Capitalismul în România a însemnat tranziţia la o economie de piaţă liberă, de la o economie de comandă, supercentralizată, cu un centru de control strategic al Partidului Comunist Român, prin Comitetul de Stat al Planificării şi cu organele de execuţie centrale în Guvernul comunist, prin ministrele de ramură. Colapsul sistemului comunist de aproape 50 ani în Europa Centrală şi de Est a luat prin surprindere nu numai propriile popoare (aţi auzit pe cineva în România care se aştepta la sfârşitul regimului?), dar şi ţările occidentale dezvoltate, care alocau resurse importante pentru analiză şi monitorizarea sistemului economic şi politic comunist, identificându-i slăbiciunile, dar fără să-I prevadă viitorul. Şi mai rău, liderul comunist al României a lansat chiar sintagma „când o face plopul mere….”, adică niciodată.

Spre deosebire de capitalul românesc, România a avut, pentru un deceniu (1991-2000), o politică coerentă pentru investitorii străini

Pe acest fond de scepticism generalizat, în interiorul sistemului comunist nu s-au dezvoltat nici un fel de teorii sau modele alternative la societatea socialistă multilateral dezvoltată, cel mult dacă au avut loc ceva discuţii pe la colţuri sau pe stradă (să nu te audă cineva) despre o „reformă” a comunismului rigid românesc. Dizidenţa româneasca, politică sau economică, s-a limitat la întâlnirile în parcul Cişmigiu a unor pensionari dezamăgiţi de evoluţia comunismului romantic. Ideile lor mai degrabă naive şi depăşite . Nimic de fond şi nimic substanţial.

O schiţă de strategie

România a marcat în anul 1990 începutul tranziţiei la economia de piaţă printr-un document intitulat „Schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România”, produsul unui colectiv larg de „specialişti” din institutele de cercetări, dar şi CSP, ministere şi alte instituţii de stat, care reflectă nivelul de informaţii, cunoştinţe şi concepţii, limitate ideologic, de transformare a economiei româneşti. Schiţa a pornit de la ideea de baza a „necesităţii rentabilizării tuturor activităţilor, prin valorificarea eficientă a posibilităţilor economice şi implementarea tehnologiilor avansate”, considerată şi problema de baza a gestiunii economiei. Mai mult, documentul fundamentează o formulă prin care costurile sociale ale tranziţiei către economia de piaţă să fie acoperite concomitent cu producerea lor, cu condiţia ca „fiecare unitate economică în parte să se îndrepte spre retehnologizarea activităţii sale”. Rezultă aşadar că la nivelul „Inteligentziei” româneşti, retehnologizarea industriei era baza construcţiei capitalismului, însoţită de un proces de descentralizare şi de autonomie la nivelul întreprinderilor de stat. Era maximum ce puteau să producă laboratoarele gândirii economice libere şi nu a apărut nicio altă abordare individuală sau de grup.

Orientările acestui document s-au materializat în stimularea importurilor de tehnologii şi materii prime, în limita excedentului balanţei de plăţi de cca 2 miliarde de dolari moşteniţi de la guvernul comunist, precum şi pe baza unor credite furnizor, acordate entităţilor de stat considerate buni plătitori. Dar întregul proces de retehnologizare şi relansare a producţiei industriale, în cadrul aceluiaşi sistem economic, fără transformări instituţionale specifice economiei de piaţă (proprietatea în primul rând), a condus ani de-a rândul la o risipă masivă de resurse. Munţi de materii prime neprelucrate sau încorporate în produse îndoielnice, fără piaţă de desfacere şi linii tehnologice ale nimănui au pus presiune pe costuri şi au accelerat deteriorarea industriei româneşti, al cărui declin a început în anii ’80, odată cu plata în avans a datoriei externe şi reducerea masivă a importurilor, însoţită de asimilarea locală a producţiei de piese de schimb, materii prime şi energie indiferent la ce costuri ( şi de ce calitate). „Capitalul românesc” era un capital de stat, fără nici o orientare, complet nepregătit pentru economia de piaţă, fără obiective clare şi fără resursele umane necesare transformărilor instituţionale fundamentale.

Începutul privatizării

La nivel instituţional, s-a legiferat „corporatizarea” întreprinderilor de stat (August 1990), prin transformarea lor în „societăţi anonime” şi „regii autonome” (deja depăşite în economiile occidentale) şi a fost consfiinţită autonomia şi independenţa conducerilor executive ale acestor unităţi, asimilate proprietarilor de drept (?!). La o întrunire cu parteneri comerciali ai României din SUA la New York în septembrie 1990, la care am participat, că răspuns la o întrebare „când începe privatizarea în România” prim-ministrul a afirmat răspicat că statul a transferat deja gestiunea şi proprietatea (de facto) întreprinderilor de stat către conducerile societăţilor anonime şi a regiilor autonome prin celebra Lege 15/1990.

Concomitent, prin legiferarea societăţilor comerciale s-au reglementat şi societăţile comerciale cu răspundere limitată (Srl), că suport pentru iniţiativele private marginale şi timide. în sectoarele de servicii, mai ales în turism, opţiunea de transformare a fost „locaţia de gestiune”, care a amânat sine die transformarea proprietăţii şi modernizarea unor sectoare esenţiale pentru economie.

Instalarea capitalismului şi democraţiei, care deşi nu sunt perfecte, sunt cele mai bune sisteme pe care omenirea le-a cunoscut până acum (că să îl parafrazăm pe Churchill) şi care au generat bunăstare continuă în lumea occidentală, au fost marile provocări ale fostelor ţări comuniste. Capitalismul se bazează pe proprietatea privată, iniţiativa particulară în investiţii şi producţie, profitul că stimulent pentru asumarea riscului în alocarea de capital, multitudinea producătorilor şi a consumatorilor, formarea preţului pe baza de cerere şi oferta şi funcţionarea pieţelor. Toate acestea presupun instituţii, reguli şi concurenţă, într-un sistem bine conturat al economiei de piaţă, care alocă resursele pe criterii de maximizare a rezultatelor. Caracteristică principala a ţărilor comuniste a fost folosirea planului de stat, că instrument al alocării de resurse şi de conducere a economiei. Încercările de reformare a sistemului economic comunist, în unele ţări socialiste , experimentele socialismului reformat sau socialismul de piaţă, fără atingerea celor doi piloni de rezistenţă, proprietatea de stat şi planificarea, au eşuat în a genera bunăstarea populaţiilor şi dezvoltarea continuă. Colapsul regimurilor politice comuniste în Europa Centrală şi de Est a impus definitiv în 1989 transformarea radicală pe baza principiilor economiei de piaţă libere.

Tranziţia

Capacitatea intelectuală de a concepe căile de transformare, resursele şi ingredientele necesare erau diferite dar şi limitate în fiecare din aceste ţări. Dezvoltări teoretice importante s-au produs însă în ţările occidentale dezvoltate, de la centrele universitare, firme de consultanţă şi bănci, până la instituţiile financiare internaţionale. Evoluţia dinamică a proceselor de transformare au fost internalizate diferit de la o ţară la altă, atât cantitativ cât şi calitativ, funcţie de capacitatea de absorbţie proprie cât şi a factorilor favorizanţi sau rezistenţa la schimbare. Procesele de schimbare politică cât şi forţele care au stat în spatele acestor schimbări au influenţat ritmul şi calitatea tranziţiei la economia de piaţă. S-a dezvoltat o teorie generală a tranziţiei, bine conturată, care în multe cazuri nu a înmagazinat suficient specificul naţional, ceea ce a determinat multe distorsiuni, deformări, scenarii simulate şi în final eşecuri.

Deşi condiţiile erau diferite de la o ţară la altă, a existat un consens pe o „matrice” a tranziţiei care trebuia abordată sistemic, anumite transformări presupunând sau generând alte reforme obligatorii. A fost din ce în ce mai evident că elementele transformării sistemice se întrepătrund, iar ele trebuiau făcute cât mai repede, pentru a evita sau diminua tensiunile sociale. O sinteză a măsurilor de reforma, etapizate pe parcursul unui deceniu (la noi probabil între 1990-2000, depinde când se consideră începutul) a fost elaborată în cadrul Băncii Mondiale (vezi Alan Gelb şi Cheryl Gray, The transformation of Economies în Central and Eastern Europe: Issues, Progress and Prospects, Washington DC, 1991), care cuprindea (1) macrostabilizare economică (4 ani), (2) reforma preţurilor şi formarea pieţelor (3 ani pentru bunuri şi servicii, 5 ani pentru forţă de muncă), (3) restructurare, privatizare şi formarea sectorului particular (până la 5 ani) şi (4) redefiniră rolului statului şi reforma instituţională, inclusiv programele de protecţie socială, pe departe cea mai dificilă şi cea mai lungă ( 5-10 ani).

„Matricea tranziţiei” în România

Am avut şansă să pregătesc, împreună cu un grup de economişti cu mare deschidere şi pe baza „matricei tranziţiei” şi unor consultări interne şi externe, un document programatic aprobat de Parlamentul României în şedinţa din 4 martie 1993, „Strategia de reforma economico-socială”(Monitorul Oficial al României, Nr 39/5 martie 1993). Măsurile cuprinse în acest document, de la stabilizare macroeconomică, reforma întreprinderii şi dezvoltarea sectorului particular, restructurarea sistemului producţiei naţionale, până la reforma socială, reforma administraţiei şi protecţia socială, şi-au găsit un loc marginal în execuţia Programului de guvernare. De altfel „voinţă politică” a fost confuză în consultările prealabile cu partidele politice care susţineau Guvernul („patrulaterul roşu „) şi exprimată concis după o întâlnire finală pe textul documentului cu Preşedintele ţării, Primul ministru şi Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului: îl prezentăm în Parlament pentru că ne-am angajat la un program de guvernare detaliat, şi apoi vedem noi ce facem.

Şi s-a văzut, reformele au fost lăsate în sertare, iar guvernul s-a concentrat pe creşterea producţiei industriale pe o structura veche, mare consumatoare de materii prime şi energie, care urmarea să menţină numai locurile de muncă. S-a reluat astfel creşterea economică, după o cădere în 1992, într-un sistem de blocaje financiare şi neplata obligaţiilor societăţilor de stat, pentru producţii în pierdere şi neadptate la cererea pieţei. Este simptomatic că de dragul creşterii economice se continuă producţia de utilaje pentru combinatul CAER de la Krivoi Rog (Ucaina), un proiect eşuat şi care reprezenta o investiţie în deşert.

Sectorul privat în economie şi „capitalul românesc” erau marginale, limitate la ateliere de producţie, magazine de desfacere de cartier, sau tranzacţii comerciale de export-import printre cele mai bănoase, legate mai ales de un curs de schimb controlat administrativ. în agricultură s-a început cu faimoasele restituiri de câteva hectare de pământ pentru ţărani, nesemnificative pentru producţia agricolă. Preluarea activelor de stat era încă la început. Transferarea proprietăţii industriale, de la stat către investitori privaţi , a început cu câteva unităţi „pilot” ( o fabrică de bere în Cluj, o fabrică de confecţii în Focşani,etc) în baza Legii privatizării adoptată în 1991, pe un modelul depăşit al unui consultant american, adoptat destul de superficial. Obsesia politică a privatizării industriale a fost distribuirea gratuită către populaţie a 30% din acţiunile societăţilor comerciale de stat (erau excluse regiile autonome, care reprezentau jumătate din activele industriale), prin intermediul a 5 Fonduri ale proprietăţii private (FPP) şi vânzarea către investitori a restului a restului de 70% către investitorii privaţi, prin Fondul Proprietăţii de Stat. Proces imposibil de implementat, care s-a blocat rapid, şi care a lăsat în urmă nişte monstruozităţi instituţionale la îndemână câtorva persoane ce hotărau soarta activelor industriale şi administrau colosale portofolii de acţiuni după o logică proprie şi în beneficiul nimănui. A fost o lipsa de reguli şi transparenţă în privatizarea din România, care a lăsat loc liberului arbitru şi deciziilor subiective, bazate mai mult pe relaţiile personale ale celor care ştiau să se descurce.

Avatarurile privatizării

Inexistentă sau insuficientă cadrului legislativ şi a regulilor de piaţă (mai ales privind concurenţă şi achiziţiile publice), dar şi stadiul incipent al formării pieţelor, a compromis privatizarea în România şi formarea sectorului particular. Populaţia, care a contribuit istoric la dezvoltarea industriei de stat, nu a beneficiat de compensările formalizate mai întâi în nişte „certificate de proprietate” fără nici o valoare, transformate ulterior, prin „privatizarea de masă”, în acţiuni nominale la diferite societăţi de stat sau la Fondurile Proprietăţii Private, presupus a genera nişte dividente, singurele beneficii financiare care eventual s-au concretizat numai la nişte norocoşi. Principalii benefeciari însă ai acestui sistem au fost tot un grup de „întreprinzători”, de obicei dintre cei care aveau legături mai vechi cu aceste societăţi, care au reuşit să concentreze un număr suficient de certificate de la populaţie, prin aşa zisă piaţă de capital sau în afară pieţei, astfel încât să poată controla societatea portofoliul privatizat. Marea majoritate au fost la cheremul nimănui, au fost stoarse de puţinele resurse pe care le mai aveau şi în final a trebuit să închidă porţile.

Transferul activelor şi acţiunilor din societăţile de stat prin Fondul Proprietarii de stat a fost şi mai interesant. Cu reguli sumare şi lipsa de transparenţă a sistemului decizional, transformat într-un proces tehnic, nu politic, la îndemână unor oameni cu competenţe îndoielnice, vânzarea activelor şi acţiunilor de stat a fost inconsecvenţă, prelungită şi ineficientă. Obiectivele procesului au fost neclare şi confuze: maximizarea încasărilor pentru stat sau transferul pentru îmbunătăţirea administrării, restructurarea întreprinderilor, efectuarea de investiţii şi creşterea producţiei ? Pare că nici una, nici altă, din moment ce procesul a evoluat mai degrabă haotic. Principalii beneficiari ar fi trebuit să fie investitorii români şi străini, cu forţă financiară, resurse manageriale şi experienţă organizatorică, cu capacitate şi competenţe tehnologice. Capitalul românesc insuficient format în deceniul ’90, cu resurse financiare acumulate rapid din operaţiuni comerciale interne sau externe, prin valorificarea nevoilor de consum, dar fără o experienţă managerială sau capacitate tehnologică, au folosit în multe cazuri „argumente” neortodoxe în preluarea proprietăţii de stat, în condiţii derogatorii cel puţin de la practică pieţei concurenţiale, care au generat ulterior fie eşecuri, fie dosare penale. şi un mare număr de întreprinderi industriale inactive şi abandonate, care au populat cimitirul scheletelor industriei socialiste. Ineficienţa FPS nu a fost numai pe partea de privatizări, dar şi pe partea de cheltuieli. Sume substanţiale încasate din vânzarea de active şi acţiuni au fost reînvestite, pe criterii clientelare , în „retehnologizarea” unor societăţi industriale de stat sortite eşecului sau preluate în final de investitori străini.

Este meritul primului Guvern de după 2000 că a reluat, cel puţin formal, întregul proces de tranziţie şi funcţionare a pieţelor, sub
auspiciile negocierilor de aderare şi îndeplinire a „aquis-urilor” comunitare

Capitalul paternalist

Capitalul românesc insuficient conturat începe să devină mai vocal şi mai pretenţios, probabil conştient că nu beneficiază suficient de efectele privatizării. Îmi amintesc de întâlniri pe care le-am avut în repetate rânduri cu asociaţii ale oamenilor de afaceri şi patronate, tot mai multe, mai confuze că obiective, netransparente sau personalizate, care solicitau „sprijinul statului”, mai ales faţă de „capitalul străin”, din care se putea înţelege un transfer gratuit al unor active de stat sau în condiţii speciale (?!). Lipsa de viziune şi perspectiva a oamenilor politici se completă perfect cu lipsa unor obiective clare ale „oamenilor de afaceri”, din care fiecare înţelegea ce vroia, fie că era vorba de scutiri de taxe vamale, scutiri de impozite sau preţuri de achiziţie la valoarea contabilă.

Probabil românii au beneficiat mai mult şi mai transparent de Legea privatizării prin metodă MEBO (vânzarea către salariaţi şi conducere), adoptată în 1992, şi cu plata în rate, dar tot la valoarea…contabila. şi în acest caz, omul sfiinteste locul. Până la urmă conducerea a preluat controlul în majoritatea societăţilor preluate âmpreună cu salariaţi, pe care în multe cazuri le-au restrucurat şi dezvoltat (cunosc multe poveşti de succes) sau le-au vândut unor investitori strategici străini. Dar în orice caz, salariaţii acestor societăţi au beneficiat mai mult decât în cazul privatizării în masă.

Capitalul românesc, fie că au fost mici întreprinzători cu afaceri particulare de producţie sau servicii, fie că au fost „îmbogăţiţii tranziţiei”, cei care au beneficiat de relaţii, cunoştinţe sau au preluat active de la stat, nu au făcut obiectul unor politici publice coerente şi consecvente. Promisiunile şi acţiunile politice erau mai degrabă punctuale, iar beneficiarii erau mai degrabă cunoscuţi, atunci când she acordau scutiri de taxe vamale sau rescadenţarea sau ştergerea datoriilor către stat. Preţurile de achiziţie erau diferite de la caz la caz, în lipsa funcţionarii pieţelor, a lipsei informaţiilor de piaţă sau distorsionate în mod voi sau interesat. Tocmai aceste distorsiuni, pe fondul unor reglementări insuficiente sau confuze, au generat interpretări diferite a „cruciadei „ de curăţenie lansată după 2000 prin PNA/DNA. Probabil adevărul este pe la mijloc.

Spre deosebire de capitalul românesc, România a avut pentru un deceniu (1991-2000), o politică coerentă pentru investitorii străini: Legea investiţiilor străine (1991), cadrul instituţional (Agenţia Română de Dezvoltare), facilităţi fiscale (scutiri de plata impozitului pe profit între 3-5 ani, funcţie de sector, şi scutiri de taxe vamale pentru importul de tehnologii), precum şi recunoaşterea beneficiilor investiţiilor starine. Este şi singurul capitol din matricea tranziţiei la economia de piaţă implementat la timp în România şi aşa se explică evoluţia spectaculoasă a investiţiilor străine în România şi preponderenţă capitalului străin, că şi alternativă la capitalul românesc. Complementaritatea celor două surse de dezvoltare a economiei româneşti a fost binevenită pentru multă vreme, din moment ce la începuturi întreprinzători români s-au asociat cu investitori străini şi au beneficiat împreună de facilităţile acordate prin lege capitalului străin. A fost încă o cale de dezvoltare a capitalului românesc.

Confuzie ideologică şi socială

Capitalismul românesc a patinat tot deceniul ultim al secolului XX, ameţit de confuzii ideologice şi sociale, în contextul unei alternanţe la guvernare, care a înlocuit lipsa de înţelegere şi voinţă politică, cu lipsa de experienţă şi incompetenţa administrativă. După un deceniu în care alte ţări au încheiat tranziţia le economia de piaţă, au conturat un cadru legislativ şi instituţional pentru funcţionarea pieţelor, România a luat-o de la capăt.

După asocierea la Uniunea Europeană şi depunerea candidaturii la aderare, România a realizat că nu are o economie de piaţă funcţională, condiţie prealabilă procesului de integrare în Uniunea Europeană, la care aspirau toate ţările din Europa Centra şi de Est.

Până la urmă, Estul a fost lăsat mai la coadă (2007 a fost o surpriză plăcută), dar Europa Centrală, mult mai avansată, a aderat în 2005.

România a pierdut un deceniu, în care nu numai că nu a reuşit tranziţia la economia de piaţă, dar se pare că a compromis în ochii publicului capitalul românesc şi întoarcerea la capitalism. Este eşecul unei generaţii.

Ceea ce nu a reuşit Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială timp de un deceniu în procesul de „ghidare „ a tranziţiei la economia de piaţă, a reuşit Comisia Europeană de la Bruxelles. De data această, procesul de aplicare a pachetului de transformări şi reforme a fost mai convingător, deşi procesul de internalizare politică a fost ezitant. Nici acum nu pare la nivelul clasei politice că soluţia dezvoltării şi bunăstării este continuarea reformelor şi funcţionarea pieţelor, că piloni de baza ai capitalismului. Dar este meritul primului Guvern după 2000 că a reluat, cel puţin formal, întregul proces de tranziţie şi funcţionare a pieţelor, sub auspiciile negocierilor de aderare şi îndeplinire a „aquis-urilor” comunitare. Muncă de aşezare în pagină a tuturor reformelor necesare, pe sectoare de activitate, este remarcabilă. în practica a fost însoţită de acţiuni convingătoare de acţiuni de transformare şi privatizarea, care au condus la preponderenţă în economie a sectorului privat, renunţarea la multe monopoluri şi întreprinderi strategice, conturarea unui sistem de norme şi reguli de piaţă competitive, în beneficiul atât a capitalului românesc şi străin.

Saltul

În primul deceniu al acestui secol, deşi evoluţiile sunt inegale şi unele pieţe nu funcţionează nici după 10 ani de la aderare, România a înregistrat un salt în producţia industrială, agricolă şi servicii, pe s structura fundamental schimbată, că rezultat atât al realizărilor, dar şi a eşecurilor în procesul de privatizare şi a formării capitalului românesc. Privatizările din deceniul precedent au fost mai de amploare, mai competitive şi mai eficiente. Nu întâmplător au fost dominate de investitori strategici şi multinaţionale, care au adus mai repede România în piaţă unică europeană. Capitalul românesc a cunoscut un nou val, mai profesionist, mai inovativ şi mai modern, bazat pe satisfacerea nevoilor de consum şi adoptarea tehnologiilor moderne. Spiritul capitalist şi valoarea adăugată a capitaliştilor români, bazată pe inovaţie, muncă şi eforturi proprii, este mai accentuat şi mai apreciat de opinia publică. Producţia românilor, pe baza capitalului strainn sau romnesc, sunt tot mai cunoscute şi apreciate. întreprinderile mici şi mijlocii ale capitaliştilor români sunt tot mai atractive. Se formează în acest deceniu şi primele capitaluri financiare lichide. Apetenţa pentru investiţii şi antreprenoriat este în creştere.

Resursele, competenţele şi cunoştinţele locale sunt mai multe decât oricând.

Capitalismul românesc este în mare conturat, aşa „altfel” cum a evoluat şi poate mai puţin funcţional. Primul deceniul al secolului nostru se termină cu o criză financiară globală, care generează corecţii substanţiale în funcţionarea capitalismului şi în România. Este o nouă încercare de conştientizare politică a mersului înainte în construcţia capitalismului, a sistemului instituţional şi de valori, a funcţionarii pieţelor, a transparenţei, dar mai ales în descoperirea virtuţilor capitalismului, a valorificării calităţilor antreprenoriale şi creative ale poporului român. Cultivarea valorilor civilizaţiei creştine şi a tradiţiilor de muncă şi dăruire ale cetăţenilor români, toleranţă şi conlucrarea factorilor locali şi alogeni în activitatea economică sunt cheia progresului capitalismului în România.