1
2
3
4

Din cei 150 de ani ai Coroanei, Regele Mihai I a trăit personal aproape o sută. Este singurul monarh din timpul celui de al doilea război mondial aflat în viaţă. Însă în toţi aceşti (mulţi) ani, regele a domnit foarte puţin. Neîmplinirile lui ca rege se suprapun pe neîmplinirile noastre ca neam. Dragostea de ţară, maiestatea firească în care a trăit l-ar fi îndreptăţit ca, dimpotrivă, împlinirile lui ca rege să fie şi ale noastre. Istoria nu a vrut să fie aşa.
Pe Regele Mihai, românii l-au cunoscut şi l-au iubit de mic. A fost un rege al tuturor. Chiar şi bunicul meu, ţăran ardelean, rătăcit câţiva ani în Bucureşti, avea acces să-l vadă pe micul rege lovindu-se cu maşina de „lemnele alea mari” (copacii din curtea Palatului Regal). Nenumăraţi români, neatinşi de minciunile oficiale, i-au dus întreaga viaţă dorul. Îi reîntâlneau vocea an de an în mesajele trimise de Anul Nou prin Radio Europa Liberă. Întoarcerea sa în ţară a provocat o copleşitoare manifestare de iubire. În tot timpul vieţii sale, cei care au dorit au putut afla în Regele Mihai un reper de demnitate şi onestitate.

Regina Mamă Elena punea pe seama constrângerilor pe care le-a trăit de mic sobrietatea dintotdeauna a Regelui. Rămâne celebră poza înfăţişându-l pe micul rege bălai coborând cu o figură concentrată treptele Parlamentului după depunerea jurământului. Crescut apoi în atmosfera otrăvită de intrigi a anturajului tatălui său, despărţit de mamă până în momentul când a fost nevoit să accepte tutela mareşalului Antonescu în anii de război, tânărul rege a învăţat să-şi ascundă gândurile şi intenţiile. La fel cum li se va întâmpla românilor în 1989, energia reprimată a făcut explozie în august 1944, când regele l-a arestat pe mareşal şi a scos armata română din frontul antisovietic. Fermitatea acţiunii i-a luat cu totul prin surprindere pe germani şi pe Antonescu, atât erau de convinşi că regele şi opoziţia semiclandestină a partidelor istorice nu vor îndrăzni să acţioneze. În privinţa partidelor nu s-au înşelat, liderii acestora dându-se ascunşi la momentul faptei. Regele n-a dat înapoi.

23 August 1944 a fost momentul de decizie al unui rege căruia timpurile nu i-au îngăduit să domnească. Atunci a fost întâia oară rege, spune istoricul Lucian Boia, însă domnia sa n-a fost să dureze. După câţiva ani de dans cu lupii comunişti tot mai puţin deghizaţi în democraţi, aceştia au renunţat complet la blana de oaie. Abdicarea forţată din 1947 a regelui, la fel ca arestarea mareşalului Antonescu în 1944, sunt momente contestate. Judecând fără patimă, regele a procedat corect de fiecare dată, în circumstanţe infernale. Văzând jafurile şi violurile soldaţilor sovietici, teoretic aliaţi după întoarcerea armelor, Regina Mamă se întreba îngrozită, în jurnalul său, cum s-ar fi comportat aceştia dacă ar fi cotropit ţara prin luptă. Regele a ales în 1944 soluţia cea mai puţin dureroasă pentru popor şi a gândit la fel când a semnat actul de abdicare. Ce ar fi însemnat să nu o facă? Probabil martiriul, în fond comuniştii bulgari îl executaseră deja pe regentul lor. Dar şi multe mii de victime în prefiguratele tensiuni sociale pe care comuniştii ameninţau să le suprime cu forţa armată, a lor sau a ruşilor.

Principesa Margareta, Regele Mihai, Regina Ana și Principele Radu

Principesa Margareta, Regele Mihai, Regina Ana și Principele Radu

Exilul regelui, care rămăsese singurul bastion împotriva comunizării ţării, s-a consumat concomitent cu izgonirea românilor din matricea lor naţională şi spirituală. După o jumătate de secol, românii şi-au luat ţara înapoi. Coroana a rămas în exil.

Atunci când va fi să fie, regelui îi va lua locul o regină. Fiica sa cea mare Principesa Margareta, Custode al Coroanei, va deveni prima femeie monarh din dinastia românească. Dar regine au mai fost, chiar mari regine. Se spune că spiritul combativ şi hotărârea Reginei Maria l-au împins de la spate pe timidul rege Ferdinand să treacă la fapte şi au fost voci din acele vremuri care o numeau pe ea şi nu pe augustul ei soţ Întregitoarea României. După două decenii, în plină dictatură antonesciană, Regina Mamă Elena a format în ţară un curent de opoziţie crimelor antisemite. Intervenţiile ei au salvat multe vieţi şi l-au determinat, se pare, pe mareşal să amâne pe termen nelimitat deportarea evreilor. Pentru meritele ei, Reginei Mamă Elena i-a fost conferit post-mortem titlul de Dreaptă între Popoare; numele ei e înscris pe Placa de Onoare din Grădina Celor Drepţi de la Ierusalem.

Curajul dovedit de Regina Elena în timpul regimului autoritar antonescian arată cât bine poate face o casă regală chiar dacă nu domneşte cu adevărat. Monarhia românească este astăzi nedomnitoare, asta nu înseamnă că nu e în slujba ţării. Rolul benefic concret al Casei Regale în România de azi este detaliat în numărul actual al revistei. Familia regală întreţine contacte externe, patronează instituţii de caritate şi implicare socială, finanţează cultura şi arta, sprijină federaţii sportive, promovează identitatea şi tradiţiile româneşti. Instituţia monarhiei este tot mai profund integrată şi i se acordă respect în societate şi în instituţiile statului republican.

Revirimentul popularităţii familiei regale şi sentimentul derivei statului intensifică discuţiile despre o posibilă restauraţie. Românii sunt dezamăgiţi de elite, de proasta guvernare, simt nesiguranţă şi caută soluţii salvatoare. Revenirea la monarhie, într-o formă adaptată timpului, ar fi una. Pledoariile sunt diverse. Teoreticienii dreptului divin sunt mai puţin de luat în seamă, dat fiind că trăim într-o Europă aproape secularizată. În schimb, e greu să nu recunoşti că regalitatea în România a coincis cu perioada celor mai mari înfăptuiri din perioada modernă. Carol al II-lea, care nu a încetat în exil să spere la tron, spre deosebire pare-se de fiul său regele, spunea chiar şi după instaurarea comuniştilor că monarhia e mai apropiată de democraţie decât republica pentru că suveranul e apolitic. Fostul suveran din interbelic despre care întemeietorul dinastiei spunea că s-a românizat, „bea, înjură şi ia bani împrumut fără să-i restituie”, este probabil cel mai controversat avocat al formulei monarhice. Şi totuşi, ideea se susţine. Faptul că, într-o monarhie constituţională, practic o republică parlamentară cu patronaj regal simbolic, ţara are în rege un punct fix de stabilitate, continuitate şi tradiţie care lipseşte organizării statale condiţionate de cicluri electorale e un câştig.

În paralel curentului monarhist utilitarist, sunt cei care privilegiază monarhia din perspectivă inspiraţională. În România, decenţa şi manierele publice afişate de un monarh care a crescut de mic în spiritul onoarei şi a răspunderii faţă de ţară contrabalansează răspândirea analfabetizării, a violenţei de expresie şi a prostului-gust. Să adăugăm prezumpţia că un rege nu ar tăia salarii şi pensii, împotriva părerii experţilor internaţionali, ca să ţină deschis robinetul de bani pentru camarila sa. Un rege constituţional, spre deosebire de un preşedinte în deficit de popularitate, nu-şi poate urî supuşii pentru că sunt ai lui şi îi iubeşte necondiţionat tot timpul vieţii.

Şi atunci, să fi ales revenirea la monarhie în 1990? Salva monarhia România? În locul a trei preşedinţi care, după cum spune istoricul Sorin Mitu, au sfârşit prin a atrage asupra lor o ostilitate remarcabilă, din partea unor sectoare masive ale populaţiei (să aşteptăm ieşirea lui Klaus Iohannis), am fi avut în fruntea ţării, cu atribuţii de ceremonial şi ponderatoare, pe regele Mihai foarte potrivit rolului şi cu o mare popularitate. Domnul Mitu este monarhist şi ca atare aminteşte că românii nu au o cultură istorică republicană formată prin confruntarea cu un regim monarhic opresiv. Personal, cred că trebuia dată o şansă republicii. Vremurile nu erau prielnice oricum revenirii regelui, maxim ce i-a putut fi propus de liberalul Radu Câmpeanu a fost să candideze la preşedinţie în 1992. În anii 90, a fost prima oară în istorie când pentru România se contura o reală cale republicană, conformă cu idealurile acesteia de libertate şi egalitate. Republica socialistă nu se pune, a fost o dictatură cu năzuinţe dinastice, o nebunie întronată cum este descris regimul ceauşist. Republica postceauşistă este incomparabil mai bună în drepturi şi libertăţi. A ratat în schimb să fie o societate a meritocraţiei şi a egalităţii de şanse, distanţa adâncă dintre cei privilegiaţi şi cei săraci şi fără posibilitate de reuşită copiind modelul din interbelic (lipseşte, e adevărat, aerul glamour al acelor ani). Se pare că, indiferent ce sistem îi guvernează, românii se aliniază, siliţi sau nesiliţi, în şiruri lungi de muritori de rând şi în şiruri scurte de parveniţi.

O istorie a cum ar fi dacă este atât seducătoare, cât şi inutilă. Se poate specula în schimb cum arată viitorul căii regale în România. Cu toate că actuala constituţie interzice schimbarea formei de guvernământ, dacă vor dori să o facă, românii sunt îndeajuns de inventivi ca să reuşească. Ca prim pas într-un posibil proces de restauraţie, domnul Mitu aduce în discuţie situaţia din Muntenegru unde statul republican a acordat Casei Regale un statut oficial de maximă importanţă. Prin lege, detronarea dinastiei a fost declarată ilegală, iar conducătorul Casei Regale a primit privilegiile şi onorurile cuvenite unui şef de stat, dreptul de a reprezenta guvernul pe plan internaţional şi o alocaţie financiară egală cu cea a preşedintelui ţării. După moartea sa, aceste drepturi se vor extinde asupra urmaşilor săi la conducerea Casei Regale.

Un gest reparatoriu de salutat. Cine l-a făcut însă? Un lider abil şi lipsit de scupule care conduce de 30 de ani, ca preşedinte sau ca premier, şi care se laudă a fi pro-european mai ales după ce din considerente geostrategice Muntenegru a fost primită în NATO şi aşteaptă integrarea în U.E., fiind în realitate un dictator care a aservit ţara intereselor personale. El a fost desemnat de către Organized Crime and Corruption Reporting Project (OCCRP) cel mai corupt om în 2015, un premiu conferit la pachet cu un „laudatio” în care se spune că „în afara lui Vladimir Putin, nimeni altcineva nu a mai a reușit să conducă un stat bazându-se atât de mult pe corupție și pe crimă organizată”.

Coabitarea protocolară dintre o casă regală şi un regim corupt în Muntenegru este un avertisment. O ţară nu e mai bună dacă adoptă o cale sau alta, republică sau monarhie, ci dacă îşi întăreşte democraţia şi instituţiile statului, investeşte în competenţă, responsabilitate şi progresul mentalităţilor. Înainte de a deveni supuşi ai vreunui rege, un românii trebuie să se ridice la demnitatea unui astfel de statut. Ipostază în care, eu, un republican idealist aş spune că România nu mai are nevoie de un rege. Un monarhist pragmatic m-ar contrazice. Iar regele mi-ar spune, parafrazându-l în oglindă pe Lascăr Catargiu, că „aiasta nu se poate”.

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR