1
2
3
4
Distribuie articolul

Alin Ulhmann Uşeriu s-a întors din Germania în Munţii Bistriţei, în satul bunicilor lui, şi a pornit o „întreprindere” socială , după model occidental. I-a spus Tăşuleasa Social. Sunt 18 ani de atunci.

„În 2000, când am căutat un nume pentru organizaţia noastră, ne-am hotărât să luăm numele muntelui care ne ocroteşte şi la poalele căruia ne-am construit o ţară: Tăşuleasa. Pentru Asociaţia Tăşuleasa Social, cele mai importante valori sunt voluntariatul, cultura organizaţională, respectul pentru natură, educarea tinerilor prin exemple practice şi dezvoltarea curajului civic în rândul tinerilor prin implicarea lor în probleme sociale şi de mediu”, aşa se prezintă această organizaţie nonguvernamentală din România.

Pentru că lucrase o vreme cu voluntarii ordinului umanitar Die Johanitter din Bavaria, Alin Uşeriu a învăţat de la ei cum se mobilizează societatea civilă în cazuri de inundaţii, alunecări de teren sau alte calamităţi naturale. Cu lecţia bine învăţată acolo şi cu dorinţa de a vedea aceeaşi cultură civică dezvoltată şi în locurile sale natale, Alin Uşeriu s-a întors în Piatra Fântânele şi a fondat un ONG prin care promovează ideile de voluntariat şi de atitudine civică. Primii care au înţeles ce se întâmplă şi ce trebuie făcut au fost tinerii, liceeni şi studenţi care doresc să devină voluntari la Tăşuleasa Social.

Au venit cu sutele, cu miile, atraşi de acţiunile şi proiectele fundaţiei. Voluntarii cred că Tăşuleasa Social este acea ţară în care le-ar plăcea să trăiască.

La 100 de ani de la unirea Transilvaniei cu România, cei de la Tăşuleasa au considerat de datoria lor să realizeze un proiect care să promoveze identitatea Transilvaniei ca parte a României. Pentru că drumurile au unit întotdeauna oamenii şi locurile, pentru că dau un sens şi conferă o experienţă unică, în anul Centenar, Asociaţia Tăşuleasa Social a lansat proiectul – Via Transilvanica (Calea Transilvaniei). Acest drum simbolic va avea 950 km lungime, va lega Transilvania cu Dunărea (Podul lui Apolodor din Damasc) şi cu Bucovina (Mănăstirea Putna). Va putea fi parcurs pe jos sau cu bicicleta, sau cu prietenii, va porni de la Drobeta-Turnu Severin – unde a intrat pentru prima dată în ţară Regele Carol I, va străbate Transilvania cu toate bogăţiile ei multiculturale şi va ajunge până la Putna unde se odihneşte Ştefan cel Mare. Via Transilvanica a fost conceput ca un drum care uneşte.

Ne-am întâlnit cu Alin Ulhmann Uşeriu la Cluj, într-o cafenea amenajată în casa unde a locuit contesa Rhedey, stră-străbunica prinţului Charles. Alin este neobosit, entuziast, ca la început. Am vorbit despre anii lăsaţi în urmă de „Tăşu”, dar şi despre anii care vor veni. Despre ce avem şi ce putem face cu ce avem, despre noi toţi.

Alin Uşeriu Uhlmann s-a născut în Bistriţa. A copilărit şi a mers la şcoală în România, apoi a emigrat în Germania. A fost căsătorit şi are un fiu. În Germania fiind, s-a înscris în ordinul Cavalerilor Ioaniţi. După Revoluţie, a venit cu o misiune a acestui ordin să ofere ajutor unor sate inundate din sudul Moldovei. Revăzând România, Alin Uşeriu şi-a propus să înceapă aici o acţiune socială şi a fondat asociaţia Tăşuleasa Social, cu centrul în Munţii Bistriţei, acolo unde moştenise casa bunicilor lui. S-a stabilit definitiv în România iar asociaţia a crescut an de an şi rezultatele acţiunillor Tăşuleasa Social sunt recunoscute acum în plan naţional cât şi internaţional.

SINTEZA: Tăşuleasa Social a împlinit 18 ani. Cum arată drumul acesta când te uiţi înapoi?

Alin Ulhmann Uşeriu: Dacă m-aş uita ca manager la tot acest proiect, pot spune că în fiecare an s-au dublat activităţile. În toţi cei 18 ani, nu am avut nicio pantă descendentă în activitatea şi în cultura organizaţională, în oamenii pe care i-am adunat, întotdeauna a fost o ascendenţă. Aceasta înseamnă că a fost mai frumos, mai larg, mai bine…

– Cum explicaţi acest lucru, cum de aţi reuşit?

– Din perspectiva managerului, pot spune că printr-un mare efort, cu o tenacitate pe care cred că am deprins-o în Germania, dar cred că face parte şi din familia noastră puţin – acum toată lumea spune că eu sunt fratele lui Tibi (Tibi Uşeriu, multicampion la maratonul Cercului Polar, n.r.), dar, de fapt, el este fratele meu, pentru că e mai mic decât mine – şi de aceea spun că este o sămânţă de familie, care ne face să vrem să ducem toate lucrurile până la capăt. Managerul trebuie să scoată lucrurile pe plus pentru ca organizaţia să poată funcţiona şi anul următor, nu se poate altfel!… Mai există în România o practică de alipire, o înfrăţire cu o altă organizaţie, un partid, un minister, dar acesta nu este cazul Tăşuleasa Social. Noi, în optsprezece ani şi vreau să precizez foarte clar acest lucru, n-am avut niciodată vreun leu din bani publici, n-am avut niciodată vreun proiect care să consume un leu măcar din bani de la stat.

– Capitalul vostru a fost încrederea. Însă cum l-aţi creat?

– Capitalul de încredere este ca în proverbul care spune că „Întotdeauna vine pe jos şi pleacă călare”. Aceasta înseamnă muncă îndelungată, adaptare la tot felul de situaţii – de pildă, prin anul 2000 pronunţai cuvântul „voluntariat” şi lumea nu înţelegea ce vrei – şi aceasta înseamnă o inspiraţie enormă pe care a adus-o Tăşuleasa Social pentru că noi, în toate proiectele, avem una dintre cele mai importante direcţii sociale din România: Camionul de Crăciun şi, în fiecare an, în luna decembrie, noi mergem la peste 20.000 de copii.

– A trebuit să convingeţi companiile să sponsorizeze şi să susţină financiar, a trebuit să convingeţi publicul să facă muncă de voluntariat. Au fost două direcţii pe care aţi mers. Cât de greu se lucrează pe aceste direcţii? Ce a fost mai greu, ce a fost mai uşor? Explică-mi cum se face aşa ceva?

– Cred că exact aceasta este problematica societăţii noastre! Nu este niciun miracol acolo. Este o atitudine firească a sponsorilor când îşi dau seama că este acolo un proiect pe care îl duci la capăt, pe principiul „Spunem ce facem şi facem ce spunem!” . Asta e foarte important de punct de vedere organizaţional.

– Deci nu este vorba despre niciun miracol, spui că acest potenţial există în România, dar că noi nu credem suficient în el?

– Exact! La noi, la Tăşuleasa, din punctul acesta de vedere, a fost muncă multă, am prezentat proiecte foarte valoroase, am convins oameni că ceea ce vrem noi să facem are legătură cu politica lor de implicare socială, de mediu, educaţională, pentru că acestea sunt zonele pe care noi ne-am dus, câteodată culturale. Datorită faptului că spui ce faci şi faci ce spui, lucrurile capătă o relevanţă, pentru că tu, cel care ai ideile acestea, trebuie să şi convingi, pentru că o idee este zero dacă nu reuşeşte să adune în jurul ei oameni. Mergând la un nivel mai profund, eu cred că libertatea mea depinde de câţi oameni se simt liberi să facă un anumit fel de fapte. Până la urmă, la noi este vorba despre fapte.

Şi toate acestea, cumulate, ne-au asigurat aceste creşteri, ne-au asigurat consecvenţa – pentru că niciodată n-am fost în imposibilitatea de a ne continua activităţile –, sigur că întotdeauna a trebuit să fim dinamici şi să gândim proiecte noi, pentru că asta a fost menirea noastră de la bun început. Noi ne-am propus să salvăm 70 de copii care să aibă tot timpul ce mânca (noi asta am făcut-o datorită activităţilor noastre), noi am mers la zeci de mii de copii, am lucrat cu zeci de mii de voluntari la activităţi de împădurire pentru că am fost printre primii care am zis că mediul e important. Ingredientele noastre întotdeauna au fost puţine. Dacă dau exemplul fratelui meu, el acum zece ani era un puşcăriaş care a venit, pregătit să facă orice, dar care nu era în graniţa mea de înţelegere, dintr-un loc în care şi-a pierdut tinereţea. Dar el a venit la Tăşuleasa şi a devenit sursă de inspiraţie pentru toţi care suntem acolo, tocmai pentru că a avut acest teren fertil să se dezvolte, cu ingrediente puţine.

– Până la urmă, spui tu, societatea noastră este însetată de modele

– De modele pe care să le înţeleagă. Un politician este obligat să mintă, este – cumva prin natura meseriei lui – obligat să promită lucruri pe care nu le poate niciodată face. Ori noi, la organizaţie, de câte ori ajungem în mijlocul oamenilor le-am spus: „Împreună putem să facem asta şi asta, nimic mai mult, va fi greu, vom avea nevoie de tot suportul, va fi sigur mai greu decât la job, pentru că acolo, după ora 4, poţi să te duci la şef şi să-i spui: Mie mai dă-mi o sută de lei dacă vrei să mai rămân sau te las grămadă! Ei bine, la voluntariat nu există povestea asta: nici la 9 dimineaţa şi nici după-amiaza la 17.00 nu vei primi bani, dar vei pleca acasă la ora 22.00 pentru că tu crezi în cauză”. Asta pentru că nu promitem o lume care nu există, noi promitem exact o lume care ar putea să existe dacă lucrăm împreună, dacă suntem împreună. Ori, din punctul acesta de vedere, politicienii au această abilitate, de a se folosi ei mai mult de noi decât noi de ei. De aceea ei se retrag, deşi ştiu în România câţiva politicieni care ar putea să fie modele. Însă ei sunt atât de îndepărtaţi de noi, atât de departe de ce putem noi să înţelegem, încât nici nu ştim cu ce se ocupă exact. Noi ştim ce e cu ei după ce dau o lege bună sau proastă, deşi noi aproape numai de legi proaste avem parte în ultimii ani. La noi, faptele au fost foarte clare, am fost acolo, am făcut o împădurire.

– Dar să ne întoarcem la bilanţ…

– Trecuseră vreo 15 ani şi mi-am dat seama că undeva, cu noi în frunte, ceva nu făceam cum trebuie. Noi, ca organizaţie, am încercat atunci să schimbăm complet strategia. Chiar dacă noi am crezut de la bun început în ce facem, abordarea noastră, cred eu, nu a fost bună. Să zicem că ne am dus într-o comunitate şi le-am zis: „Voi sunteţi cam proşti, vă învăţăm noi!” Cam aceasta este abordarea! În general! Sau: „Sunteţi cam săraci, staţi că vă ajutăm noi!” Am ajuns într-o stare penibilă să mergem să spunem: nu ştiţi cum să faceţi dragoste, faceţi prea mulţi copii. Aşa că staţi că vă învăţăm noi! Trebuie să dau acest exemplu, pentru că nu este limită câteodată cât de tare poţi să greşeşti, să nu-ţi dai seama ce faci. Cred că, niciodată, noi nu am luat în calcul că trebuie neapărat să avem parteneri când vorbim despre comunităţile în care ne ducem, aşa cum sunt, să nu-i schimbăm! Din cauza asta cred că partidele au mers la fel, companiile pe care le cunosc eu şi care merg şi recrutează oameni cam în acelaşi fel se duc spre comunităţi. Adică ei ajung într-o comunitate şi procedează greşit – şi asta este bine să se audă chiar din gura noastră – noi am creat două Românii complet diferite, una rurală şi alta urbană.

– Într-adevăr mulţi văd acum că s-a creat o prăpastie…

– Sunt două ţări. La cinci kilometri de oraşe cum e Clujul… e o altă lume. Ori asta într-o României în care noi ne am crezut într-un transfer de valori impecabil. Întotdeauna am crezut că bunica, casa de la ţară, legumele de la ţară vin natural, deci noi aveam impresia că facem un transfer, dar acest transfer a fost extrem de egoist.

Din partea organizaţiilor neguvernamentale, din partea Tăşuleasa Social, eu cred că asta a fost cea mai mare bâjbâială pe care am făcut-o când ne-am dus şi am zis: Aşa facem cum spunem noi, aşa este bine, vă spun eu că aşa este bine! Şi din cauza asta trebuia să apară la noi un proiect ca Via Transilvanica, în care am zis: „Ce putem să facem care să aibă relevanţă, în care să luăm lucrurile exact aşa cum sunt, în care nimeni nu trebuie să se schimbe.” A doua mare problemă pe care am avut-o noi, România, a fost că nu am avut proiecte care să depăşească graniţa noastră de înţelegere sau de control. Întotdeauna, inclusiv să zic în cazul unor proiecte naţionale care au mai existat în România, aşa s-a procedat. Şi atunci noi ne-am dus cu camionul de Crăciun, care este o acţiune strict socială şi acum vreo patru-cinci ani am zis: Dar voi de ce să primiţi acest lucru pentru că sunteţi săraci, voi să primiţi acest lucru ca un cadou din partea noastră şi asta trebuie să vă încurajeze să faceţi voluntariat. Dacă toată lumea se întreabă de ce avem noi atâţia voluntari, răspunsul este pentru că, de 18 ani, noi educăm oameni. Noi am avut copii la Tăşuleasa care acum sunt oameni mari şi care ştiu cât au câştigat cu activităţile pe care le-au desfăşurat cu Tăşuleasa şi care-şi trimit acum copiii, colegii de muncă la activităţile noastre pentru că sunt persoane influente. Să ai 1.500 de oameni la activităţi este încă greu în România. Exact aceasta a fost înţelegerea pe care noi am căutat-o – acesta este certificatul nostru de maturitate.

– A fost Anul Centenar, este momentul să vorbim şi despre asta…

– Am pornit un proiect pe care noi nu am vrut să-l dedicăm neapărat Centenarului, dar s-a potrivit. Anul acesta am avut această maturitate, să zicem că acesta este Proiectul. Practic, în momentul în care există un brand, singurul recunoscut pe tot globul – Transilvania –… un brand pe care noi nu-l folosim deloc, să ne înţelegem! Nu avem un proiect pentru Transilvania, nu avem un proiect pentru România, un proiect monumental, şi noi exact acest gol am vrut să-l acoperim pentru organizaţia noastră, deci un drum care să unească 400 de localităţi (mici, mari şi oraşe), aproape două milioane şi jumătate de oameni, care trece prin zece judeţe, care parcurge o mie de kilometri, cu diferite etnii indispensabile pentru istoria Transilvaniei, excepţionale ca şi cultură, un muzeu în aer liber.

– I-aţi spus „drumul care uneşte”. Despre ce e vorba mai exact?

– Da, drumul care uneşte merge până la Turnu Severin, pentru că din punctul nostru de vedere Transilvania mai trebuia unită o dată, pentru că Transilvania a început atunci când au intrat romanii pe la Drobeta-Turnu-Severin, Transilvania a început atunci când a intrat Carol pe acolo. Transilvania se termină dincolo de Bucovina cu Ştefan cel Mare şi oricând acest drum – dacă va avea relevanţa în care noi credem acum – va putea fi unit şi cu Cernăuţi sau Valea Timocului sau cu altă regiune şi cu altă ţară. Din punctul acesta de vedere nu există deloc o limită.

– Deci se poate continua oricât… e un proiect deschis.

– Se poate continua! Propunerea noastră este să facem aceşti o mie de kilometri. Aceste drumuri nu sunt unite în momentul acesta nicicum, nu s-au unit nici în ultima sută de ani, nu s-au unit nici înainte, avem localităţi rurale complet depăşite de situaţie, golite complet, care de mâine ar putea să fie extraordinar de interesante ca spaţii de cazare, muzee în aer liber. Avem o populaţie îmbătrânită, care nu mai poate să facă mare lucru în startupuri sau în limbajul ăsta modern, dar oricum poate să ofere ospitalitatea de care noi am tot vorbit şi care trebuie cumva să o şi demonstrăm. Niciodată nu trebuie nimeni să se schimbe pentru acest proiect, nu trebuie nici măcar să mai facem un drum nou. Sigur, mai sunt amenajări de podeţe, de cărări, care să nu meargă neapărat pe drumurile naţionale şi judeţene dacă o femeie bătrână mai are un cireş care face fructe în spatele casei, atunci când vor trece pe Via Transilvanica oameni, şi vor trece mulţi oameni, le pot scoate, deci putem să vorbim de micul antreprenoriat, de marele antreprenoriat, de un aspect social extraordinar de important, care în cei 140 de kilometri pe care i-am făcut deja, pornind de la faptul că am putea să facem vreo 20 de kilometri anul acesta şi dacă noi vom lucra zece ani sau cincisprezece sau n-o să-l terminăm, atunci măcar am încercat să-l facem, – iacătă, am făcut 140 de kilometri pentru că am avut din zona rurală, acolo unde ne-am dus, un partener în ei şi le-am spus: uite ce vrem să faceţi cu noi împreună, voi nu ştiţi dar vreţi să faceţi treaba asta. Au participat 400 de oameni, au montat borne de andezit de 300 de kilograme la fiecare kilometru, am avut artişti care le-au sculptat, am avut echipă de băieţi şi de fete care au făcut drumul ca să facem un ghid, am avut zeci de IT-işti de la Cluj care s-au mobilizat, şi companiile lor, dar şi individual, şi au făcut site-ul proiectului.

– Cum v-aţi descurcat cu finanţarea proiectului? Aveţi susţinere?

– Cât despre finanţare a fost o mare surpriză. Noi atunci când am spus oficial: fii partener – noi nu am spus „ajută-ne”. Mie mi s-a părut că acest proiect nu trebuie să apeleze la omenia donatorilor, eu cred că sunt destule proiecte în România ultimilor 30 de ani care au apelat la omenie: sânge, cancer, sărăcie. Şi atunci noi ne-am dus şi am spus: „Fii parte din acest proiect, fii partener în acest proiect.” Prin acest mod de a spune lucrurile am obţinut, şi spre surprinderea noastră, mai mult de 30.000 de euro într-un timp enorm de scurt. Avem peste o mie de donatori cu o medie de donaţie de peste 200 de lei, ceea ce în România este foarte rar adică avem puţini oameni care donează 50 de lei care este cel mai puţin din cât se donează. Şi avem oameni care au donat un kilometru întreg pe care l-am convertit practic în valoarea a o mie de euro. Cumva trebuie să asigurăm şi transparenţa necesară, dar şi să avem o clară administrare. Au fost companii care au luat kilometri, avem parteneri strategici care au vrut neapărat să aibă 300 de kilometri în acel proiect, cum este Raiffeisein Bank. Teraplast finanţează 20 km şi au zis şi cei de la Monor că vor să susţină 20 km. Acum avem mai mult de 150 de kilometri cumva finanţaţi dintr-un proiect care până se va termina va costa cam un milion şi jumătate de euro. Pentru noi, ca organizaţie, este enorm de mult, deci până acum este cea mai mare provocare organizaţională prin care am trecut.

Împreună | Foto: Andrei Dăscălescu

– Vorbind despre impactul internaţional al proiectului, cum aveţi de gând să-l promovaţi în spaţiul european?

– Nu cred că a trecut nici o săptămână de când am lansat proiectul şi ne-au contactat cei de la Organizaţia Mondială a Turismului printr un diplomat român care lucrează acolo şi ne-au spus că nu s-au aşteptat niciodată ca un proiect de relevanţă mondială să apară în România de la o organizaţie neguvernamentală, ceea ce a fost onorant pentru noi. Dar în momentul în care am lansat site-ul, am avut confirmarea că am atras atenţia internaţională: într-un timp record a fost vizitat de mai mult din jumătate din ţările lumii, adică am avut foarte clar un răspuns pozitiv din partea diasporei care niciodată până acum nu s-a interesat neapărat de proiectele noastre, dar care. a început să doneze din toată lumea. Asta pentru că, în sfârşit, au recunoscut că avem un proiect valoros cu care noi ne putem cumva identifica

– Aveţi şi parteneri organizaţii?

– În luna ianuarie am fost să mă întâlnesc cu un personaj mai puţin cunoscut în România , care este născut în România – se numeşte Peter Maffay – dar este foarte cunoscut în spaţiul german. El a auzit de proiectul nostru şi stafful său ne-a contactat. Cel mai probabil el va deveni ambasador al proiectului, pentru că iarăşi şi el a spus, în sfârşit un proiect. Drumul nostru a fost asemuit câteodată cu Camino deşi nu este un proiect de acest fel, dar sigur că trebuia să existe un reper. În momentul de faţă avem unul: Pacific Trail care are un succes enorm …, avem Camino care la fel… e foarte frecventat. Eu am fost pe Camino, 1.500 de kilometri pe jos. Am mers din Bordeaux până în Porto. Şi acolo, la început, toată lumea te întreabă de unde eşti. În 2017, pe Camino au trecut 2,7 milioane de oameni din toată lumea, nu a fost naţiune pe pământ nereprezentată acolo, credeţi că este un drum religios? Eu nu cred. Dar cred că merg acolo foarte mulţi oameni pentru că iubesc acest drum pe care mergi ca să te găseşti pe tine, să-ţi regăseşti partea spirituală. Îţi rezolvi anumite lucruri la care te-ai gândit mult, îţi rezolvi anumite necazuri, faci parte dintr-un tot extraordinar care în ultimii ani a luat foarte, foarte mare avânt. Şi atunci noi, când este atât de suprasaturat un trail foarte celebru, de ce să nu mai facem unul într-un perimetru de siguranţă, într-un cadru natural excepţional cum este Transilvania, despre care toată lumea spune că este frumoasă? Şi în plus, drumul nostru te face să cunoşti mai multe etnii: în Bucovina avem evrei, lângă Dunăre avem cehi sau sârbi, avem maghiari care trăiesc în România, cu o istorie absolut impresionantă, cu o tradiţie absolut impresionantă, avem saşi care au lăsat un muzeu în aer liber – probabil cel mai mare şi cel mai frumos care există pe pământ…

– Drumul străbate Carpaţii, cum se va pune în practică pe traseele mai complicate?

– Încă nu ştiu, trebuie să găsim înţelegerea autorităţilor. Acest proiect este despre toată lumea, însă autorităţile trebuie să-şi dea acordul şi avizul, donatorii trebuie să existe acolo, voluntarii trebuie să participe pentru că nu poate singură Tăşuleasa sau Alin şi Tibi să facă proiectul acesta sau câţi suntem acolo. Sigur că avem oameni foarte valoroşi însă oricâţi am fi nu putem să facem o mie de kilometri de drum numai cu echipa noastră. Deci, practic este un proiect care cuprinde totul şi pe toată lumea şi dacă toată lumea şi acest tot vor găsi sinergie, atunci este clar că-l facem. Şi-n acest moment ştim precis că, degeaba mai faci în San Marco sau în Veneţia 70 de hoteluri, piaţa San Marco este numai atâta. Nu-i mai poţi adăuga ceva. Deci suntem convinşi că suprasaturaţia din Europa va avantaja Estul. Dacă suntem pregătiţi ca o ţară excepţională cum este România, cu o minimă infrastructură, cu proiecte coerente, cu marcaje foarte clare care să-i ducă dintr-o parte într-alta, vom avea un venit constant, sigur, sustenabil, pe termen foarte lung. Nu noi, asociaţia, ci ţara, localităţile prin care trece acest drum, oamenii lui.

– Este clar o supraofertă în materie de turism, la nivel de continent, dar cum va fi promovat drumul vostru, la ce vă aşteptaţi de la el? Cam care ar fi pronosticul ?

– Eu nu-mi doresc să fie 2,7 milioane de oameni pe Via Transilvanica anual, dar cred că vor trece două sute de mii pe an în următorii şapte-opt-zece ani. Până la cinci sute de mii va fi perfect sustenabil şi va fi un venit constant, sustenabil pentru România, până la urmă. Eu cred că merită toată atenţia şi am fost impresionat de cât de multă lume ştie despre Via Transilvanica. E normală atenţia faţă de un proiect care încearcă să ridice toată România, v-am spus că am primit donaţii din toată lumea, inclusiv din judeţul Teleorman?! De la oamenii simpli, de la oameni care cred eu că sunt liberi să gândească, la ei nu a existat vreo reticenţă, că de ce nu e toată România, că de ce Transilvania. Toate lucrurile acestea cred că trebuie depăşite, când tocmai s-a terminat Anul Centenar şi putem să mergem cu o nouă propunere a drumului care uneşte, pentru că noi ca naţiune avem nevoie de proiecte mari, avem nevoie de proiecte care să ne aducă laolaltă. Avem nevoie, noi, organizaţiile să ieşim din bucăţica noastră şi să mergem la lucrurile pe care trebuie să le gândim pe termen lung.

– Cum arată, care este profilul partenerilor voştri şi al voluntarilor cu care colaboraţi?

– Aproape pe niciun partener de-al nostru în ultimii 18 ani după ce a început să lucreze cu noi nu l-am pierdut. Că vorbim de Coca Cola, cu care avem deja 11 ani de activitate, cu Raiffeisen care este partener strategic în acest proiect, în trei ani vor să finanţeze 300 de kilometri din drum, ceea ce e foarte mult. Avem, de asemenea, parteneri mici, am găsit o excepţională susţinere în Cluj, deşi acest proiect nu trece prin Cluj, dar aici am văzut cât de înaintat în mentalitate este Clujul, care nu se gândeşte neapărat dacă trece pe lângă oraşul nostru sau nu, ci dacă-l susţinem. Este exemplul individual al oamenilor, dar şi al companiei Endava cu o grămadă de oameni care au făcut foarte mult voluntariat. Cred că toate companiile serioase din România au o parte de responsabilitate socială. Ştim precis că ne putem baza oricând pe Banca Transilvania când este vorba despre împăduriri şi avem câteva zeci de hectare deja plantate, putem să ne bazăm oricând pe aproape toţi partenerii când avem un proiect nou. Riscurile sunt mari şi la Via Transilvanica, pentru că nu ştim dacă va fi sau nu vizitată, dar avem certitudinea că putem face ceva monumental dacă suntem ajutaţi. Avem foarte multe organizaţii internaţionale cu care lucrăm de 18 ani, licee din Bavaria, Johanniter, care este o organizaţie foarte cunoscută. Voluntarii de la Tăşuleasa şi ei sunt fiecare o istorie aparte. De la voluntari ca domnul Mircea Miclea, care a fost ministru al educaţiei şi care cred eu că a schimbat complet macazul organizaţiei după venirea sa şi domnul Marcel Iureş, la fiecare copil care s-a chinuit să aplice ca să ajungă în această organizaţie când avea 15 ani şi acum are 30 şi ocupă o poziţie bună într-o companie… şi-şi aminteşte că şcoala de la Tăşuleasa a fost una importantă în dezvoltarea lui…

– Tineri care nu şi-au găsit o lume în care să le placă…?

– Nu. Eu cred că orice tânăr are nevoie să treacă printr-o şcoală de voluntariat. Cred că ar fi foarte frumos dacă ar fi zece sau o sută de proiecte ca Tăşuleasa care lucrează cu oamenii. Nu vorbim de o organizaţie compactă care are zece membri şi fac lucruri minunate, pentru că eu cred că organizaţii care se ocupă de voluntariat sunt foarte puţine. Sunt puţine care să se ocupe strict de voluntariat, aşa cum am făcut noi, timp de 18 ani, fără întrerupere şi care să aibă oricând capacitatea de a da de lucru la mii de oameni.

– Ce oferă voluntariatul?

– În primul rând, voluntariatul este un mod de viaţă. Eu nu cred în voluntariatul de o zi. Nu cred că, dacă într-o zi mergi la o acţiune de plantare te poţi numi pe urmă voluntar. Voluntariatul face parte din comportamentul nostru zilnic, din zeciuire, ca să zic aşa. Aproape orice cultură, orice psiholog, orice religie de pe lumea asta ne pune în faţă necesitatea de a face. Noi, sănătatea noastră mintală, depindem de activităţile pe care le facem comunitar, de ceea ce facem pentru comunitate, pentru că aşa este făcută lumea. Noi nu am fi putut supravieţui individual, supravieţuim numai dacă cetatea merge bine, dacă poporul merge bine, dacă naţia merge bine. Din această cauză, noi când mergem şi le spunem voluntarilor ei zic domnule e o manifestare liberă, eu le spun: nu, dacă vrei să-ţi fie bine atunci trebuie să faci în viaţă voluntariat şi acest voluntariat… cu aceste limite. Deci poţi să începi cu o acţiune de plantare la Tăşuleasa, dar pe urmă este necesar să te lipeşti de o organizaţie după plăcerea ta – dacă se ocupă de căţei, dacă se ocupă de copii săraci, dacă se ocupă de mediu, deci sunt atâtea posibilităţi pe care le poţi avea dar este datoria ta profundă să faci voluntariat. Eu le spun că nu este o alegere dacă or vrea ori nu, este un mod de viaţă pe care dacă-l accepţi e bine, poţi să-l eviţi dar e mai prost. Cred că la Tăşuleasa voluntarii care ajung la un moment dat în echipa de bază au nişte abilităţi care sunt invidiate de mari companii, pentru că aceste abilităţi ale noastre de a ne organiza cu mii de oameni şi de a lucra cu mulţi copii dintr-o dată, a face noi concepte de proiecte, regulamente, tot ce am făcut noi acolo are la bază un know-how foarte consistent. Asta face ca să fie diferenţiată organizaţia de alte organizaţii cărora le dorim drum bun. Asta e drumul şi trebuie fiecare să se profesionalizeze până la un anumit nivel.

– Ultimele sondaje arată cam prost în ceea ce priveşte solidaritatea la nivelul societăţii româneşti.

– Sondajul arată într-adevăr prost! Doar 0,2% dintre români donează. Adică la o sută noi nu avem încă unul care donează recurent, la o mie avem doi oameni. Ăsta este răspunsul în societatea noastră, când ne plângem dacă funcţionează sau nu funcţionează, în primul rând trebuie să ne întrebăm câţi dintre noi fac ceva comunitar: foarte puţini oameni se implică. Dar e clar şi că sunt suprapopulate activităţile pe care le are Tăşuleasa. Aceasta înseamnă că organizaţional e o problemă în România. Este nevoie ca cineva să educe aceşti oameni, cineva trebuie să capteze această energie, cineva trebuie să se ducă şi să spună: OK, oameni buni, acum avem ceva de făcut împreună, haideţi să vedem cum. Sigur că greşim, şi noi am greşit, dar nu este adevărat că societatea noastră este altfel, eu nu cred în asta! Toată lumea, când am început eu să fondez organizaţia Tăşuleasa, în 2000, mi-a zis: „Măi Alin, eşti nebun? Tu crezi că în România funcţionează treaba asta?”. Eu, venit din Germania, cu aere, neamţ, să ne înţelegem… am zis da! Şi uitaţi că funcţionează! Cea mai bună dovadă că, nu după 18, ci după cinci ani am văzut că funcţionează. Sigur că, acum, după 18 ani, reuşim şi pentru că putem arăta ceva palpabil: asta am făcut-o noi, la atâtea împăduri am participat, la atâţia copii ne-am dus, deja în sumă sunt foarte multe lucruri. Eu, la modul cel mai sincer, mă întreb: este solidară societatea noastră şi răspunsul este de o mie de ori „Nu”, eu trebuie să spun pentru că sunt obligat şi trebuie să am onestitatea să spun; „Nu e adevărat, oameni buni!” La Tăşuleasa avem toate acţiunile pline, de fiecare dată sunt enorm de mulţi tineri care la 16 ani deja se bat ca să prindă un loc la Tăşuleasa, deci este loc de încă o sută sau o mie de organizaţii ca şi Tăşuleasa în România, avem într-adevăr o legislaţie proastă care este prost înţeleasă, dar noi am avut inclusiv cu autorităţile interacţiuni şi mi s-a părut că şi ei sunt oameni, bineînţeles că şi unii sunt ticăloşi, aşa cum sunt şi între organizaţiile nonguvernamentale ticăloşi, aşa cum sunt peste tot în lumea asta ticăloşi, dar cu siguranţă 80% din oamenii de pe acest pământ o duc mult mai rău decât o duc românii! Spun asta venind din Indonezia, această ţară fiind considerată una dintre cele mai generoase din lume. Nu este foarte bogată, PIB-ul lor pe cap de locuitor nu prea înseamnă mare lucru, dar atunci când este nevoie de mobilizare, în situaţii de catastrofă, de tzunami, de vulcani, ea este cea mai solidară!

Când vorbim de schimbarea de mentalitate, avem impresia că putem schimba în fiecare zi câte ceva, ori mentalitatea este: am făcut până aici aşa, a fost greşit, de-acuma facem aşa, pentru că aşa s-ar putea să fie bine. Dacă tot greşit este, ne mai schimbăm o dată mentalitatea, dar aşa, cu ţârâita. Şi, până la urmă este nevoie de reguli, dar eu cred că este de datoria organizaţiilor să nu se mai smiorcăie şi să-şi facă aceste reguli şi să-şi facă activităţile mai cunoscute şi să-şi conceapă statutul mai coerent, ca lumea să participe, pentru că lumea participă, donează… dar trebuie să aibă cui! Cel care le cere asta trebuie să fie serios! Dacă nu avem solidaritate, este pentru că nu suntem în stare s-o creăm, nu pentru că poporul nostru ar fi altfel.

Distribuie articolul
Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR