1
2
3
4

Trăim într-o societate în care, pe de o parte, „savurăm” orice informaţie negativă, lăsându-ne contaminaţi psihologic, iar pe de altă parte, ne patologizăm viaţa normală, contribuind la crearea unei culturi care preţuiește asiduu pozitivitatea.

Pacienţilor cu cancer li se spune să fie pozitivi, pur si simplu, femeilor să nu mai fie nemulţumite, iar copiilor să nu mai plângă. Deși trăim într-o lume a schimbărilor tehnologice, politice și economice, vedem cum tendinţa oamenilor este să se blocheze tot mai mult în reacţii rigide faţă de emoţiile lor. Percepţia emoţiilor în termeni de pozitiv sau negativ este una rigidă. Rigiditatea cognitivă și emoţională în faţa complexităţii este toxică.

Dacă depășim limitele simţului comun, aceste aspecte au o explicaţie validă.

Pe de o parte de unde nevoia de „rău”, iar pe de altă parte o diferenţă fină, dar extrem de utilă între un „negativ sănătos” și unul „nesănătos”. În cele ce urmează, bazându-mă mai mult pe ceea ce ne arată evidenţele știinţifice, voi încerca să răspund la două întrebări:

1) de ce „răul este mai puternic decât binele?” și

2) ce înseamnă emoţii sănătoase conform teoriei validate știinţific la care facem apel la ora actuală în domeniul psihologiei și psihoterapiei?

În ceea ce privește răspunsul la prima întrebare, cel mai bine îl regăsim în studiul lui Baumaiester și al colaboratorilor (1) care argumentează de ce totuși răul e „mai puternic” decât binele. Acesta se bazează pe argumente de tip evoluţionist, legate de faptul că supravieţuirea noastră ca specie a fost marcată de evitarea pericolelor sau de reacţionarea la timp în faţa acestora pentru a ne apăra, ceea ce a făcut ca „răul” să fie detectat mult mai rapid, să investim mai multe resurse odată ce am detectat un pericol. Dacă la început a fost o nevoie pentru a ne asigura supravieţuirea ca specie, a devenit o regulă „encriptată” în creierul nostru. Investim toate resursele pentru a nu ne fi rău – aceasta este prioritatea noastră și nu neapărat să ne fie bine. În viaţa de zi cu zi învăţăm mai repede dacă e vorba de ceva negativ, ne străduim mai mult să evităm neplăcerea decât să aducem un plus la starea de bine.

În ceea ce privește sănătatea mintală, lucrurile sunt destul de mult văzute la o altă extremă, cea a pozitivului – singura emoţie ridicată la nivel de „normalitate”.

Ce înseamnă o emoţie sănătoasă?

„Florile răului” pot fi reprezentate atât de emoţii negative, cât și pozitive. Deşi la nivel de simţ comun tindem să resimţim emoţiile sub forma unei trăiri pozitive sau negative – pozitivul reprezentând binele, iar negativul răul – din punctul de vedere al psihologiei validate știinţific atât emoţiile neagative, cât și cele pozitive pot fi funcţionale/sănătoase sau disfuncţionale/nesănătoase, respectiv pot contribui sau bloca atingerea scopurilor personale.

În aceeași ordine de idei, prima perspectivă la care face apel psihologia validată știinţific este cea a lui Albert Ellis – modelul binar al distresului – (2-6) care împarte emoţiile negative în două categorii – emoţii negative funcţionale/sănătoase și emoţii negative disfuncţionale/nesănătoase. Funcţionalitatea sau disfuncţionalitatea unei emoţii negative este dată de:

1) credinţele/convingerile asociate

2) experienţa subiectivă a emoţiei

3) consecinţele comportamentale ale emoţiei pe care o experienţiem (7).

O emoţie sănătoasă, indiferent dacă este pozitivă sau negativă, reprezintă acea emoţie care nu ne afectează semnificativ viaţa noastră de zi cu zi.

„Fiecare boală vine ca o trezire. Vine să ne scuture din starea de amorţeală în care suntem şi să ne silească să facem o altă aşezare a lucrurilor importante, să punem în ordine ceea ce este cu adevărat valoros pentru noi.” Sursa foto: health.com

Ce stă la baza experienţierii emoţiilor negative?

Atât emoţiile pozitive disfuncţionale cât și cele negative disfuncţionale derivă din cogniţii iraţionale (absolutiste, inflexibile, exprimate în termeni de „trebuie cu necesitate”), iar cele funcţionale (indiferent dacă sunt pozitive sau negative)  derivă din cogniţii / convingeri raţionale (preferenţiale, flexibile, pe care le regăsim exprimate în termeni de „mi-ar plăcea mult, aș prefera…”). Dacă noi ne formulăm așteptările pe care le avem de la ceilalţi, de la sine și poate chiar de la viaţă în termeni preferenţiali/raţionali atunci putem spune că avem „imunitate psihică” și, indiferent de ceea ce se va întâmpla, emoţiile (pozitive/negative) pe care noi le vom trăi vor fi sănătoase, nu vor avea o intensitate atât de crescută încât să fim copleșiţi de activarea fiziologică, în consecinţă nu vor afecta semnificativ calitatea vieţii noastre.

A trăi emoţii negative funcţionale este un semn de normalitate, ne face să ne simţim oameni. Spre exemplu, atunci când pierdem pe cineva, indiferent de context este „normal” să fim triști, poate chiar foarte triști, să avem regrete sau nemulţumiri. Totodată, haideţi să ne imaginăm cât aţi  considera de normal să vedeţi pe cineva fericit mulţumit și jovial la o înmormântare sau în momentul în care află de o boală precum o patologie neoplazică? Aţi considera că e absolut „normal” deoarece trăiește emoţii pozitive?

Astfel că, la baza experienţierii emoţiilor negative sănătoase/nesănătoase stau convingerile noastre raţionale/iraţionale.

Când pozitivul este nesănătos?

În ceea ce privește emoţiile pozitive, acestea pot fi considerate nesănătoase în cel puţin trei situaţii, una ce ţine de psihopatologie și următoarele  pe care le putem foarte ușor ignora în momentul în care ne desfășurăm activitatea de zi cu zi.

Prima care ne poate ridica semne de întrebare poate fi momentul în care vedem pe cineva că manifestă o dispoziţie euforică, expansivă, energie persistent crescută (anormal) prezentă în cea mai mare parte din timp cu o durată de cel puţin o săptămână, în care manifestă respect de sine exagerat sau sentimente de grandoare, scăderea nevoii de somn, implicare excesivă în activităţi cu potenţial de a conduce la consecinţe neplăcute (s.a.m.d.) ne putem pune foarte serios întrebarea dacă nu întrunește criteriile de diagnostic pentru un episod maniacal conform Manualului de diagnostic și a clasificării statistice a tulburărilor mintale, ediţia a 5-a (8).

A doua situaţie este cea în care emoţiile pozitive care ar trebui să apară după atingerea unui scop (precum mulţumirea, bucuria, relaxarea) apar înaintea realizării unei sarcini, astfel încât devin disfuncţionale deoarece reduc capacităţile noastre executive. Același lucru este valabil și pentru acele emoţii pozitive care apar înainte de atingerea unui obiectiv (nerăbdarea, optimismul, încrederea) deoarece nu ne asigură „stabilitatea” de care avem nevoie pentru sedimentarea cunoștinţelor obţinute, ci ne pot mobiliza rapid pentru o altă sarcină.

Cea de a treia face referire la „optimismul nerealist”. Conform bias-ului optimismului, oamenii cred că este mai puţin probabil să fie implicaţi în evenimente viitoare negative, cum ar fi să sufere de o boală gravă sau să fie implicaţi într-un accident (9-11).

De exemplu, pentru mulţi dintre noi, diagnosticarea cu o boală cronică va însemna o ameninţare asupra propriei vieţi, o serie de simptome foarte neplăcute, însoţite de o suferinţă atât a noastră cât și a celor din familie, peste care se va suprapune necesitatea unei suite întregi de schimbări în stilul de viaţă. În acest context, prezenţa credinţei „totul va fi bine, nu se va întâmpla nimic” în care situaţia prezintă riscuri pentru noi este ceea ce se numește optimism „nerealist”. Desigur, pe de o parte, mintea se protejează în acest mod de multitudinea de informaţii și de emoţii care urmează după un astfel de diagnostic. Pe moment, atâta timp cât nu este prelungită această „protecţie”, poate fi utilă, însă, dacă o prelungim apelând la un optimism „nerealist”, ne va împiedica să ne uităm la situaţia problematică, astfel blocând orice posibilitate de acţiune din partea noastră. În concluzie, dacă eu nu voi accepta diagnosticul sau voi considera că acesta nu are nici cea mai mică importanţă, astfel încât să merite să fac tot ce depinde de mine pentru sănătatea mea,  va fi o alegere care e foarte posibil să mă coste scump pe termen mediu și lung.

Chiar și în cazul în care nu putem face nimic pentru a schimba situaţia, „blocajul” asociat optimismului „nerealist” ne va împiedica până și să găsim un mod sănătos de a ne raporta cognitiv și emoţional la situaţia problematică.

Haideţi să luăm exemplul patologiei maligne care a devenit astăzi a doua cauză de deces după bolile cardiovasculare în majoritatea ţărilor industrializate.

În momentul în care auzim de cancer, facem asocieri cu moartea, durerea, suferinţa fără a ne gândi la vreo schimbare cu sens pe care o poate aduce această boală în viaţa noastră. Deși ceea ce spune o supravieţuitoare a unui cancer mamar reprezintă o mărturisire pe care o aud frecvent de la pacienţii oncologici cu care lucrez: „Fiecare boală vine ca o trezire. Vine să ne scuture din starea de amorţeală în care suntem și să ne silească să facem o altă așezare a lucrurilor importante, să punem în ordine ceea ce este cu adevărat valoros pentru noi. De multe ori, să vedem pentru prima dată ceva ce a fost tot timpul lângă noi, să conștientizăm ceea ce este esenţial pentru noi”, acest diagnostic este perceput ca unul care are doar impact negativ și atât.

Mărturisirea de sus, până la urmă, este validată și de o serie de studii (12-16) care susţin dezvoltarea posttraumatică (respectiv experienţa acelor persoane, care cel puţin în unele domenii, s-au dezvoltat; persoana nu doar că a supravieţuit, dar a trecut prin schimbări importante care depășesc status quo-ul) după un diagnostic de cancer.

Mai mult, un  studiu recent (17)  susţine faptul că emoţiile negative pot avea impact asupra supravieţuitorilor de cancer mamar prin faptul că pot declanșa comportamente adaptative sănătoase, dar în același timp cresc secreţia diurnă de cortizol. O condiţie necesară pentru a preveni efectele negative ale cortizolemiei și a experienţia efectele benefice ale emoţiilor negative este stabilirea de noi obiective în perioada de supravieţuire.

Conform și altor studii din literatura de specialitate, emoţiile negative pot avea rol motivaţional (18, 19) și pot susţine în mod favorabil procesul decizional în momentul confruntării cu o patologie malignă (20).

Cum transformăm emoţiile negative în rezilienţă emoţională?

Persoanele care se confruntă cu această boală cât zece boli fără să dezvolte psihopatologie, ba mai mult să se dezvolte posttraumatic putem spune că au „imunitate psihică”, respectiv sunt reziliente din punct de vedere emoţional.

Atunci când discutăm de acest concept, putem face referire la trei elemente caracteristice rezilienţei:

1) existenţa unui risc, a unei ameninţări semnificative (o anumită boală, condiţii de viaţă stresantă, condiţii sociale extrem de solicitante),

2) prezenţa unor factori de protecţie precum anumite însușiri personale și resurse externe pentru contracararea factorilor de risc si adversităţilor și

3) procesul de adaptare pozitivă sau de evitare a unui rezultat negativ. Luând în calcul aceste aspecte, rezilienţa poate fi definită ca procesul de gestionare sau de adaptare la surse semnificative de stres sau traumă (21, 22), ceea ce clar se aplică în context oncologic. Dincolo de factorii neurochimici precum neuropeptidul Y (23, 24), axul hipotalamo-hipofizo-cortico-suprarenalian (25, 26), de sistemele noradrenergice și dopaminergice (27, 28) ce ţin de rezilienţă, ceea ce depinde de noi sunt factori precum flexibilitatea cognitivă și un stil activ de coping (29-34).

Flexibilitatea cognitivă presupune reglarea emoţională prin intermediul restructurării cognitive  și implică schimbări în modul în care o persoană interpretează o anumită situaţie sau eveniment. Practic, așa cum spunea Marc Aurelius „viaţa noastră este ceea ce gândurile noastre fac din ea”. Acest proces presupune monitorizarea stării noastre (atenţia acordată emoţiilor disfuncţionale), identificarea gândurilor iraţionale (a acelor așteptări formulate în termeni de „trebuie cu necesitate” altfel nu o să putem suporta sau tolera) și înlocuirea  acestora cu gânduri raţionale (așteptări preferenţiale referitoare la viaţă, la noi înșine și la ceilalţi) cu rolul de a transforma emoţia nesănătoasă în una sănătoasă.

Stilul activ de coping implică adoptarea unor strategii comportamentale și sau psihologice cu scopul de a găsi soluţii pentru gestionarea stresorului sau modificarea modului în care stresorul este perceput. Simplu spus, „nu contează ceea ce a făcut istoria din tine, ci ce ai făcut tu cu ce a făcut istoria din tine” (Jean-Paul Sartre) .

Dacă este să ne bazăm pe ceea ce susţin studiile din literatura de specialitate, atunci varianta în care apelăm la restructurarea cognitivă și ne implicăm comportamental în momentul în care ne întâlnim cu o anumită situaţie negativă este modul prin care ne putem dezvolta rezilienţa emoţională.

Fiecare dintre noi poate deveni rezilient. Am văzut oameni care au reușit chiar și în condiţiile unui diagnostic de cancer. Studiile ne arată că se poate și chiar ajută!

În concluzie, merită să ţinem cont că am evoluat și evoluăm continuu. În complexitatea lumii în care trăim, rigiditatea este toxică. A miza pe tirania pozitivităţii e un rău pe care riscăm să ni-l facem și nouă și altora. Durerea va ieși tot timpul la suprafaţă însă ţine de responsabilitatea noastră să facem tot ce este omenește posibil pentru a o „trata” cu maturitate și raţionalitate. Să ne amintim mereu de grija pentru abilitatea noastră de a ne dezvolta priceperea de a face faţă lumii așa cum este, nu cum am vrea să fie. Până la urmă, „răul” este înscris în contractul nostru cu viaţa. O boală, o întâmplare nefericită pot fi taxa de intrare într-o viaţă plină cu sens. În tot acest context merită să nu încercăm să inventăm ziduri între noi și realitate. Căci, apropierea de momentul trecerii în nefiinţă ne poate permite să pătrundem în miezul singurei și adevăratei întrebări „ce sens are deci viaţa?”. Cei mai mulţi pacienţi oncologici învaţă să trăiască cu o conștiinţă mai subtilă, inclusiv acele mici momente zilnice care vin de la sine cum ar fi simplul fapt de a respira sau de a merge. Devin mai atenţi cu cei din jur și cu ei înșiși. Cei mai mari dascăli despre flexibilitate cognitivă mi-au fost pacienţii oncologici. Fără să minimalizez durerea unui drum încărcat de pierderi atât pentru pacient cât și pentru familia acestuia, am văzut cum boala dizolvă tendinţa spre perfecţionism și spre a vedea lucrurile în alb sau negru, în bun sau rău, pozitiv sau negativ.

Astfel, răul poate fi reprezentat inclusiv de emoţiile pozitive. O întâmplare nefericită sau un diagnostic crunt pot aduce și schimbări cu sens, așa încât abordarea flexibilă a evenimentelor din viaţa de zi cu zi este cea mai recomandată într-o societate în continuă schimbare.

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR