Trăim într-un haos digital. Am devenit sclavii tehnologiei și, uneori, acest fapt capătă proporții dramatice, dimensiuni medicale și fiori de dramatism existențial. Acum 25 de ani priveam un singur display, și-acela doar dacă ne plăceau odele.
Eduard Țone
În ziua de azi, suntem înconjurați de display-uri. Telefon, tabletă, televizor, laptop, monitor, mp3 player, mediaplayer… whatever player! Până și frigiderele au căpătat display-uri de pe care poți posta pe Facebook sau comanda cumpărături de la supermarket. Viața noastră a devenit un imens display, montat în decoruri haotice. În urmă cu 25 de ani aveam timp să respirăm. Astăzi, respirația se face deseori prin conectare la un ecran oricât de mic. Vrei o gură de aer proaspăt, sufocat de xls-uri ce transpiră bugete imposibile? Bagi un ochi pe un site de turism, dai like la o poză cu un superb peisaj montan și revii, îmbătat de-atâta ozon, la tabelele cu cifre.
Verificăm emailuri la fiecare cinci minute. Accesăm rețele de socializare mai des decât ne sărutăm iubitele. Pierdem timpul cu jocuri stupide plimbându-ne degetele pe display-uri cu rezoluții din ce în ce mai bune. Ne cumpărăm televizoare deștepte, fiindcă vrem să le cuplăm la Internet și, eventual, să aruncăm cu păsări furioase pe ele. Laptopurile noastre sunt din ce în ce mai ușoare, mai pliabile, mai tactile, mai subțiri și mai potente. Muzica pe care o ascultăm e din ce în ce mai proastă. Filmele pe care le vedem sunt din ce în ce mai computerizate. Jocurile pe care le jucăm, tot mai violente. Dragostea pe care o facem, prea pe fugă. Timpul de care dispunem – prea puțin, din ce în ce mai puțin. Acum 25 de ani, am fi umblat trei zile prin biblioteci ca să găsim un citat din Nietzsche. Azi îl găsim în 5 secunde, pe Google. Și totuși, acum 25 de ani aveam timp. Azi l-am pierdut. Nu-i așa că până și paradoxurile sunt, uneori, de neconceput? Vorba lui Bill Murray, actorul american: ”iPhone-ul meu are de 2 milioane de ori mai mult spațiu de depozitare decât avea computerul de pe nava Apollo 11, în anul 1969. Ei au fost pe lună. Eu arunc cu păsărele în porci”.
E din ce în ce mai greu să trăim în afara haosului. Unii reușesc. Alexandru Andrieș nu are telefon mobil și nu agreează socializările pe pereți. Dacă vrei să-l găsești, te duci la Facultatea de Arhitectură sau îl suni pe fix. Mulți își imaginează că, în felul acesta, nu-l vor găsi niciodată și nu vor ști în veci ce fel de cașcaval vor vedea la Telejurnal! Greșit. Acum 25 de ani, în acest fel ne găseam unii pe alții. Și eram uuuun pic mai fericiți. La cealaltă extremă, sunt oameni care poartă în buzunarele de la pantaloni câte trei telefoane, în cel de la piept o minitabletă, în geantă un laptop și o maxi-tabletă, în urechi căștile de la un iPod și la mână un ceas conectat prin wifi sau bluetooth la toate celelalte dispozitive. Timpul pe care și-l petrece zilnic cu această colecție digitală nu-i permite să bea, în liniște, un pahar cu vin, să citească o carte bună (deși și-a descărcat pe tabletă un gigabyte de e-books), să asculte povestea prietenului care i-a sunat la ușă sau să alerge doi kilometri în parcul de vizavi.
Computerul ne-a luat viețile, ni le-a băgat rapid în malaxoare uriașe și ne-a făcut bieți slujitori ai biților și pixelilor. E un fapt. Acum 25 de ani aș fi scris acest articol pe o foaie de hârtie, cu un creion mai mult sau mai puțin chimic și, cu puțină șansă, l-aș fi publicat în Almanahul Anticipația. În cele câteva zeci de minute în care l-am scris acum, a trebuit să răspund la cel puțin șapte e-mailuri, am fost întrerupt de două mesaje de tip ”ce mai e nou?”, pe messenger, unul pe WhatsApp și alte câteva notificări pe Facebook. Știu. În mod normal, trebuia să le închid pe toate. Doar că sclavia digitală are efecte de drog. Devii dependent și, atâta vreme cât nu le arunci pe toate pe geam pentru a-ți asuma sevrajul, vei continua să vezi pe toate display-urile din jurul tău același cașcaval la Telejurnalul unei lumi din ce în ce mai haotice.
