Domeniul libertății religioase este din ce în ce mai sensibil în Europa astăzi când săbătorim trei decenii de la prăbușirea regimurilor comuniste. Paradoxal, în acest interval au crescut gesturile și acțiunile de ură religioasă și chiar terorism. De la masacrul împotriva creștinilor din Sri Lanka până la atentatul împotriva musulmanilor din Christchurch, acțiunile de violență și crimă motivate religios par a fi din ce în ce mai serioase. Totodată, libertatea religioasă a fost și este unul dintre pilonii democratizării. Dar care sunt provocările la adresa libertății religioase astăzi și mai ales care sunt oportunitățile pentru țara noastră? Stăm de vorbă cu Cătălin Raiu, specialist în libertate religioasă și relația stat-culte. Este teolog și doctor în științe politice, cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Afaceri, Universitatea din București și primul român recrutat, în iunie 2019, ca expert în libertate religioasă de către OSCE.
Cătălin Raiu
Domnule Raiu, am să încep cu o observație general valabilă. Asistăm la un declin al ideologiilor politice. Segmentare clasică drepta-stânga pare să nu mai funcționeze.
E adevărat că nu doar în cazul românesc devine din ce în ce mai greu să identifici structuri ideologice la partidele politice consacrate, dar vreau să observăm faptul că Europa este atacată ideologic de tot felul de versiuni de fascisme și populisme care-i fac pe cei cu o educație echilibrată să nu se mai simtă reprezentați politic. Nu e atât o problemă de diviziune stânga-dreapta, cât o criză a reprezentării politice. Avem simultan pe de o parte scăderea interesului pentru vot și pentru membershipul politic în cazul partidelor cu doctrine quasiconsacrate, iar pe de altă parte o creștere a interesului pentru partide, idei și chiar acțiuni populiste și chiar corporatist-fasciste. Ne aflăm într-o criză a reprezentării, o criză care nu e doar politică, e și morală, educațională și socială. Segmente întregi ale societății se țin departe de arena politică, în vreme ce noi forme de talibanism și violență ocupă spațiile lăsate goale.
Un credincios se simte astăzi nu doar minoritar la locul de muncă, pe stradă sau în comunitatea sa, fapt ce, așa cum arată cercetările sociologice mai vechi era probabil adevărat și acum un secol în Occident. Ceea ce este nou, în schimb, este faptul că dincolo de confortul comunității sale religioase, acesta se simte nereprezentat. Există o tensiune între viața comunităților parohiale și spațiul public, netezit ideologic înspre consensul neoliberal care pune mai presus de orice maximizarea drepturilor și libertăților de generație nouă în detrimentul celor consacrate la nașterea modernității.
Europa are nu doar o tradiție creștină venerabilă, dar și structuri politice născute din sau prin raportare la creștinism. Încă din epoca medievală, desacralizarea politicii a dus la nașterea secularului și a societății civile ca spațiu plural al liberei asocieri în numele vocației și drepturilor, iar reprezentarea politică s-a consacrat prin raportare la matricea filosofico-politică a Eurharistiei.
În ciuda acestor realități Europa se află în fața unor întrebări cu valoare structurală: Cine vorbește pentru membrii comunităților religioase și cine mai are puterea să denunțe limitele secularismului exacerbat care a creat falii în societățile occidentale?
Este una dintre întrebările care frământă astăzi intelectuali europeni, dar în egală măsură și lideri politici. Din acest motiv, administrațiile publice occidentale își intensifică dimensiunea reprezentativă pe domenii care acum 5 sau 10 ani păreau definitiv rutinizate și birocratizate. Fie că vorbim de drepturile omului sau de protecția persoanelor discriminate în baza religiei (incluzând aici și persoanele cu convingeri agnostice) sau de persoanele religioase, apar noi forme de reprezentare diplomatică și politică pe modelul lansat de Statele Unite ale Americii.
Nu pare ciudat că tocmai SUA care este cunoscută pentru separația profundă dintre stat și biserică să aibă această deschidere către libertatea religioasă?
Răspunsul e categoric nu. În primul rând că dacă ar fi să identificăm un loc unde libertatea religioasă a trecut din reflecția filosofico-politică în zona constituțională acesta ar fi cu precădere SUA. Primul amendament adus Constituției SUA interzicea Congresului să oficializeze/să statueze (establish) vreuna dintre comunitățile religioase. De atunci, s-a dezvoltat un adevărat cult al libertății religioase perfect compatibil cu discursul și practica constituțională americană. Libertatea religioasă însăși este un drept eminamente secular, golit de conținut spiritual și definibil la intersecția dintre libertatea de conștiință și libertatea de asociere.
Donald Trump, președintele Statelor Unite ale Americii: 80% din populația lumii trăiește în regimuri de persecuție religioasă (18 iulie 2019)
Pe de altă parte, așa cum putem citi în memoriile oficialilor americani din Departamentul de Stat, de-a lungul timpului politica externă americană, chiar sub președinți de credințe și orientări diferite, a neglijat constant dimensiunea religioasă a celorlalte state până la momentul în care și-au dat seama că terorismul are profunde valențe și resorturi religioase sau că încercările de liberalizare și democratizare din diferite state trebuie să țină cont de peisajul religios autohton. Internaționalismul liberal, ca descendent al idealismului wilsonian, punea accent pe instrumentele diplomatice clasice (negociere, convingere, pregătirea minuțioasă a tratatelor etc.), ignorând aproape complet dimensiunea și conturul capitalului spiritual specific fiecărei țări.
Ca urmare a acestei revelații chinuite, la sfârșitul anilor 1990 este votată cu unanimitate în Congresul American International Religious Freedom Act și înființat Office for International Religious Freedom în cadrul Departamentului de Stat, devenite astăzi sursele de inspirație pentru statele europene în privința politicilor publice religioase. Urmate la început de aliații tradiționali, Marea Britanie și Canada, SUA au inspirat deja 13 state membre ale UE și alte 15 non-UE care au dezvoltat o formulă de reprezentare pe domeniul libertății religioase.
Toate aceste state urmează politica americană în domeniul libertății religioase și introduc propriile nuanțe care țin de specificul istoric, dinamica administrației publice și alianțele politice la nivel internațional.
Există abordări diferite între aceste state, dar discursul mainstream pe care se merge e relativ simplu și direct: libertatea religioasă este unul dintre primele drepturi fundamentale în orice democrație, trebuie protejat și denunțată orice formă de abuz începând cu persecuțiile religioase și terminând cu micile gesturi de bullying pe motive religioase.
La acest moment, lumea se împarte în țări care asumă integral respectarea, garantarea și sprijinirea exercitării religioase. Putem spune că apele s-au separat, ori ești cu arme și bagaje în alianța nord-atlantică ori rătăcești într-un interval suspect care cuprinde țări foarte agresive la adresa libertății religioase precum Coreea de Nord, China, Myanmar etc și merge până la țări cu regimuri autoritare care violează libertate religioasă mai degrabă în ascuns precum Rusia.
Cum definiți libertatea religioasă? Pare un termen foarte general.
Există o pluralitate de conceptualizări ale libertății religioase, atât în literatura academică, cât și în terminologia guvernelor. Sintagma folosită de Departamentul de Stat al SUA este religious freedom, în vreme ce la nivelul UE și al organizațiilor internaționale (ONU, OSCE) se folosește freedom of religion or belief, sintagmă care este menită să includă explicit atât pe cei care împărtășesc o anumită credință religioasă, cât și pe cei care se consideră agnostici. Dincolo de lumea nord-atlantică, în țări în care democrația mai degrabă se mimează întâlnim tot felul de varianțiuni precum drepturile credincioșilor în Rusia sau religious harmony în Singapore.
La rândul ei, libertatea religioasă se reașează conceptual deferențiindu-se de paradigma de gândire împământenită în lumea occidentală post-1968 și transplantată și în țara noastră, anume cultivarea cu precădere a dimensiunii negative a libertății religioase.
Personal, sunt adeptul libertății religioase pe model anglo-saxon, care menține o balanță între aspectul negativ al libertății religioase și cel pozitiv. Conform unor gânditori politici influenți ai secolului al XX-lea precum Hannah Arendt, Jurgen Habermas, Juan Linz etc trebuie să fim conștienți că toate drepturile și libertățile fundamentale au atât o dimensiune negativă (freedom from the state…), cât și una pozitivă (freedom to…). Astăzi părem mai degrabă captivi unei paradigme în care drepturile şi libertăţile civile primesc eminamente o lectură negativă, fiind de multe ori exercitate chiar în disonanţă cu momentul lor fondator sau cu ontologia lor.
Să luăm exemplul dreptului la viaţă: dimensiunea negativă a acestui drept (freedom from the state) spune că viaţa personală e liberă de stat, care nu are dreptul să atenteze la viața privată, integritate fizică a persoanei etc. Rezultă de aici că pedeapsa cu moartea sau actele de tortură sunt absolut incompatibile cu democrația. Există însă şi o dimensiune pozitivă a dreptului la viaţă (freedom to…) tradusă prin dreptul persoanei de a trăi în condiţii care își securizează viaţa și care generează drepturi succesive: dreptul la un mediu sănătos sau dreptul la sănătate și asistenţă medicală.
Cele două dimensiuni, negativă și pozitivă, sunt complementare în articularea oricărui drept și a democrației, iar fiecare dintre ele, luate separat, denaturează sensul originar.
Spre exemplu, dimensiunea negativă a libertății religioase nu recunoaște religiei calitatea de bun social și definește religiozitatea exclusiv drept un sentiment privat menit să fie circumscris comunității parohiale și locuinței private. Dimensiunea pozitivă a libertății religioase se referă la dreptul de asociere în numele unei credințe, libertatea de a-ți exprima credința chiar și în spațiul public.
În ultimii ani, pe fondul creşterii la nivel european a extremismelor şi fundamentalismelor religioase care au prins rădăcini în special în ţările cu o tradiţie accentuat laică în privinţa relaţiei stat-culte, se pune din ce în ce mai serios problema recuperării şi promovării dimensiunii pozitive a libertăţii religioase prin anumite gesturi şi acţiuni politice: Franţa îşi propune redefinirea principiului laicităţii, Marea Britanie a înfiinţat Ministerul Credinţei, iar Departamentul de Stat al SUA duce o luptă eroică pentru a convinge comunitatea globală să se alăture alianței de susținere a libertății religioase.
Chiar la nivelul Comisiei Europene în mai 2016 a fost creată funcţia de Special Envoy for Promotion of Freedom of Religion Outside the EU.
Astfel, se încearcă o schimbare de paradigmă în privinţa relaţiei dintre stat şi culte prin recuperarea dimensiunii pozitive a libertăţii religioase sub forma consolidării parteneriatului dintre state şi organizaţiile religioase în diverse politici publice precum cele sociale, de mediu sau educaţionale, dezvoltarea unui cadru predictibil de susţinere financiară a activităţii cultelor religioase, creşterea gradului de alfabetizare religioasă a populaţiei, creşterea alfabetizării religioase a diplomaţilor de carieră prin introducerea de cursuri de formare profesională despre relaţia dintre stat şi biserică, încurajarea libertăţii de expresie a organizaţiilor religioase în privinţa problemelor publice etc.
Totodată dimensiunea pozitivă a libertăţii religioase vizează recuperarea caracterului integrator şi comunitar al religiei, implicarea organizaţiilor religioase în activităţi apropiate de vocaţia lor teologică şi misionară, conform principiului subsidiarităţii, precum şi transmiterea mesajului că religia este un fenomen social care uneşte, nu dezbină oamenii.
Care sunt prioritățile OSCE în acest domeniu?
13 state UE și 15 state non-UE au creat recent mandatul de reprezentare națională pe domeniul libertății religioase
La nivelul OSCE funcționează Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului care monitorizează foarte atent libertatea religioasă în cele 57 de state membre și regiunile vecine. Rolul panelului de experți în care sunt și eu membru pe perioada 2019-2022 este acela de a propune modificări, completări și noi soluții problemelor ridicate în domeniul vieții religioase. Spre exemplu, OSCE a lansat în luna septembrie Freedom of Religion or Belief and Security: Policy Guidance, un ghid orientativ pentru conceperea politicilor publice în domeniul securității în armonie cu exigențele libertății religioase. Ghidul este dedicat guvernelor, mass-mediei și societății civile și este, în opinia mea, un manual de bune practici și recomandări absolut democratice.
În schimb, noi în România, avem darul să descoperim aceste dezbateri doar atunci când apare vreo situație de criză. Rareori ne pregătim în prealabil și cu greu ne conectăm la dezbaterea internațională pentru a fi proactivi. Pe viitor, atât Comisia Europeană, cât și OSCE și ONU își propun elaborarea unei strategii pe domeniul religiei care să țină cont atât de elementele cu potențial discriminatoriu pe care le poate genera religia (hate crime and speech), cât și elementele care să încurajeze organizațiile religioase să depună mai mult efort în societate. Se discută la modul foarte concret chestiuni care ne afectează și pe noi în mod direct, precum combaterea discursului antisemitic, islamofobia, problema finanțării externe a cultelor religioase, training-ul imamilor, armonizarea exigențelor libertății religioase cu cele de securitate, conceptualizarea libertății religioase în diverse spații culturale și politice, structurarea educației religioase în școlile publice și private, sincronizarea drepturilor LGBTQ+ cu libertatea religioasă, legile blasfemiei etc.
