urmări acest proces de influenţare, de comunicare între urban şi rural, între cultura hegemonică şi culturile subalterne, observăm că lumea satului se schimbă, atât din punct de vedere al ritualurilor arhaice, care se află într-o continuă transformare, cât şi din punct de vedere al portului, al modului de viaţă etc. Există foarte multe elemente de modernitate pătrunse în satul românesc în sec al 18-lea sau în sec al 19-lea pe care noi, acum, le considerăm elemente tradiţionale. Să ne gândim, de exemplu, la palincă sau ţuică. Aceste băuturi alcoolice distilate au pătruns în mediul satului românesc abia în sec al 18-lea. Înainte nu exista aşa ceva. Iată că, în sec al 19-lea, ele erau deja considerate definitorii pentru felul de viaţă al românilor.
„Nu există o diferenţă majoră între lumea urbană şi lumea rurală, iar etnografia, ca şi istoria, se ocupă de amândouă. Eu mă consider în egală măsură istoric şi etnograf şi cred că de multe ori etnografiei i-a lipsit documentaţia pe care o poate realiza istoricul, prin cercetările sale, iar istoricului i-a lipsit de foarte multe ori contactul cu terenul, cu oamenii, care este un atribut al etnografului”, Tudor Sălăgean
S: Înainte de palincă, ce era, ce se punea pe masă?
TS: Se consuma vin, în zonele viticole, iar unde nu se putea face vin sau nu creştea viţa de vie, se făcea bere. Băuturile alcoolice distilate au pătruns în satul românesc pe la mijlocul sec al 18-lea, iar pe la 1800, deci după două generaţii, fuseseră atât de bine adoptate, încât toţi călătorii străini care vorbeau de satul românesc se refereau la apetenţa deosebită a românilor faţă de această aghiasmă reprezentată de băuturile distilate. Există de asemenea foarte multe elemente de port care s-au schimbat în mod chiar radical, în perioadă relativ recentă din punct de vedere istoric. Să ne gândim doar la portul care este considerat azi tradiţional, românesc, cu alb şi negru, care a fost extins în toată Transilvania prin intermediul Astrei, Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, şi prin şcoală. Recent, Muzeul Etnografic a participat la un proiect prin care se încerca reintroducerea într-un sat din Munţii Apuseni a portului anterior acestei etape de introducere a costumului cu alb şi negru de la începutul sec al 20-lea, iar comunitatea a primit cu foarte multă reticenţă această încercare de îndemnare a ei să-şi redescopere rădăcinile mai vechi. Există, aşadar, elemente de relativă modernitate care au pătruns în satul tradiţional şi care au fost pur şi simplu adoptate ca atare, în detrimentul unor tradiţii mult mai vechi. Există însă elemente tradiţionale care sunt încă păstrate foarte bine, iar pentru transmiterea lor mai departe către generaţiile următoare n-ar trebui să ne jenăm să folosim instrumentarul pe care astăzi instituţiile de cultură îl pot pune la dispoziţia comunităţilor respective. Practic, şi pe plan mondial, foarte multe dintre tradiţiile care nouă ne par acum foarte vechi şi cu o istorie extrem de îndelungată, au fost, de fapt, redescoperite şi reconstituite într-o perioadă destul de recentă. Este suficient să amintim de Carnavalul din Veneţia, care a fost abandonat în timpul lui Napoleon şi redescoperit în anii 1970 sau Palio-ul din Siena, alergarea de cai celebră, care, tot aşa, a dispărut la un moment dat, în cursul sec al 20-lea, şi a fost rearticulată câteva decenii mai târziu. Toate aceste elemente de tradiţie practic pot fi reconstituite cu sprijinul cercetătorilor şi asta nu le face deloc să-şi piardă caracterul lor autentic.
S: Dacă tradiţiile sunt ca un organism viu, care, oarecum natural, se transformă în timp, n-ar trebui să ne fie frică nici de aceste noi intrări în cultura de masă, cum e cazul Halloween-ului în loc de Ziua Morţilor, sau de Valentine’s Day în loc de Dragobete?
TS: Aici vorbim deja de realităţi care sunt specifice zonelor urbane, dar nu este greşit să vorbim de ele, pentru că şi zonele urbane au propriile lor tradiţii. Din păcate, în România, atunci când vorbim de etnografie, etnologie, folclor, ne-am obişnuit să ne gândim doar la mediul rural, ceea ce nu este foarte bine. Pentru că dacă ne uităm de exemplu pe lista elementelor de patrimoniu imaterial incuse în patrimoniul UNESCO, în Europa, vedem că cel puţin jumătate dintre acestea sunt elemente de tradiţie urbană. Această preferinţă a noastră, a românilor pentru sat şi pentru tradiţia rurală datează abia de la începutul sec al 20-lea. Ea a început cu sămănătorismul şi cu poporanismul, a continuat cu gândirismul şi tradiţionalismul din perioada interbelică, care au deviat de multe ori şi în direcţii cu totul nedorite. Această orientare către rural, către ţărănesc, către sat, către ţăran a marcat practic întreaga literatură a sec al 20-lea. O mare parte a marilor opere realizate în acest secol se referă la ţărani, la mediul ţărănesc, la mediul rural. Este o direcţie pe care n-o putem regăsi în mod necesar în perioadele mai vechi, în sec al 19-lea sau înainte nu exista o asemenea preocupare pentru ţărani şi pentru sat. La un moment dat, aceste lucruri vor intra într-o schimbare şi deja de destul de mult timp, societatea românească este una urbanizată, cu tradiţii urbane care încep să se reconstituie şi, în viitor, lucrurile vor lua o altă turnură.
Satul transilvănean e diferit de celelalte, la fel şi ţăranul
S: Apropo de ce spuneaţi despre literatură, zicerea lui Blaga, că veşnicia s-a născut la sat, mai are acoperire în ziua de astăzi?
TS: Pentru spaţiul românesc, veşnicia s-a născut la sat şi poate că ar trebui să facem aici o detaliere regională. Satul a fost perceput diferit în Transilvani şi în Vechiul Regat, oamenii satului au fost percepuţi diferit. De asemenea, oamenii satului au avut şanse foarte diferite, în Transilvania, faţă de Vechiul Regat. Să ne gândim doar că etnografia a fost introdusă în România de către ardeleni, că ţăranul a fost introdus în Academia Română prin cele două discursuri de recepţie celebre de către doi ardeleni, Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu, care s-au considerat nu moştenitorii fostului titular al poziţiei de academician, ci moştenitorii culturali ai ţăranului român. În Transilvania, cu începere din secolul al 19-lea, dacă nu chiar de mai devreme, ţăranii aveau şanse de afirmare care erau cu mult diferite de cele ale ţăranilor din Vechiul Regat. În România Veche, societatea era mult mai precis structurată, existau distanţe abisale între un ţăran şi un membru al elitei sociale. În Vechiul Regat nu avem practic nici un exemplu de ţăran care să fi reuşit să se afirme în perioada antebelică, înainte de 1914, şi să ajungă până la poziţii foarte importante. Inclusiv Constantin Brâncuşi s-a afirmat până la urmă în afara României. În schimb, în Transilvania avem destul de multe exemple de locuitori din mediul rural care nu aparţineau unei elite şi care au ajuns până la cele mai înalte trepte ale ierarhiei sociale. Ca să dăm doar un exemplu: Vasile Pop din Berindu, fiul preotului din Berindu, Ananie Pop, care era un preot sărac, cu foarte mulţi copii. Acest Vasile Pop are o poveste extraordinară. După ce ajunge profesor la Blaj, intră în conflict cu episcopul Ioan Lemeny, apoi se ceartă cu tatăl lui, care era supărat pentru că intrase în conflict cu episcopul, şi îi spune, plecând de acasă: Tată, n-ai să mă mai vezi până n-oi ajunge de-a dreapta împăratului. Şi fiul de preot sărac din Berindu, Vasile Pop, a ajuns de-a dreapta împăratului, fiindcă a devenit baron, consilier imperial, preşedinte al Tribunalului Transilvaniei, primul român care a ajuns vreodată în această funcţie, şi, de asemenea, vice prim ministru al Transilvaniei, tot primul român care a ajuns într-o asemenea funcţie importantă. În Ardeal există o altă posibilitate de raportare la originile rurale, ţărăneşti şi cred că aceste origini au în Ardeal o semnificaţie extraordinară. Îmi amintesc acum că în romanul Cei trei muschetari, Dumas spune despre gasconi că un mic nobil din Gasconia îi transmitea fiului lui o moştenire mult mai importantă decât cea a unui mare aristocrat din centrul Franţei. Cred că acelaşi lucru se poate spune şi despre ardeleni. Practic, fiul unui ţăran ardelean –şi avem nenumărate exemple din lumea de astăzi- este posesorul unui bagaj nu doar de cunoştinţe, ci şi de atitudini faţă de viaţă, de corectitudine, de demnitate, caracter, care îl fac egalul oricărui descendent al unei familii urbane sau familii mult mai importante. Cred că aceasta este o moştenire extrem de importantă pe care o transmite satul românesc prin intermediul variantei sale transilvănene şi care a ajuns până la urmă să imprime un model pentru satul din întreaga Românie.
„Fiecare comunitate rurală este legată de trecutul ei şi fiecare încearcă să transmită mai departe un anume sens al prezenţei sale
istorice în lume”
S: Atunci, n-ar trebui fie exploatate, valorificate mai bine aceste moşteniri? Ce ar trebui să exploatăm acum din ceea ce înseamnă sau însemna satul românesc, valorile sale? Ce ne învaţă satul românesc, tradiţiile şi valorile sale, ce am putea lua de la el şi să aplicăm la nivelul întregii societăţi româneşti?
TS: Moştenirea pe care ne-o transmite satul românesc este una foarte mare. Deja Rebreanu spunea că suntem un neam de ţărani şi acest lucru nu s-a schimbat întru totul de atunci încoace. Atât doar că moştenirea aceasta nu se mai regăseşte neapărat doar în spaţiul rural. Ea a ajuns să fie prezentă odată cu noi, descendenţii ţăranilor de altă dată, şi în spaţiile urbane, într-o lume pe care ne străduim şi reuşim, într-o mai mare sau mai mică măsură, s-o rearticulăm în toate spaţiile. Dar, satul cu siguranţă va continua să existe şi va avea în continuare o ofertă foarte interesantă. Nu trebuie să ne gândim că satului ar trebui să-i refuzăm progresul. Dimpotrivă, trebuie să facem efortul de a sprijini lumea rurală să îşi redescopere tradiţiile şi să reuşească să le valorifice, fără să renunţe la aspiraţiile către o viaţă mai bună. Şi cred că aceste lucruri pot fi realizate, poate cu un efort ceva mai mare din partea instituţiilor care coordonează viaţa societăţii româneşti.
„Lucrez la Muzeul Etnografic din 1988, am început ca muncitor necalificat. Nu am intrat la facultate din primul an şi a trebuit să-mi găsesc un loc de muncă. A fost o experienţă extraordinară, fapt care m-a făcut să revin tot aici la terminarea Facultăţii de istorie, în 1994. Încă din perioada când am lucrat ca muncitor necalificat am fost extrem de încântat de felul în care oamenii din muzeu abordau fenomenul cultural şi de relaţia Muzeului Etnografic cu publicul lui. Când am fost muncitor necalificat, lucram cu jumătate de normă, eram un fel de ajutor de conservator la Laboratorul de conservare şi restaurare, dar făceam şi multe alte lucruri. Am făcut chiar pază de noapte la expoziţii. A fost foarte interesant, pentru că pe vremea respectivă, la muzeu lucrau personalităţi marcante alte culturii -Doamna Maria Bocşe, Iosif Herţea, Dumitru Irimieş, Tiberiu Graur şi mulţi alţii- şi relaţia mea cu ei a fost una foarte constructivă, foarte apropiată. Atunci am avut şansa extraordinară de a-l cunoaşte şi pe Valer Butură, care practic a fost al doilea întemeietor al acestui muzeu, după Romulus Vuia”, Tudor Sălăgean
S: Putem să exploatăm mai mult satul românesc şi din punct de vedere economic, poate pe partea tursitică?
TS: Satul are foarte mult de oferit din punct de vedere turistic. De câteva decenii am asistat la o redescoperire a caracterului tradiţional al satului şi la practicarea turismului legat de cultura tradiţională. Acest turism este, totuşi, unul de nişă, nu va aduce niciodată venituri extrem de mari şi nu va fi niciodată semnificativ din punct de vedere statistic pentru dezvoltarea turismului în România. Probabil că, fără să renunţăm la această formă de valorificare a patrimoniului sătesc, ne putem gândi că oferta poate să fie una cu mult mai bună. Cred că există deja câteva exemple de succes, sate care prin multiplicarea elementelor de tradiţie pe care le pot valorifica din punct de vedere turistic sau printr-o mai bună promovare a alimentaţiei tradiţionale au reuşit să atragă un număr mult mai mare de turişti decât satele care nu au făcut acest lucru. Până la urmă, finanţările îndreptate către mediul rural au o asemenea componentă foarte bine structurată şi astfel, cu timpul, satul românesc va deveni un obiectiv turistic important.
Muzeele etnografice peste 200 de ani
S: O provocare: ţinând seama de ce ziceaţi şi adineauri, că şi tradiţiile se schimbă, se transformă, ce am putea vedea aici, în Muzeul Etnografic, peste 100-200 de ani, luat din satul românesc?
TS: Este o întrebare foarte bună, pentru că dacă ne gândim bine, în urmă cu aproape 100 de ani, când s-a înfiinţat acest muzeu, tot aşa se spunea, că satul va dispărea, că tradiţiile vor suferi modificări majore şi că lumea rurală, într-o perioadă scurtă, va suferi şi ea modificări majore. Iată că au trecut 100 de ani de atunci şi continuăm să vorbim şi astăzi despre tradiţiii care se vor pierde, dar care, iată, încă se păstrează, iar satul nu s-a schimbat complet, chiar dacă modificările înregistrate au fost majore. Cred că acest ataşament faţă de valorile tradiţionale a rămas unul foarte puternic şi probabil că este ceva mai puternic decât în alte spaţii care poate sunt mult mai orientate către modernitate. În ce priveşte reflectarea acestor realităţi în colecţiile muzeale, întrebarea este una binevenită, pentru că am avut până acum tendinţa aproape exagerată de a ne ocupa şi de a colecţiona doar obiecte foarte vechi, doar obiecte care ţin de imaginea arhaică a satului. Ei, bine, un muzeu etnografic trebuie să colecţioneze şi să adune pentru a păstra pentru generaţiile viitoare şi obiectele care sunt legate de realităţile din ultimele decenii sau chiar de cele de astăzi. Toate muzeele mari din România fac acest lucru, o facem şi noi la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, şi ne dorim foarte mult ca aceste colecţii ale noastre să reprezinte o inspiraţie pentru prezent. Satul românesc nu a fost doar conservator; el a fost de foarte multe ori şi inovator. Au apărut foarte multe inovaţii, lucruri extraordinare, realizate de ţărani, instalaţii tehnice, care sunt păstrate în multe din muzeele în aer liber din România. Chiar avem o expoziţie în care iile tradiţionale de acum 100 de ani au fost luate ca model de doamnele şi domnişoarele de astăzi şi care au realizat nişte cămăşi absolut extraordinare pornind de la această inspiraţie oferită de modelele arhaice. Cred că acesta este rolul nostru, de a arăta că lumea, chiar dacă se află în schimbare, îşi poate păstra un reper. Sau că reperele pe care ni le oferă tradiţia pot fi în continuare utile, valoroase pentru lumea de astăzi.
S: Ca o concluzie: n-ar trebui să ne sperie atât de mult modernitatea şi influenţele ei în ceea ce priveşte păstrarea tradiţiilor? Adică, e în firea lucrurilor ca ele să evolueze, să se transforme…
TS: Nu avem dreptul să le cerem locuitorilor satului românesc să trăiască în secolul al 21-lea aşa cum trăiau în Evul mediu. Ce putem noi să facem este să găsim soluţii pentru ca moştenirea lor culturală să fie păstrată în instituţiile specializate sau chiar în cadrul comunităţilor, dar în forme speciale, în mici muzee locale sau în instituţiii similare şi, în acest fel, să fie transmise mai departe.
S: Ce vă place mai mult din lumea satului românesc tradiţional şi, pe de altă parte –nu e nevoie să se suprapună- ce consideraţi că este mai valoros în lumea respectivă?
TS: Este unul şi acelaşi răspuns: e sentimentul comunităţii, sentimentul că un grup de oameni, un grup de familii trăiesc împreună şi ştiu să-şi construiască, să-şi adapteze mediul la nevoile lor, ştiu să reacţioneze în comun la bucurii sau la necazuri. Acest sentiment de comunitate cred că este cea mai importantă valoare cred că ar trebui să fie păstrată şi transmisă pentru viitor.
„Satul românesc nu a fost doar conservator; el a fost de foarte multe ori şi inovator. Au apărut foarte multe inovaţii, lucruri extraordinare, realizate de ţărani, instalaţii tehnice, care sunt păstrate în multe din muzeele în aer liber din România”
S: Apropo de acest lucru, în ultima vreme se vorbeşte tot mai mult de o disoluţie –poate e mult spus-, dar măcar de o degradare a acestui sentiment comunitar la români. Această degradare a sentimentului comunitar poate avea o cauză şi în faptul că satul românesc se transformă şi că nu mai reuşeşte nici el să închege pe deplin acest sentiment comunitar?
TS: Sămănătoriştii vorbeau deja de degradarea fiinţei umane ca urmare a mutării sale de la sat la oraş, a dezrădăcinării pe care o trăieşte ţăranul când vine la oraş. Cred că pur şi simplu trebuie să găsim soluţii pentru a recompune acest sentiment de comuniate în oraşe. Şi cred că acest lucru se întâmplă. Adică, asistăm la o definire tot mai pregnantă a personalităţii sau identităţii unor comunităţi urbane, la o creştere a patriotismului local -vorbind de local de la localitate- al orădenilor, timişorenilor, sibienilor, clujenilor, ploieştenilor, ieşenilor. Acest lucru se întâmplă. A mers destul de greu tocmai pentru că aceste comunităţi mai mari aveau o altă structură şi le era greu să-şi recompună o identitate proprie, dar în momentul de faţă cred că acest lucru este vizibil. Acum se vede şi prin candidatura mai multor oraşe la titlul de Capitală Culturală Europeană; cred că a fost un fenomen benefic, pentru că multe comunităţi urbane s-au mobilizat şi au încercat să-şi descopere atuuri, valenţe specifice, elemente care le definesc faţă de altele şi sunt convins că aceste lucruri vor continua şi vor evolua în viitor.
