1
2
3
4

Povestea unui frontierist spusă de el însuşi

Nicolae Matei trăieşte în Danemarca. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Danemarca. A debutat în anul 1995 cu volumul „Târâş spre vest” despre experienţa lui de frontierist. Este autorul al numeroase volume şi romane şi a realizat numeroase traduceri, fiind primul traducător al lui Bacovia în limba daneză. A publicat şi un „Dicţionar român-danez”, dar, în acelaşi timp, s-a afirmat şi ca publicitist, analizând fenomenul declanşat de caricaturile Profetului. În continuare, puteți citi experiența sa de „frontierist”, descrisă de el însuși.

M-am născut în 1960 în Cluj şi sunt rezident în Danemarca din anul 1986 unde am primit azil politic. Am absolvit în 1979 Liceul nr. 8 din Cluj. În același an, după terminarea liceului, trăindu-mi adolescenţa sub influenţa visului american, am avut prima tentativă de trecere a frontierei, cu destinaţia America! Naiv? Probabil! Fusesem fascinat de „Ţara Făgăduinţei“ și pentru faptul că bunicul meu din partea mamei plecase precum mii de ardeleni în anii ’30 în America.

Întors după ani buni de stat acolo în care a muncit zi și noapte și și-a agonisit o mică avere s-a întors în satul său natal, Căian din judeţul Bistriţa-Năsăud, și-a îndeplinit visul și anume să cumpere pământ și vite. După naţionalizare a pierdut tot, a fost ștampilat mic chiabur și a murit sărac. Ani mulţi, în sat, urmașii lui au fost numiţi „ai lu’ Americanu’”.

Primisem informaţii despre paza graniţei și ce trebuia să facem, ca să ajungem acolo, de la un fost grănicer care făcuse stagiul militar la Naidăș, în judeţul Caraș-Severin. Pe acesta l-am cunoscut împreună cu viitorul meu tovarăș de drum prin niște cunoscuţi, iar întâlnirea a fost secretă și aranjată cu mult timp înainte. Am aflat astfel că la Naidăș nu era chiar atât de periculos ca în alte părţi, cum sunt graniţele de câmpie din judeţul Timiș, acestea fiind foarte deschise și pline de canale de irigaţii. Aici zona este mai deluroasă și mai greu de păzit. Trebuia însă să evităm controalele care se făceau în zona de frontieră sau zona grănicerească extinsă sub forma de „zonă de siguranţă“, care putea fi până la 30 de kilometri de frontieră în interiorul ţării, în funcţie de zonă și relief. Ca să evităm aceste controale, trebuia să intrăm pe ocolite din Sud. Deci, ca să ajungem la Naidăș, trebuia să plecăm din Reșiţa spre Anina, Bozovici, să intrăm pe Cheile Nerei unde ne puteam amesteca cu turiștii, iar de acolo din munte să coborâm prin Sasca Montană spre Naidăș. Turiștii care ajungeau la Cheile Nerei erau controlaţi în Oraviţa. Deci noi fiind acolo eram deja verificaţi. Controalele constau în verificarea actelor de către grăniceri împreună cu miliţia, în gări, la sosirea trenurilor, pe șosele, unde erau posturi de control, dar riscai să fii verificat de patrule în orice altă parte dacă păreai suspect. Dacă aveai buletin cu domiciliul în zona de frontieră, nu erau probleme, mulţi chiar cunoscându-se cu grănicerii sau miliţienii, dar dacă nu aveai domiciliul în zonă, atunci trebuia să-ţi justifici prezenţa acolo. Un motiv era de obicei mersul la unul dintre târgurile la care veneau sârbii cu marfă, dar trebuia să jusifici că eşti angajat (legitimaţie de serviciu), un livret militar de exemplu pentru bărbaţi avea valoare mare. Dacă nu reușeai să-ţi justifici prezenţa acolo, erai reţinut. Unul dintre decretele des folosite de miliţie acolo era temutul Decret nr. 153 din martie 1970, după care puteai fi condamnat de urgenţă la parazitism și riscai să ajungi în pușcărie în câteva zile ca și „boschetar“, cum erau numiţi în glumă acești deţinuţi.

Pe lângă toate aceste controale erau și localnicii care colaborau cu grănicerii și miliţia pentru a-și păstra privilegiile pe care le aveau, printre care permisul de mic trafic de frontieră (permis de trecerea nelimitată a frontierei de către rezidenţii în zona de frontieră). Localnicii nu aveau deloc scrupule și colaborau cu autorităţile „dându-și în primire”, cum se spunea în jargon, prietenii și chiar rudele. Mulţi aveau așa numitele cote, adică trebuiau să raporteze un anumit număr de cazuri, ca să scape să nu li se facă dosar pentru că încălcaseră legea, în special cu traficul de mărfuri din fosta Iugoslavie, deţinere de valută etc, activităţi care aduceau câștiguri foarte mari.

Un fapt mai puţin cunoscut era sprijinul grănicerilor primit din partea gărzilor patriotice și a detașamentelor de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei (PTAP). Prin Decretul nr. 61/25.03.1981 privind regimul de pază a frontierei de stat, Consiliul de Stat al R.S.R., trupelor de grăniceri li se alăturau ca grupe de sprijin subunităţi ale gărzilor patriotice, special destinate și pregătite în acest scop, precum și grupe de sprijin ale grănicerilor, constituite din detașamente de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei (PTAP).

Călăuza

O altă modalitate de a trece graniţa clandestin, dar care era un privilegiu doar pentru cei bogaţi era „călăuza”. Aceste călăuze erau ghizi care în schimbul a unei sume de bani care începea de la 20.000 de lei la un singur „transport” până la 60.000 de lei, în funcţie de cât de mare era grupul „escortat”, dar şi de riscurile fiecărei operaţiuni în parte (salariul mediu în aceea perioadă era de 1.800-2.000 de lei), te ajutau să intri în zona de frontieră fără să fii controlat, putând astfel să ai cu tine valută, acte, diplome ș.a.m.d., erai ajutat să treci frontiera printr-o zonă sigură și apoi erai predat la o persoană de legătură din Banatul sârbesc, care avea grijă de transport mai departe. Erau sume de bani foarte mari și, tentaţi de asemenea câștiguri, erau mulţi localnici din zona de frontieră atât din România cât și din fosta Iugoslavie, mai ales că cei din Banatul sârbesc știau românește. De asemenea erau implicaţi și foşti grăniceri și chiar subofiţeri și ofiţeri grăniceri. Marea problemă, chiar dacă aveai să plătești banii respectivi, era să intri în legătură cu aceste persoane, deoarece erau foarte precaute. O altă problemă era că aproape toate călăuzele aveau și ele „cote” , adică trebuiau să predea autorităţilor un anumit număr de cazuri ca să poată să-și continue activitatea, deci riscai, după ce ai plătit suma cerută, să fii ghidat direct în mâinile grănicerilor, iar ca să pară plauzibilă toată înscenarea, era arestată și călăuza, care bineînţeles era scăpat pe ușa din spate a garnizoanei de grăniceri.

Paza graniţelor după ce se trecea de controale din zonă, mai aproape de frontieră erau patrulele (care îndeplineau misiuni de cercetare, de pază și control pe un anumit traseu). Foișorul era un turn de observaţie foarte aproape de fâșie. Ele erau amplasate la 200-250 de metri unul de altul, în funcţie de relief. Avertizorul luminos (aparat cu o instalaţie așezată la firul ierbii care semnalează luminos la atingere. Acesta era ascuns în zona premergătoare fâșiei). Pânda (loc ascuns de unde se poate pândi, în care grănicerul stătea aşezat pe burtă sau în gropi de aproape un metru și jumătate, amplasarea acestora fiind schimbată periodic). Pândarul (grănicerul care stă de pază în pândă).

Apoi urma fâșia sau arătura, lată de cam trei metri, presărată cu nisip fin pentru a putea fi vizibile urmele pașilor dacă fusese forţată, amplasată în imediata apropiere a frontierei de stat. În unele zone exista și o fâșie falsă, făcută pentru diversiune, la distanţă mare de frontiera de stat.

Totul era controlat de la pichetul de grăniceri (subunitate însărcinată cu paza unui sector al frontierei), aceasta fiind mai departe sub garnizoana de grăniceri (unitate militară sau ansamblu de unităţi de grăniceri, stabilite într-o localitate din apropierea frontierei de stat).

La Dunăre însă, pe lângă toate formele de pază menţionate mai sus, era pânda la malul apei și șalupa (ambarcaţiune cu motor, folosită de grăniceri la patrulare pentru pază, dar și preventiv, în apele teritoriale, cu traseu schimbat foarte des). Aceste șalupe erau cele mai periculoase, deoarece în multe cazuri, dacă fugarul nu răspundea somaţiei, era o ţintă ușoară pe apă, iar grănicerii nu ezitau să tragă, chiar dacă se trecea de linia invizibilă care desparte teritoriul celor două state, la fel nu aveau scrupule să te ridice în șalupă de pe teritoriul sârbesc, sau în cazurile mai extreme să treacă cu șalupa peste fugar.

O dată ieșit din ţară și ajuns în fosta Iugoslavie se putea merge, de la mijlocul anilor ’80, în lagăr la Padinska Skela, lângă Beograd, lagăr deschis de Naţiunile Unite, și cine nu era întors înapoi în România putea cere intrarea în USA sau Canada. Dacă nu aveai pe nimeni și nicio organizaţie în spate care să te susţină, aveai nevoie de un motiv politic bine întemeiat ca să ceri azil politic. Timpul de aștepare era de până la trei ani. Cine avea posibilităţi financiare și cunoştea puţin fosta Iugoslavie și nu era prins de autorităţi încerca să plece mai departe cu trenul său mașina cu autostopul spre graniţa cu Austria, la Maribor, sau Italia la Triest. În Austria era lagăr de refugiaţi la Traiskirchen lângă Viena și în Italia la Latina lângă Roma. Auzisem de frontieriști care au fost prinși de autorităţile iugoslave în apropierea graniţelor de Vest și aceștia binevoitori i-au condus până la o trecere sigură în Vest. Acestea erau cazuri rare și arătau că mai exista totuşi și un strop de omenie.
Ne-am mai întâlnit o singură dată înainte de a pleca cu fostul grănicer, și asta a fost la cafeneaua „Arizona”, sus la etaj, să fim feriţi de privirile curioșilor. Înainte de a pleca, l-am mai văzut o dată pe fostul grănicer la Croco, privirile noastre s-au întretăiat, dar ne-am făcut că nu ne cunoaștem.

Nu am să pot uita privirea mamei când mi-am luat rămas bun de la ea în holul apartamentului, în noaptea plecării, îmbrăcat ca un pădurar, cu un rucsac în mână, în care aveam doar lucrurile necesare drumului. În rest nimic. Aș fi vrut să-mi iau câteva cărţi, două sau trei discuri, niște casete, dar nu-mi permiteam să mă încarc cu bagaj inutil. Câteva adrese și numere de telefon de care aș fi putut avea nevoie în caz de reușită, le memorasem. Când am ieşit din casă, mamei îi împietrise o lacrimă pe obraz în timp ce, neputincioasă, fără cuvinte, mă îmbrăţișa.
Stătuserăm toată noaptea de vorbă, în sufragerie, cu toate uşile închise la lumina difuză a unui bec de veioză, parcă se temea să nu fim descoperiţi. Eu încercasem să-i arăt că fuga îmi era justificată, iar ea ar fi vrut să mă împiedice, să mă oprească să plec din ţară, folosind toate mijloacele care îi stăteau la dispoziţie și metodele de convingere. Nu reuşise!

Plecasem spre dimineaţă cu tovarășul meu pe jos din Grigorescu la gară. Orașul era pustiu și întunecos. În faţă la cofetăria Urania ne-am oprit, aprinzându-ne fiecare câte o ţigară, pornind apoi, la fel de rapid ca înainte, spre gară. Eu de abia puteam să mă ţin după el. Am trecut pe lângă un grup de măturători care stăteau la o șuetă. Precauţi am tăcut când am depășit păsările de noapte. Doamne, cât îmi era de frică să nu fim descoperiţi! Îmi era teamă și să mă gândesc la frontieră.

Instalaţi singuri într-un compartiment rece și sumbru al acceleratului Iași – Timișoara, ne-am aprins fiecare câte o ţigară și am rămas în așteptare. Din Timișoara am luat trenul până în Reșiţa, iar de acolo am luat un autobuz până în Anina, de unde am intrat pe munte în pădure. Aici nu era periculos, deoarece era oraș muncitoresc și la mină era multă activitate. După două zile de mers prin pădure, mergeam toată ziua cu scurte pauze, iar noapte dormeam într-un culcuș pe care-l făceam din crengi și frunze și fără să facem foc. Am ajuns la Cheile Nerei, care era considerată zonă turistică, și, după ce le-am trecut nu am ieșit la Oraviţa, cum era normal, și care era zonă de frontieră, ci am coborât la Sasca Montană spre Naidăș. Tot acest drum ne-a mai luat două zile, deoarece acum mergem mult mai încet și am reușit și să ne rătăcim, de asemenea oboseala își spuse cuvântul. A patra zi seară am reușit să vedem de unde eram din pădure, la adăpost, foișoarele. Urma să ne îndreptăm spre ele în decursul nopţii târâș.

Cum s-a înnoptat, am pornit încet târâș pe burtă spre ţinta noastră. Trebuia să ajungem la canalul morii care trecea aproape de șosea, șosea care urma graniţa o porţiune, apoi urmă să trecem șoseaua neobservaţi iar la câţiva metri de șosea era gardul după care se aflau fâșia și libertatea mult dorită.

După două ore de târât, eram uzi leoarcă, plin de noroi și zgârieturi, la trecutul canalului morii făcusem o gălăgie cumpltiă, deoarece apa era mult mai adâncă și mai rece decât ne așteptasem, dar am scăpat neobservaţi. Tovarășul meu mergea înainte cu un băţ ţinut în mâna întinsă, în felul acesta să descopere avertizoarele sonore sau luminoase care erau întinse la firul ierbii. Ajunsesem în șanţul de lângă șosea și urma să o trecem cu grijă ca să nu fim descoperiţi. După ce ne-am asigurat câteva minute că era liniște, am traversat-o și am fugit spre gard pe care l-am sărit dintr-o mișcare amândoi prin „săritura hoţului“. Fusesem foarte optimiști când alesesem săritura aceasta și ne-am prins hainele scrijelind-ne mâinile și corpul. Simţeam cum sângele amestecat cu sudoare se prelingea pe tot corpul! A fost groaznic! Cum am atins pământul, am auzit un ţipăt de coșmar, de care ne fusese teamă tot drumul:

„S-t-a-a-a-i!” Se auzi un strigăt prelung în urma noastră. „S-t-a-a-a-i că trag!” Am fugit simţind parcă nisipul fâșiei sub tălpi. Fugeam știindu-ne în siguranţă. Nu mai pot să-mi aduc aminte de câte ori am fost somaţi, dar când am auzit focul de armă, ne-am aruncat amândoi la pământ. Eram trecuţi! Trecusem frontiera! După gard urma fâșia, iar după ea era libertatea! O trecusem! Timpul se oprise! Nu respiram! Am încercat să spun o rugăciune, dar mintea îmi era învolburată! Începuseră să se audă voci, vorbind un limbaj pe care nu îl înţelegeam. Nu era sârbește!
În aceeaşi secundă în care am auzit vocea grănicerului și ne-am oprit, toate visele noastre au dispărut ca furate de un magician cu o puşcătură de degete, visele despre ţara tuturor posibilităţilor. Visele americane au fost eclipsate de umbrele grănicerilor. Un câine lup venise adulmecând lângă noi și se așeză la picioarele noastre. Am ridicat timid privirea. În faţă se mai vedea un gard, după care aflasem mai târziu că se afla de fapt fâșia, după acesta în vale se vedeau luminiţele oraşului sârbesc Bela Crkva care reprezentau pentru noi poartă spre Vest. Acestea au dispărut brusc, am fost ridicat, ca o jucărie de mai multe mâini puternice și am fost legaţi la ochi. Mâinile ne-au fost legate brutal cu sfoară. Am fost percheziţionaţi minuţios, apoi împinşi de la spate de mâini invizibile de grăniceri, am coborât prin acelaşi loc pe care urcasem, am dedus aceasta simţind sub talpa ghetelor cărarea bătătorită. Am auzit „i-me-se-ul” grănicerilor care ne aştepta cu motorul pornit. Un miros de motorină și transpiraţie îmi tăia repiraţia. Sfoara groasă de la mâini îmi intrase adânc în carne.

Voci care veneau din toate direcţiile dădeau ordine scurte într-un limbaj neînţeles de noi. Probabil alţi grăniceri au fost trimişi să caute amănunţit în zonă, să verifice și fâşia de nisip, dacă nu avea urme de paşi care ar fi demascat o trecere de frontieră, aceasta fiind înlesnită de diversiunea care ar fi putut fi făcută de noi. Se mai întâmplase ca altceva să atragă atenţia grănicerilor într-o parte, iar, pe altă parte, care rămânea nepăzită, să treacă un grup mare de frontierişti, fără nicio problemă.

Maşina porni încet. Am încercat să-mi ridic puţin capul ca să mă uit pe sub cârpa cu care eram legat la ochi. Am întrezărit un firicel de lumină de la becurile de la bordul maşinii.

„Lasă capul jos, mă!”, mi se comandă de undeva din spatele meu. Bineînţeles, faptul pentru care am fost legaţi la ochi era să nu vedem nimic din zona apropiată fâşiei, ca nu care cumva să descoperim locul de pândă în care stăteau grănicerii, numărul militarilor într-o patrulă, dacă aveau câine sau nu, traseul maşinii și alte secrete grănicereşti. Începură să mă doară încheieturile mâinilor. Mă uimise modul brutal în care am fost legaţi la mâini cu sfoară groasă. Nu reuşisem să înţeleg de ce nu folosiseră cătuşe. Dar nu mă așteptasem cum se porni mașina la o rafală de pumni și paturi de arme în coaste și în stomac, acompaniate de înjurături și ţipete primite de la fraţii noștri grăniceri români de aceași vârstă cu noi.

Intraţi în pichetul de grăniceri de la Naidăș, am fost dat jos din maşina mai mult pe sus și îmbrâncit într-un hol mic. După ce mi s-a dat jos cârpa de la ochi, la lumina difuză mi-am văzut tovarăşul, trist, cu capul în pământ. Parcă veniseră un batalion de militari în jurul nostru. Veniseră cu mic cu mare să ne vadă! Să vadă infractorii! Delincvenţii! Trădătorii de ţară! Atunci aflasem că graniţele ţării noastre sunt apărate de asalturile din interiorul ţării! Grăniceriii stăteau cu spatele la frontieră și cu faţa spre „plaiul românesc “.

Umiliţi am fost azvârliţi într-o celulă cu un sigur geam mic, sus la înălţime, cu gratii și în loc de pat era un grătar din lemn numit „ţambal” care era ridicat tot timpul zilei. Am stat toată noaptea și de abia a doua zi târziu, fără să fi mâncat sau să fi primit apă, după ce am fost expuși după ușa de gratii tuturor curioșilor care veneau să vadă trădătorii, am fost transportaţi cu „i-me-se-ul” la garnizoana de grăniceri de la Moldova Nouă.

După două zile de anchete și reconstituiri am fost mutaţi în arestul miliţiei din Oraviţa, care era plin de frontieriști. Judecat fulger la judecătoria din Oraviţa, am ajuns în pușcăria Popa Șapcă din Timișoara unde am muncit pe șantierul Parţa de pe Calea Șagului, apoi am fost mutat în Gherla. Am fost eliberat după şase luni de închisoare. La ieşire, după doar câteva luni, am avut din nou o tentativă, prin acelaşi loc. Era foarte greu și riscant să caut alt traseu. Tentativa a fost aproape copiată la indigo cu prima. Am fost prins de acelaşi şef de pichet de grăniceri, judecat din nou la Oraviţa și trimis în penitenciarul Popa Şapcă din Timişoara. Acum, având dosar de recidivist și pentru că „frontieriştii” nu erau ţinuţi împreună, ci împrăştiaţi prin penitenciarele din ţară, am fost pus „pe cursă” în Rahova, Bucureşti și apoi Poarta-Albă din jud. Constanţă, de unde am fost eliberat după 15 luni.

În închisori, regimul de detenţie era deosebit de dur pentru frontieriști. Eram privaţi de drepturi elementare de către gardieni (în colaborare cu alţi deţinuţi) pentru faptul că „frontieriștii” sau „iepurii de câmp” (altă denumire dată celor care încercau să treacă frontiera clandestin) erau consideraţi trădători de ţară și eram pe ultimul rang al ierarhiei în pușcărie, la același nivel cu homosexualii. Familia mea nu a ştiut timp de şase luni unde mă aflam. Am răbdat frig și foame, la eliberare aveam doar 54 kg.

Întors în Cluj, în iarna anului 1981, am mers direct la Serviciul Paşapoarte (aflat într-o clădire anexă a Miliţiei de pe strada Karl Marx) și am cerut să mi se aprobe plecarea definitivă din ţară. Era o decizie extremă, fără cale de întoarcere, dar nu aveam de ales!

Dar ca să nu fiu arestat pentru parazitism, am mers imediat la Forţele de muncă și am căutat ceva de lucru. Datorită faptului că aveam cazier, nu primisem, chiar dacă terminasem liceul, decât o muncă de încărcător/descărcător de vagoane la depozitul Feleacul din Baci.

Dar am continuat să cer dreptul de a pleca. Am fost chemat în faţa unei comisii la Consiliul Popular al Judeţului Cluj, unde s-a constatat că sunt iremediabil pierdut și inutil societăţii româneşti, după ce a trebuit să fac lichidări faţă de statul român constând în adeverinţe de la şcoală, de la locurile de muncă, de la Patrimoniul de Stat cum că nu deţin nimic, lichidarea locuinţei, de la uzina electrică, apă etc. După multe umilinţe, dintre care cea mai mare a fost obligaţia de a renunţa la cetăţenia română, am primit un paşaport pentru persoane fără cetăţenie (pașaport maro, cel de călătorie fiind de culoarea verde) și aprobarea de a pleca în America (aprobarea fiind o viză română în pașaport, în care era specificat că pașaportul este valabil pentru plecare definitivă în Statele Unite). În tot acest timp, îmi pierdusem drepturile cetăţenești și nu aveam nici un venit. Trebuia de asemenea să mă prezint săptămânal la sediul Securităţii de pe strada Traian, unde eram interogat de ofiţerul care răspundea de mine și de reeducarea mea, și la fel o dată pe săptămână eram chemat de sectorist la circumscripţia a III-a de Miliţie, unde trebuia să dau raportul activităţii mele din cursul săptămânii. Sectoristul obișnuia să vină și acasă la noi în vizite inopinante și o făcea însoţit de doi elevi de miliţie, el primea informaţii despre ceea ce făceam și de la administratorul blocului cu care colabora. Deci eram „monitorizat” 100%

Ce nu am ştiut eu atunci când am primit paşaportul a fost că acea aprobare nu era automat și o viză de imigrare, deci trebuia s-o iau de la început, la Serviciul Consular American. Neavând niciun fel de sprijin din America, nu am primit viză de emigrare în Statele Unite. Am luat la rând Serviciile consulare din București, dar nu reușisem să obţin nici cel puţin o viză de tranzit.

Aceste lucruri le ştiau foarte bine autorităţile și eliberau astfel de paşapoarte cunoscând faptul că nu puteai să ieși din ţară cu ele, dar erau acoperiţi și arătau că au răspuns cererii de emigrare a cetăţenilor care doreau să plece definitv din ţară și au respectat drepturile omului și toate convenţiile.

Niște cunoscuţi din Cluj, tot „pașaportiști”, cum eram numiţi cei cu pașapoarte maro, primiseră o viză de tranzit de la Serviciul consular tailandez. Au luat avionul până în Bangok și de acolo au așteptat aproape doi ani să se întoarcă în Europa. În mai 1985, Serviciul consular DDR a emis vize de tranzit pentru pașapoartele noastre fără cetăţenie și, în scurt timp, s-a făcut o coadă enormă în faţa Consulatului. Am auzit și eu, am luat viză de tranzit și mi-am cumpărat bilet de avion până în Berlin, dar când am mers îmi ridic de la Serviciul Pașapoarte talonul de ieșire, se sistaseră plecările (talon eliberat la plecare și valabil 24 de ore. În felul acesta, autorităţile erau sigure că părărsești ţara în cele 24 h, dar și grănicerii de la trecerea de froniteră aveau înregistrat la dosar cine și unde ieșise). Cei care luaseră viză de tranzit au asaltat graniţele fostului DDR, iar de acolo plecau în Suedia sau Danemarca, deoarece aceste două ţări aveau acord cu statul român de liberă circulaţie a cetăţenilor acestor ţări fără vize.

Disperat, după ce trecuseră încă doi ani, în care nu avusesem niciun drept în ţară (nemaifiind cetăţean român), la insistenţele mele, cei de la Serviciul Paşapoarte din Cluj mi-au eliberat, în septembrie 1985, un talon de ieşire din ţară fără să am nicio viză de intrare sau de tranzit. În aceeaşi zi, m-am urcat în tren și am plecat spre punctul de frontieră Stamora – Moraviţa. Aici am fost întors înapoi. După două zile de stat în vamă și o mulţime de insistenţe, am fost lăsat să trec graniţa în Iugoslavia. Am ajuns în oraşul sârbesc Vârşet, am fost arestat şi, după două săptămâni de pușcărie, am fost retrimis în ţară.

Unul dintre lucrurile cele mai umilitoare din perioada aceea a fost faptul că eram condamnat de toată lumea din jurul meu. În afară de câţiva frontieriști și pașaportiști din Cluj, cu care mă întâlneam de obicei la Serviciul Pașapoarte și cu care schimbam noutăţi, dar și asta aproape în șoaptă, chiar și cei care știam că aveau aceeași părere cu mine mă condamnau în public. Eram un „paria “, un trădător de ţară și lipsit de patriotism!

În luna decembrie a aceluiaşi an, probabil din milă, cei de la Serviciul Paşapoarte mi-au acceptat plecarea în Austria. Sărbătorile de iarnă le-am petrecut în Germania, de unde am mers mai departe, în Danemarca și apoi în Norvegia. În ambele ţări mi-a fost refuzată cererea de azil politic. Abia la a doua încercare în Danemarca, după ce am fost și aici arestat, deoarece nu mai aveam acte și trebuia să fiu identificat, după două luni de pușcărie și cinci luni de lagăr, prin recurs am primit azil politic. Trecuseră şapte ani de la prima încercare de a părăsi România. Era în august 1986.

Având statutul de refugiat politic, mi s-a oferit un program de integrare în societatea daneză, adică ajutor economic, posibilitatea de a urma gratuit cursurile de limba daneză, asistenţă pentru găsirea unei locuinţe și a unei slujbe etc.

În anul 1990, de Paşti, m-am întors pentru prima dată în România. La graniţă, la treceraa de frontieră Borș, un grănicer cu automatul pe spate urmărea mașina de la distanţă, un altul stătea la barieră. Privirea mea îi găsi imediat. Privirile lor mă fulgerară. Eram din nou captiv! Prins! Doi ofiţeri se apropiaseră de mașină, eu am arătat timid pașaportul de refugiat politic eliberat de Danemarca. Fiorii mă cuprinseră. Transpiraţia începu să-mi curgă șiroaie pe spate. „Bine ai venit în ţară!“ mi-au spus în cor și mi-au întins pașaportul și mai că nu m-au îmbrăţișat. A fost cel mai mare șoc al vieţii mele!

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR