1
2
3
4

Probabil că 2020 nu este cel mai catastrofal an din istorie, cum îl intitulează revista Time în numărul din decembrie, însă este cu siguranţă un an teribil, care va fi menţionat ca atare în povestea omului. Inevitabil, imaginea lui în memoria lumii va fi deformată de evenimentele din anii următori, multe dintre ele modelate chiar de forţele neobişnuite pe care 2020 le-a pus în mişcare. Dar până când ideologiile viitoare îi vor stabili locul în memoria colectivă, 2020 are realitatea lui brută; ne-a afectat pe aproape fiecare dintre noi într-o măsură mai mare decât multe alte lucruri cunoscute până acum.

Istoriile particulare pe care le-am adunat în această secţiune a revistei Sinteza scriu povestea nealterată a acestui an teribil, o poveste pe care cu siguranţă nu dorim să o retrăim, dar pe care nici nu vrem să o uităm.

Alexandru Stermin | Foto: Arhiva personală

Astăzi, unul dintre cei mai importanți oameni din constelația vieții mele se vaccinează, în prima campanie de vaccinare din Cluj. E piatra de hotar, începutul sfârșitului acestei pandemii. Se apropie ca un vuiet sentimentul eliberării, în contrapunct cu lunile de pandemie prin care am trecut și care apasă peste conștiința noastră. Căci nu-i așa, privind în urmă, ne întrebăm, ce s-a întâmplat cu noi în toată povestea asta? Ce am stricat? Ce putem repara și ce nu? Ce am pierdut pentru totdeauna? Ce putem regăsi? Ce am construit? Ce vrem să luăm cu noi? Ce nu vrem să luăm cu noi, dar nu putem abandona? Cine am fost, cine suntem și cine am vrea să fim?

De multe ori ne întristăm greu când cineva pleacă la un drum lung, chiar dacă știm că o să vină înapoi, pentru că în adâncul sufletului suntem conștienți că cei care pornesc într-o călătorie nu mai sunt cei care se vor întoarce, oamenii se schimbă, iar toată pandemia asta n-a fost decât un drum pe care n-am mai mers și de pe care ne întoarcem acum.

E peste puterea mea să scriu un text sapiențial, care să cuprindă în țesătura lui firele de înțelepciune la care am ajuns toți sau cel puțin, mai mulți dintre noi, o parte statistic semnificativă, așa cum e obiceiul oamenilor de știință, care se străduiesc să găsească cele câteva legi care mișcă enorma diversitate a Lumii. Am însă două argumente care îmi vor îngădui să vă povestesc, subiectiv, despre întâlnirea mea cu pandemia.

Primul vine din spațiul expertizei mele, din biologie, unde în anii studenției eram neodarwinist, căci printre altele înțelegeam că selecția naturală acționează asupra populației și prin intermediul ei asupra speciei, însă m-am trezit fără să îmi dau seama darwinist și acum consider că selecția naturală acționează asupra individului și prin el asupra speciei. Când am momente în care încerc să duc gândul mai departe, mă trezesc oscilând între aceste două capete de interval, tot așa cum o să fac în acest text, pendulând între mine și lume.

Dincolo de știință, în spațiul cultural, am fost mereu atras de experiența subiectului modern, adusă inițial pe lume de eseurile lui Michel de Montaigne, dar cu care eu, prima dată m-am întâlnit în scrierile lui Cioran. Subiectul modern este cel care își descrie trăirile și experiențele personale, analizate prin prisma conștiinței lui și ulterior reflectate în universal. Emoțiile și experiențele extreme, de bucurie, frică, exaltare ori lipsă de sens, chiar dacă sunt trăite de grupuri de oameni își găsesc sensul și forma în individ, iar acest an, poate nu a fost unul chiar extrem (în comparație cu nenorocirile prin care a mai trecut umanitatea), dar a fost unul de excepție, iar nuanțele experimentării lui, cred eu, că pot fi cel mai bine descrise la nivel subiectiv. Cu introducerea asta am vrut să îmi dau binecuvântarea unei spovedanii, ca o încercare de a integra în economia destinului meu trecerea prin anul pandemiei.

Trauma și creșterea posttraumatică

Este limpede că pandemia asta a fost un factor major de stres, cu toate elementele ce au caracterizat-o: moarte, pierdere, suferință, confruntarea cu iminența morții și schimbări majore, toate pe acest fond al incertitudinii generalizate. Cercetările din ultimii 50 de ani au demonstrat clar că toate aceste contexte au efecte nocive, ne năpădesc fricile care duc la tulburări de anxietate și paranoia, ne apasă suferințele date de pierderi și cădem în depresie, odată cu creșterea incidenței bolilor cardiovasculare.

Dincolo de acest cadru general, trebuie să acceptăm că efectele vor fi diferite în funcție de vârsta fiecăruia și de contextul social, particular. Unii dintre noi vor gestiona și vor avea capacitatea să închidă acest capitol fără prea multe repercusiuni, pe când alții se vor simți bântuiți de efectele acestei perioade, toată viața lor. Sociologul Glen Elder a analizat evoluția celor care au trecut prin crizele majore ale secolului XX, precum Marea Criză Economică și cel de-al Doilea Război Mondial. A observat că cei mici și cei tineri, care aveau până în 30 de ani, după ce au traversat crizele, au reușit să își revină și să se mobilizeze în construirea unui destin, pe când, pentru majoritatea celor trecuți de 30 de ani unele efecte negative s-au putut identifica pe tot parcursul vieții lor.

Dacă majoritatea studiilor vorbesc despre efectele negative ale acestor traume, după anii 1990, tot mai multe analize amintesc și despre „o creștere posttraumatică”. Despre acele beneficii pe care le poate aduce experimentarea unei traume, primul ține de ce spunea Nietzsche, Ceea ce nu mă omoară mă face mai puternic. Prin simplul fapt că am supraviețuit, ne simțim mai puternici, evenimentul nu a putut să ne distrugă, am trecut prin el și continuăm să existăm. Cel de-al doilea tip de beneficii este legat de relațiile pe care le avem cu lumea și cu societatea în care trăim. S-a constatat că dorința noastră de autopromovare și de rivalitate machiavelică scade și devenim mult mai îngăduitori și iertători cu cei din jur. Cel de-al treilea beneficiu este cel legat de reorganizarea priorităților în viața noastră, reconsiderarea valorilor și credințelor noastre existențiale. Evident că toată această creștere posttraumatică este condiționată de factorii interni (personalitatea noastră, temperament) și de factorii externi (durata traumei, intensitatea ei, contextul social). Ce au observat cercetătorii este că, pentru a avea loc o schimbare în bine, pentru ca ceva să se cristalizeze pe toate cele trei planuri ale creșterii posttraumatice este nevoie de o fereastră de timp. Această fereastră de timp este reprezentată de durata traumei și de perioada peste care se răsfrâng efectele și prelucrarea ei. Astfel, dacă fereastra de timp este prea scurtă, creșterea s-ar putea să nu apară.

Fac parte din categoria de vârstă peste 30 de ani despre care sociologii cred că ar putea fi cea mai afectată, dar norocul meu este că nu a fost nici prea lungă, nici prea scurtă pandemia, încât să sper la o eficientă fereastră de timp și deci o ușoară creștere posttraumatică.

Despre libertate

Primul meu șoc a fost când, în martie, la începutul stării de urgență am constatat, citind prin legi, că ne este limitat dreptul la viață privată! Un drept fundamental! Apoi, încet, încet limitarea dreptului de mișcare a dus la anularea tuturor planurilor mele de călătorie. Urma să merg pe o insulă în Marea Baltică cu colegii de la Institutul de Ornitologie din Greifswald, în iunie aveam programat un schimb academic la universitatea din Casablanca, Maroc, în iulie un program de practică de zece zile cu studenții mei în Delta Dunării, iar în august aveam să plec în Indonezia, să caut urangutani. Am pierdut libertatea vieții private și libertatea de a fugi în Lume, eram închis între patru pereți, în cadrul relațiilor pe care le aveam cu câțiva oameni apropiați.

Constrângerile creșteau în fiecare zi, la fel ca incertitudinile și fricile legate de o eventuală îmbolnăvire. După primele luni de frământări, luni în care mă străduiam să respect programul unei discipline care avea să diversifice universul îngust în care trăiam, am luat una din cele mai grele decizii din viața mea de până acum, decizie care, până să înceapă pandemia, părea imposibil de luat. Așa am plecat dintr-o relație! Paradoxal, într-o vreme în care nu aveam voie să plec niciunde am găsit contextul și libertatea să fac asta. Sunt unele feluri de a pleca în care nimeni și nimic nu pot să te oprească, avem în noi acea facultate a ființei pe care spațiul și timpul nu o pot constrânge. Până atunci, de o bucată lungă de vreme trăiam într-o procrastinare, aveam destule argumente și sentimente ca să rămân și multe și esențiale argumente ca să o părăsesc. Încercam, în dependența mea de acel mediu relativ stabil, frica mea de singurătate și de abandon, să păstrez un oarecare echilibru și să respir în el. Pandemia a venit și a tras draperia, am început să văd dincolo de echilibrul meu, am realizat că oricând poți să mori, că totul poate să se sfârșească într-o clipă, că totul se poate schimba radical de la o zi la alta, și când spun totul mă gândesc la viața mea și la lumea întreagă. Viața e acum și aici! Această lărgire a perspectivei dată, paradoxal, de îngustarea și limitarea spațiului existenței mele fizice mi-a dat curajul, m-a făcut să îmi regăsesc puterea, să îmi accept vulnerabilitatea să iau o decizie.

Mulți credem că libertatea este ceva ce vine din exterior, cineva ne dă libertatea. Dacă libertatea este dată, ea nu este libertate. Contextul pandemiei m-a făcut să conștientizez asta, m-a ajutat să înțeleg că libertatea vine din noi, pentru că forma cea mai mare de libertate este luarea unei decizii! Cât stăm și ne măcinăm, cântărim, negociem și amânăm, multă vreme, cu picioarele în două luntri, nu suntem liberi ci într-o colivie construită de noi, din frici, dependențe și false certitudini.

Am avut în această pandemie multă vreme pentru cursuri și ateliere online. La atât de multe am participat, cu personalități din întreaga lumea, încât am impresia că am mai terminat o facultate. Paradoxal, pandemia asta mi-a luat posibilitatea de a călători fizic, dar am fost prezent în săli de curs virtuale în nenumărate țări și universități, am călătorit cu mintea mai mult ca oricând. Astfel am aflat dintr-un atelier cu Esther Perel, psihoterapeut de renume mondial, specializat în relații, că pandemia a dat contextul asumării libertății interioare, multora. Apropierea morții și conștientizarea finitudinii au schimbat relațiile și dinamica lor. Mulți dintre cei care trăiau în relații abuzive, moarte sau care le limitau potențialul au găsit acum puterea să iasă, frica de moarte este mai mare decât frica de singurătate, abandon și uneori chiar mai mare decât dependențele, materiale, sexuale, emoționale sau de care or fi ele. Pe de altă parte, cei care abia s-au îndrăgostit s-au mutat mult mai repede împreună, cei care plănuiau să facă un copil, dar amânau din diferite motive, au încercat acum să îl facă, pentru că au conștientizat toți că viața este acum și aici, au luat decizia, s-au eliberat de frica responsabilității, a angoasa incertitudinii, și-au dat dreptul să trăiască așa cum vor.

Energia pe care o simți când îți asumi libertatea, imaginea pe care începi să o ai în raport cu tine, cel liber, îți dă puterea să duci și repercusiunile, care nu sunt ușoare, dar care, cu penumbrele lor, dau complexitatea și estetica tabloului unei vieți libere și asumate. Paradoxal, știm că am luat decizia cea bună și cu toate acestea suferim enorm, e firesc să simțim asta și e important să ne dăm libertatea să trăim durerea. În latinește, paradoxum înseamnă „aparent absurd, dar de fapt adevărat” iar libertatea este unul din conceptele supuse paradoxului și în pandemie am ajuns să pricep o parte din adevărul acestei absurdități.

Libertatea se naște într-un paradox

La adulți, cortexul prefrontal medial se activează atunci când ne gândim la noi și la actele de voință pe care vrem să le punem în practică. La copii, acesta nu este deplin dezvoltat, iar cei mici, până la o anumită vârstă mimează în mare parte acțiunile celor din jur, pentru că neavând acest sistem al sinelui maturat nu știu mereu ce vor și ce își doresc, dincolo, evident de nevoile primare. Când știi ce îți dorești, ce vrei, începi să știi cine ești, iar această stare de percepție a sinelui vine de cele mai multe ori cu un sentiment plăcut, sentimentul identității, al existenței.
Copiii însă trăiesc într-o oarecare măsură acest sentiment, când știu ce vor, ce își doresc, iar cum de multe ori voința nu poate să vină din ei, datorită dezvoltării incomplete a cortexului prefrontal medial, aceștia știu ce vor, atunci când le sunt impuse limite. Cu prilejul în care cineva îi spune să nu facă ceva se naște în mintea lui dorința de a face acel lucru, iar dorința de a face ceva îi dă acel sentiment de sine de identitate, plăcut. Astfel limitele puse celor mici le creează, prin dorința de a le depăși, sentimentul identității. Pe măsură ce se dezvoltă centrul din creier care răspunde de sine, legat de Nucleului Accumbens, răspunzător de plăcere, ne implică pe toți în felurite activități prin care ne satisfacem dorințele, dar ne și riscăm viața. Asta se întâmplă în adolescență când dăm dovadă de o libertate anarhică care de multe ori ne pune viața în pericol. Pe măsură ce creștem, până pe după 20 de ani, ajunge la maturitate cortexul prefrontal dorsolateral implicat în controlul impulsurilor și astfel trecem de la o libertate anarhică la una asumată.

Starea de identitate, de percepție a sinelui pe care o dau limitele copiilor, o avem și noi, adulții, de cele mai multe ori când ne impunem noi ceva sau ne este pusă o limită, apare acel gând ascuns prin care parcă vrem să o depășim, să o încălcăm iar asta ne face să ne simțim vii, ne face să simțim că existăm, și, așa, de multe ori, unii dintre noi o fac, în virtutea acestui sentiment. Paradoxal, simțim libertatea într-o lume a limitelor.

Durkheim, un excelent sociolog, a definit termenul de „anomie” – ca starea unei societăți în care nu există norme și valori clare pe care oamenii ar trebui să le respecte. În aceste societăți, chiar dacă oamenii au libertatea să facă ce vor, le este greu să găsească ceva ce își doresc să facă. Cercetările sociologice și psihologice de astăzi susțin perspectiva lui Durkheim. La nivel individual dar și de comunitate, libertatea poate să se nască din voință, iar voința se pare că se naște într-un context al limitei, al normelor, al interdicției. În felul acesta, poate că mulți dintre noi simțim că în pandemia asta am descoperit cine suntem (identitatea, sinele) și ce vrem (voința) și aceste două elemente sunt factorii esențiali în ecuația libertății.

Libertatea care mi-a fost luată la începutul acestei pandemii, prin limitele, constrângerile și normele care inițial s-au răsfrânt și asupra vieții mele private, iar apoi pe o perioadă mai lungă asupra activităților legate de slujba mea și de pasiunile mele, n-au făcut decât să nască un context în care să îmi dau seama cine sunt, ce vreau și cât de vastă și diversă poate să fie libertatea mea, pe care și la început o aveam, teoretic, dar care, nefiind conștient de ea, nu există în realitatea mea. Asta este una din minunile lumii, nașterea a ceva, din opusul său. Cum spunea Blaga despre lumina raiului, izvorâtă din flăcările iadului sau despre frumusețea nuferilor venită din nămolul bălților, ori mitologia lumii despre bine și rău despre yin și yang.

Mesajul meu, pentru mine cel de la începutul pandemiei

Sunt un om care trăiește din mirare și curiozitate și îmi găsesc sensul din descoperirea acestei lumi și din împărtășirea pasiunii pentru viu, cu lumea. Pandemia asta m-a blocat în casă și mi-a închis toate drumurile. Noi, oamenii și majoritatea primatelor, rudele noastre, nu avem un creier capabil să se orienteze în lume, să memoreze hărți și să facă trasee, așa cum au animalele care migrează pe distanțe foarte lungi, an de an, de la fluturi și păsări la multe alte mamifere. Noi ne pierdem imediat, ne rătăcim ușor, ne e foarte greu, în comparație cu alte specii, să plecăm din punctul A în C, prin B și să ne întoarcem înapoi pe aceeași rută, dar ăsta a fost norocul nostru. Pentru că așa rătăcitori, am plecat într-un loc și am ajuns în altul, am descoperit teritorii noi și încet, încet, buimaci, stând prost cu orientarea am ajuns pe tot Pământul și chiar pe Lună. Avea dreptate Paler când spunea că „Am învățat că oricum ai tăia, orice lucru are două fețe”. Partea rea a aceste pandemii se vede cu ochiul liber, dacă cea bună nu s-a dezvăluit, poate n-am căutat destul ori poate m-am rătăcit, cum e firesc, dar important este să nu mă opresc din căutat, am libertatea asta și nimeni, în afară de mine, nu mi-o poate lua.

Alexandru Stermin a absolvit Facultatea de Biologie și Geologie la UBB, un master de Ecologie, a urmat un master în Filosofie. Acum este lector și ţine cursurile de Etologie, Anatomia comparată a vertebratelor, Bioetică, Ecologie umană și modificări globale la Facultatea de Biologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai.

Citiți și:

Ștefan Teișanu: Reamenajări. Ce se schimbă în lume și în noi după un an teribil ca acesta?

Konrad Gündisch: Un an nemaipomenit, bun doar pentru uitare şi dispariţie rapidă, fără urme

Aurora Liiceanu: Un an bezmetic

Teribilul an 2020: Apocalipsa second-hand de Ana Blandiana

Emanuel Ciocu, Tenerife: Cel mai optimist an

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR