1
2
3
4

Pe la începutul anilor ’90, când afacerile private şi democraţia reprezentau pentru români ceva cu totul nou, un tânăr om de afaceri îmi explica că succesul în afaceri se bazează aproape exclusiv pe încredere. Era o vreme a începuturilor experimentale, unde succesul de business era asociat cel mai adesea cu specula sau hoţia. Oamenii de afaceri nu aveau o imagine prea bună, iar îmbogăţirea era pusă mai tot timpul pe seama furtului. Şi totuşi, spunea amicul meu, afacerile de succes se bazează pe încredere. „Nu poţi să fii «ţepar» tot timpul. La un moment dat, ţi se înfundă. Pe termen lung, câştigă cel care se bucură de încrederea celorlalţi. Dacă am încredere în tine, ne mai întâlnim şi facem afaceri şi data viitoare. Dacă nu, atunci ne oprim aici. Încrederea e cel mai valoros capital!”. Şi timpul i-a dat dreptate!

Sursa foto: http://www.cushmancreative.com/

Sursa foto: http://www.cushmancreative.com/

De fapt, de ce avem nevoie de încredere?

Pentru că ea este temeiul relaţiilor sociale. În absenţa ei, orice relaţie e sortită eşecului de la bun început. Încrederea reprezintă garanţia că totul se va derula în condiţii de predictibilitate. Dacă am încredere în tine, atunci incertitudinea nu îmi poate juca feste, pentru că ştiu că relaţia noastră se va derula în parametrii unui orizont de aşteptare clar definit. Pe vremuri, oamenii obişnuiau să bată palma sau să îşi dea cuvântul pentru orice tranzacţie. Era ritualul simbolic al unei încrederi manifestate faţă de celalalt, al unei relaţii în care fiecare actor câştigă.

Există cel puţin două moduri de abordare a încrederii. Putem fi neîncrezători şi să îi privim pe ceilalţi cu suspiciune. În acest caz, paradigma de lucru e că încrederea se câştigă, ea nu există pur şi simplu. Încrederea se certifică ex-post, prin confirmarea repetată în relaţiile dintre actorii sociali. O altă abordare este cea în care premisa relaţională se bazează pe o încredere ex-ante. Am încredere în celălalt până la proba contrarie. Încrederea poate fi confirmată sau infirmată. Confirmarea încrederii sporeşte creditul social al individului în relaţia cu ceilalţi. Infirmarea încrederii are loc când comportamentul celuilalt iese din parametrii aşteptaţi. Duplicitatea, trădarea, minciuna sau lipsa de integritate sunt doar câţiva dintre declanşatorii care fac ca investiţia de credit să fie văzută ca una perdantă.

Cum stăm cu încrederea în România?

Încrederea între oameni nu este omogenă la nivel global. Studiile privind încrederea socială ne arată că ţările cu indicele de încredere socială cel mai ridicat sunt Norvegia, Suedia, Danemarca, China si Finlanda (cu un indice peste 100 de puncte pe o scală de la 0 la 150), iar ţările cu indicele de încredere socială cel mai scăzut sunt Turcia, Rwanda si Botswana (cu un indice situat sub 15 puncte). La o primă privire, am fi tentaţi să spunem că, în ţările protestante, încrederea socială este mult mai ridicată decât în restul, ceea ce e adevărat, dar la fel de adevărat este că încrederea socială este ridicată şi în ţări musulmane (Arabia Saudită) sau budiste (China), ceea ce ne face să ne întrebăm dacă nu cumva modelul social dominant este cel care generează încrederea socială.

România are un indice de încredere socială de 44 puncte, ceea ce o situează în aceeaşi clasă cu fostele ţări comuniste (Ungaria, Polonia, Croaţia, Slovenia, Serbia) sau cu ţările din flancul sudic al Europei (Spania, Franţa, Malta). Este evident că încrederea socială este rezultatul unei multitudini de factori, în care cultura naţională, religia, istoria recentă, gradul de dezvoltare al societăţii au un rol semnificativ .

Care este raportul dintre încredere şi politică?

Dintre toate formele de încredere publică, încrederea în politică are ceva specific. Ea este oarecum asimetrică şi se bazează pe delegarea de putere dinspre cetăţeni către politicieni. Votul în sine este un act de investiţie cu încredere, un soi de garanţie ex-ante că promisiunile vor fi onorate, iar contractul social va fi respectat. Acesta este şi motivul pentru care politicienii beneficiază de o perioadă de graţie imediat după alegeri, perioadă în care nivelul de încredere este foarte ridicat. Dinamica încrederii în politică ţine de performanţa, predictibilitatea, echitatea şi integritatea politicienilor.

De pildă, atunci când politicienii promit autostrăzi, oamenii se aşteaptă ca acest lucru să se şi întâmple. Dar dacă văd numai hărţi frumos desenate şi studii de fezabilitate reluate periodic, încrederea dispare. Investiţia simbolică de încredere realizată prin vot este subminată cel mai adesea fie de demagogie, prin exagerarea promisiunilor, fie pur şi simplu de incompetenţă.

Nu poate exista încredere în politicieni în afara predictibilităţii. Oamenii de afaceri, partenerii internaţionali şi cetăţenii preferă o lume definită de o incertitudine cât mai redusă, o societate predictibilă. Iar atunci când politicienii schimbă regulile în timpul jocului, ei generează incertitudine. Schimbările legislative frecvente ale codului fiscal, practica ordonanţelor de urgenţă, criza demiterii preşedintelui în 2012, schimbarea sau numirea pe criterii politice în funcţiile publice sunt câteva exemple de incertitudine creată de politicieni în România ultimilor ani.

Echitatea reprezintă garanţia că investiţia de încredere se va realiza în mod just pentru toţi cetăţenii prin actul guvernării. Oamenii se aşteaptă ca puterea din mâinile politicienilor să consolideze tratamentul egal în faţa legii, nu să creeze privilegii. De exemplu, este foarte greu să le ceri românilor să mai aibă încredere în politicieni, când tot acest spectacol al pensiilor speciale pentru parlamentari şi aleşi locali numai exemplu de echitate nu este.

Integritatea este esenţială pentru păstrarea capitalului de încredere al politicului în faţa cetăţenilor. Ea este garanţia că taxele şi impozitele sunt folosite în interes public, nu în cel privat, că deciziile se iau deschis şi transparent, nu discreţionar.

Pe scurt, demagogia, incompetenţa, corupţia şi indiferenţa faţă de interesul public sunt cei mai mari duşmani ai încrederii în clasa politică din România. Din păcate, sondajele de opinie din ultimii ani ne indică o încredere extrem de scăzută în politicieni şi în instituţiile pe care le reprezintă. Parlamentul are cea mai scăzută cotă de încredere, fiind situată constant între 8%-15%, faţă de Biserică (între 50% -80%) şi Armată (peste 75%). Este aberant ca românii să preţuiască cel mai mult instituţiile totale şi cel mai puţin exact instituţia ce face diferenţa dintre democraţie şi dictatură, ceea ce spune mult despre nostalgii totalitare şi despre gradul de cultură civică şi politică după 50 de ani de comunism. Dar dincolo de acest aspect şi de campaniile de discreditare duse chiar de unii politicieni şi de presă împotriva Parlamentului, comportamentul parlamentarilor ghidat de interesul mărunt (vezi pensiile speciale, de exemplu) şi complicitatea la corupţie prin imunitatea în faţa justiţiei explică în mare măsură dispreţul publicului. Nici Guvernul României nu se bucură de o cotă de încredere ridicată, ea fiind situată undeva la 20%, cu variaţii conjuncturale. Poziţia codaşă a României în Uniunea Europeană în ceea priveşte nivelul de trai, salariul minim, absorbţia fondurilor structurale, construcţia de autostrăzi, crearea de locuri de muncă ş.a.m.d. ar putea explica în bună măsură dezamăgirea românilor faţă de performanţa actului de guvernare de pe malurile Dâmboviţei. La asta s-ar adăuga în mod clar şi lipsa de integritate ce face ca guvernarea în sine să fie asociată cu corupţia endemică (95% dintre români cred că corupţia este foarte răspândită în România).

Încrederea în primar este mult mai ridicată decât în guvern, fiind situată constant la o cotă de 40%-50%, ceea ce probează încrederea mai ridicată în guvernarea locală decât în ceea centrală. De altfel, într-un studiu recent al IRES, 91% dintre respondenţi susţin inclusiv descentralizarea financiară, fiind de acord cu afirmaţia „Din taxele colectate ar trebui să rămână mai mult la bugetul local și mai puţin la guvern”. În acelaşi timp este adevărat că partidele politice s-au decredibilizat serios, acelaşi studiu indicând şi o preferinţă ridicată(62%) mai degrabă pentru „un primar independent decât pentru unul susţinut de partid”.

Un caz special este cel al preşedintelui României, poziţia politică care s-a bucurat constant de ceea mai ridicată încredere (peste 50%). Este adevărat că ea cunoaşte dinamica cea mai mare, scăzând de la 40% la 19% după măsurile anticriză anunţate de Traian Băsescu în 2010 sau urcând la aproape 70% după alegerea lui Klaus Johannis, pentru ca la nici un an să scadă cu aproape 30%. Şi aici, minarea încrederii în preşedinte a fost generată fie de lipsa de predictibilitate, fie de demagogie în raport cu aşteptările generate de promisiunile electorale. Jocul de imagine facil sau marketingul politic este eficient pe termen scurt, dar decontul lipsei de realism politic nu întârzie niciodată să apară.

Ce putem face pentru a reclădi încrederea în politică?

Mai multă integritate! Politica are de-a face cu interesul public, nu cu cel privat. Prea multă vreme, spaţiul public a fost ocupat de oportunişti care au văzut în politică ocazia de a se cocoţa pe grămada de bani publici şi de a-i folosi pentru interesul propriu sau de partid. Continuarea acţiunii DNA de curăţare a clasei politice de corupţie şi stabilirea unor criterii clare de integritate pentru candidaţii la funcţiile publice sunt absolut necesare!

Mai multă transparenţă! Deciziile luate pentru interese nelegitime şi în detrimentul interesului public fac ca utilizarea banului public să fie serios viciată. O guvernare deschisă dezbaterii publice cu factorii interesaţi poate marca diferenţa între opacitate şi transparenţă.

Mai puţină demagogie! Oamenii vor proiecte concrete, realizabile şi implementate, nu simple vorbe rostite de candidaţi la sfatul unor consultanţi politici. E timpul ca realismul politic sa îşi spună cuvântul în faţa vânzătorilor de false speranţe.

Mai multă echitate! Politica nu înseamnă privilegii şi discriminare. Politica înseamnă includere şi echitate. Legile nu pot fi date pentru a crea avantaje unor grupuri(aşa cum a fost cazul pensiilor speciale), în detrimentul altor cetăţeni.

Mai multă participare! Omul politic este un model. Şi dacă „pătura superpusă” reprezentată de impostori, mediocrii şi oportunişti ajunge să conducă destinele celorlalţi, atunci încrederea în politică nu poate fi restaurată pentru că modelele negative vor fi predominante în spaţiul public. Soluţia este implicarea în politică şi asumarea responsabilităţii de către cei care mai cred că politica se poate face inteligent, deschis şi onest pentru interesul general, nu pentru buzunarul propriu.

 

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR