1
2
3
4

Dezastru, nepăsare, paragină acestea sunt cuvintele prezente tot mai mult în ultimii ani pe buzele turiștilor care descriu situația stațiunii balneo-climaterice Băile Herculane. „Perla turismului balnear de altădată arată dezolant”, „Bijuteria Banatului a fost lăsată în paragină”, sau „Centrul istoric Băile Herculane, un loc de vis peste care s-a așternut praful” sunt doar câteva dintre titlurile articolelor pe care le citești astăzi despre stațiunea de pe liniștita vale a Cernei, aceeași stațiune despre care aflăm în mod oarecum ironic chiar de pe site-ul oficial al Primăriei orașului că în timpuri marcate de războaie și de cotropiri străine rămâne neatinsă de schimbări. Nu mai este pentru nimeni o noutate că orașul situat în Valea Cernei, are o istorie de aproape 2000 de ani.

Băile Neptun în 2018 | Foto: Cristina Beligăr

Dacă ceva avea să transforme stațiunea Băile Herculane în ruină, acel ceva a fost indiferența guvernelor după 1990, a administrațiilor locale și a noilor proprietari care peste noapte s-au văzut posesori ai unor clădiri istorice pentru care nu aveau buget de restaurare. O pasivitate care, asemenea lui Thanos, răul suprem din universul filmelor Marvel, s-a instalat și a pus stăpânire pe un întreg ecosistem.

Am revenit în Băile Herculane după mai bine de 20 de ani de când mă fotografiasem cu familia în fața simbolului stațiunii din Centrul Imperial Istoric: un Hercule din fier de tun, cu păr scurt și ondulat, despre care știam atunci că îl reprezintă pe unul dintre eroii Legendelor Olimpului. Îl preferam oricând pe Ahile în locul lui Hercule și nu găseam justificarea de ce eroul meu nu avea și el propria statuie. În rest, nicio altă amintire nu mi-a rămas din acea vacanță, nici măcar imaginea compunerii pe care la școală eram obligați să o scriem despre vacanțele de vară. După 20 de ani de la ultima mea vizită, am fost atrasă de această stațiune în momentul în care am auzit că mai mulți oameni s-au gândit să pună piciorul în pragul degradării culturale și sociale și să facă asta într-un oraș care avea nevoie cel mai mult de ajutorul lor.

Cel mai simplu în Băile Herculane este să afli cum era „odată”. Vorbești cu localnicii, cu proprietarii de pensiuni, cu turiștii trecuți de 60 de ani. Stațiunea s-a schimbat în rău, spun ei și în mai puțin de zece minute ești purtat prin toate locurile care cândva erau mândria stațiunii. Imaginați-vă că din propria sufragerie faceți un tur virtual într-un muzeu însoțiți de un ghid care vă povestește totul despre cele mai valoroase exponate. De data aceasta ghidul este doamna Ecaterina, o femeie în vârstă pe care întâmplător am întâlnit-o pe o bancă de pe strada Izvorului.

„Mergeți în centru, tot înainte, până la Hotel Ferdinand, treceți pe lângă statuia lui Hercules și apoi luați-o în sus până la Biserica Catolică. Ce vedeți?Vă spun eu. În stânga și în dreapta veți vedea numai clădiri abandonate. Tot sistemul a funcționat bine până după Revoluție. Astăzi a rămas doar praful din Hotel Hercules și din Băile Neptun. Valeriu Verbițchi a cumpărat tot în stațiune și acum e în Israel fără să îl mai intereseze ce se întâmplă aici. Dacă vă întoarceți pe cealaltă parte a Cernei veți vedea pavilioanele Decebal și Traian. Vă va durea sufletul. Vedeți podul acela?În octombrie se fac trei ani de când a plecat constructorul și a lăsat podul neterminat. Hotel Hercules s-a dat în folosință în 1968 și Hotel Roman prin 1971. Nu au lăsat parcări. Hotel Dacia are 1.100 de locuri și 550 de camere. Turiștii vin, săracii, mai ales bugetarii cu tichete de vacanță și nu au unde să își parcheze mașinile. Dar știți ce este de bază în Herculane?Apa sulfuroasă. Lumea e plină de reumatism. Tot omul suferă de ceva. Și mai avem ștrandul de la 7 Izvoare, la șase km cu autobuzul. Acolo e ștrand termal. E plin tot timpul. Anul trecut, după 20 august au fost câțiva arhitecți de la București și Timișoara. S-au interesat ce se poate face, dar cred că tot degeaba. Ministerul Culturii ar trebui să se ocupe. Când treceți pe lângă Pavilionul Decebal, în cealaltă parte veți vedea Vila Elisabeta, care stă mărturie că pe acolo a trecut celebra împărăteasă Sisi. Au început să renoveze clădirea și au lăsat-o așa. Vă mai povestesc?Mai aveți timp?”.

Hotel Hercules/Băile Herculane-Foto credit: Cristina Beligăr

Hotel Hercules/Băile Herculane | Foto: Cristina Beligăr

Doamna Diana vine de 41 de ani în stațiunea Băile Herculane. Este o persoană care se apropie de 70 de ani și mărturisește că stațiunea era mult mai curată și mai îngrijită când era ea tânără. Aceeași arhitectură a întâlnit-o în orașul balnear din nord-vestul Cehiei, Karlovy Vary cu diferența că administrația de acolo știe să își gestioneze orașul.

La noi nimic nu merge. Mereu se aduce în discuție lipsa de fonduri, dar până la urmă este vorba și de buna gospodărire a oamenilor și de bunul lor simț. Administrația este de vină pentru că nu dă sancțiuni. Schimbarea ar putea să vină de la o generație la alta. Dar și în rândul tinerilor sunt bezmetici, cum și în rândul bătrânilor sunt senili. Atât sper ca cei din generația tânără să nu mai tolereze mizeriile pe care le fac astăzi guvernanții. De zece ani mi-am cumpărat apartament aici după ce am venit 30 de ani la Hotel Roman, în aceeași cameră. Inițial veneam pentru tratamente, dar având în vedere că este foarte aproape de Timișoara, unde locuim, în ultimii ani am venit pentru agrement. Când am văzut dezastrul din hoteluri și cât de prost se mănâncă, am hotărât cu soțul meu să cumpărăm apartamentul și venim cam de două ori pe an, două săptămâni”.

Stațiunea este împânzită cu plăcuțe explicative care conțin informații despre clădirile din zonă declarate monument istoric, la concurență cu bulinele roșii montate pe clădirile încadrate în clasa I risc seismic și cu alte panouri prin care turiștii sunt avertizați să ocolească perimetrul ori altfel riscă să se trezească cu bucăți de tencuială în cap. Dacă ești destul de curajos poți să faci o incursiune în istorie și să sari pe fereastra spartă a Băilor Neptun direct în mijlocul ruinelor. Clădirea fostelor băi imperiale ale imperiului austro-ungar se află într-un stadiu de degradare avansat și necesită reabilitare, însă un tur prin această clădire are efectul unui duș cu apă rece. Te trezește la realitate și te face să te întrebi dacă vreo generație își va asuma vreodată răspunderea reabilitării lor.

Generația Herculane Project – Oamenii Patrimoniului

Un grup de tineri arhitecți, o excursie pe Dunăre și un entuziasm pe care și-l mențin și astăzi chiar dacă de mai bine de un an au dat piept cu „realitatea” și cu „învârtelile” tipice românești. Așa începe povestea lor. După o vizită întâmplătoare în stațiune, în 2017, au venit cu ideea unui prim proiect în inițiativa de reabilitare a stațiunii Băile Herculane, acela de a salva monumentul de clasă A, Băile Neptun și au parcurs o parte din procesul necesar pentru a pune clădirea în siguranța, precum și de a începe intervențiile. Au avut o idee, au scris povestea ei și au așteptat răspunsul comunității. În mod inteligent, au reușit să strângă în jurul lor specialiști din mai multe domenii. S-au lovit de o legislație încâlcită, au descoperit că starea în care se află multe dintre clădiri este deplorabilă și că statutul lor juridic nu este clarificat. În decurs de șase luni au reușit să inițieze și să mențină un dialog foarte deschis cu autoritățile locale, proprietari în acest caz ai clădirii Băile Neptun, au reușit să elaboreze și să avizeze un proiect tehnic pentru consolidarea clădirii, care a fost aprobat în Consiliul Local și au reușit să strângă bugetul de 100.000 de euro. Din păcate, proiectul este blocat pentru că două entități private nu își dau acordul pentru începerea acestor lucrări, interesele acestora fiind cel mai probabil ca Băile Neptun să fie dărâmate. Între timp, tinerii implicați în proiect au început elaborarea unui ghid de intervenție pe monumente istorice, au organizat o școală de vară pentru studenți, au lansat campania #IGotmarked marcând astfel începutul demersului pentru a include Ansamblul Arhitectural din Herculane în patrimoniul UNESCO și au devenit parteneri ai unei alte inițiative de salvare a stațiunii. În pofida contextului nefavorabil în care trebuie să activeze, atât pe acești tineri, cât și pe alții ca ei vom continua să îi vedem în jurul monumentelor măturând câte o tencuială căzută, reabilitând un acoperiș sau povestind prietenilor despre valorile locale din Herculane.

„Acești tineri sunt dovada vie că dacă vrei să faci ceva, se poate, chiar într-un context dificil. Ceea ce se întâmplă în Băile Herculane este o ilustrare perfectă a corupției din țara noastră și a incompetenței. Eu și colegii mei ne-am confruntat o perioadă în 2016 cu toate aceste lucruri când am activat la Ministerul Culturii. Dar nu suntem aici să deplângem soarta locului. Pentru mine, patrimoniul cultural înseamnă pe lângă o moștenire, o oportunitate. Această moștenire nu este o gaură neagră în care aruncăm bani. Patrimoniul cultural nu se limitează la ceea ce este material. Dacă ne referim la cazul Băilor Herculane, vom vedea că patrimoniul acestei stațiuni este apa. Și de acolo ar trebui să pornim. Ar fi trist să venim în Herculane să admirăm doar niște clădiri frumoase într-un cadru natural special. Patrimoniul fără oameni moare. Nu putem să venim în Herculane să ne uităm la clădiri ca la niște vitrine”, a punctat arhitectul Oana Bogdan, una dintre susținătoarele Herculane Project și fost Secretar de Stat responsabil cu patrimoniul.

Pavilionul pe care tinerii din Herculane Project l-au amenajat pentru locatarii unor blocuri din stațiune | Foto: Cristina Beligăr

Care a fost ultimul context în care în România s-a purtat o discuție despre modurile în care patrimoniul poate fi valorificat social și economic pentru o dezvoltare durabilă? Cine ar trebui să poarte o astfel de discuție? Cine sunt, de fapt, „Oamenii Patrimoniului”, în spatele specialiștilor care se dedică salvării lui? Aceste probleme au fost aduse în discuție pe durata unei săptămâni în care stațiunea Băile Herculane a devenit o scenă de exprimare a artei în spațiu public.

Baie de cultură în orașul ruină

Alături de Herculane Project, Băile Culturale Herculane a adăugat un nou capitol în povestea stațiunii: Picturi murale create de Ion Barbu, IRLO, Obie Platon, Kero & Ocu, ateliere cu artiști vizuali și arhitecți (Dan Perjovschi, Oana Bogdan, Anca Majaru, Ovidiu Hrin), Jam session cu A-C Leonte, Albert Tajti, Dan Mitrofan, Tavi Scurtu, proiecții de film în aer liber cu Cinemobilul, tururi ghidate, băi termale. Păcat că astfel de «pachete turistice» nu intră mai des în oferta hotelurilor și pensiunilor au spus majoritatea oamenilor care au luat parte la discuțiile din Parcul Central sau care au văzut picturile murale realizate de artiștii implicați în proiect. Va exista întotdeauna partea dulce-amăruie a României. Nu avem cum să fugim de istoria noastră și de ceea ce a lăsat comunismul în urmă. Dar putem reinventa această istorie, a spus la rândul ei Andreea Săsăran, curator și manager al proiectului Băile Culturale Herculane.

România are deja numeroase exemple ale modului în care arta în spațiul public a resuscitat fața orașelor. La Sibiu, de exemplu, arta stradală a ajuns din curtea școlii, pe zidurile instituțiilor și în centul istoric, la fel și în Timișoara, iar Clujul vine puternic din urmă cu un proiect de street art implementat în curtea unei școli, după ce trei tramvaie din oraș au fost pictate de artiștii stradali în cel mai creativ mod posibil. „Strada este un loc al jocului şi al cunoaşterii. Strada este dezordine… Dezordinea este dată de viaţă. Ea transmite mesaj… surprinde… spaţiul urban al străzii este un loc al schimbării de mesaje şi semne… un loc în care vorbirea se transformă în scriere, un loc unde discursul devine sălbatic şi scăpând de cadrul instituţional, se întipărește în ziduri, spunea sociologul Lefebvre Henri în anii ’70, iar afirmația lui este cu atât mai valabilă astăzi într-un oraș care are atât de mare nevoie de schimbare.

Lucrarea „Izvoarele” a fost realizată de artiștii Kero Zen și Ocu la Grădinița „Floare de Colț” din stațiune/Foto credit: Cristina Beligăr

Asociațiile implicate în Băile Culturale Herculane și Herculane Project, ajutate de Asociația Tinerilor din Herculane, au intuit mai bine ca oricine nevoile stațiunii și cum se pot folosi în mod creativ de elementele ei definitorii pentru a-i împrospăta imaginea prăfuită. Dacă arhitecții și studenții voluntari din Herculane Project au abordat în mod organic ideea de pavilion creând între blocuri un PaviliOM la scară umană din materiale naturale (nuiele și crengi strânse din pădure) pentru ca locatarii unor blocuri din zonă să se bucure de el, artiștii invitați în proiectul Băile Culturale Herculane au imaginat desene cu trimitere la simbolurile stațiunii și la bogățiile ei.

Locuitor în România deraiată

Ion Barbu a mai fost la Băile Herculane în copilărie și până acum avea amintiri dulci și vagi despre această stațiune. Anul trecut a venit într-o vizită și a plecat foarte trist. Stațiunea i-a lăsat impresia de Românie deraiată, care nu e pusă pe roate. Venind din Petrila, un loc în care lucrurile „avansează” în mod similar și unde a declanșat un proiect asemănător cu cel din Herculane intitulat Exploatarea Culturală Petrila, artistul Ion Barbu crede la modul cel mai serios că salvarea unor locuri poate veni prin cultură și artă. „În general, ce se face aici și ce se face la Petrila este un fel de haiducie culturală. Toate clădirile au statut juridic incert, nimeni nu știe cine sunt proprietarii acestor clădiri monumentale”, a spus artistul în momentul în care l-am rugat să ne facă o comparație între cele două locuri.

Contribuția sa în proiectul Băile Culturale Herculane este desenul pe care l-a realizat pe un perete la intrarea în stațiune care face apel la istoria zonei, respectiv la unul dintre „brandurile” care ar merita mult mai mult exploatat: Împărăteasa Elisabeta a Austriei, Sisi. Aceasta este înfățișată în mai multe secvențe în fiecare zi a săptămânii, întinerind pe zi ce trece. E mai mult o reclamă decât un desen pe perete, spune Ion Barbu, dacă ne gândim la tratamentele anti-îmbătrânire oferite „la pachet” de majoritatea hotelurilor din stațiune.

„Împărăteasa Sissi la Băile Herculane”/Pictură realizată de Ion Barbu | Foto: Cristina Beligăr

„La geografie te învață lucruri foarte greșite despre România. Cum că România este o țară înconjurată de alte țări, că unele țări te dușmănesc și așa mai departe. Eu am spus întotdeauna că România este un arhipelag care își spală malurile într-o mare de ignoranță. Sunt câteva insule de bun simț, de bune practici, de civism și cultură. Datoria noastră este de a crea punți între aceste insule. Probabil când se vor uni aceste punți România va căpăta și un aspect de țară. Deocamdată România nu este o țară. Dar mă bucur să găsesc o astfel de insuliță la Herculane, cum este și la Petrila”, a mărturisit Ion Barbu.

În Petrila artistul a ctitorit trei muzee și îl pregătește pe al patrulea, toate trei fiind cuprinse într-o rețea a memoriei care aparține de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Un alt plan este să își transforme cât de curând casa în muzeu și să o numească Casa de utopii Barbu după sugestia lui Radu Cosașu. Artistul mai este în discuții și să deschidă un muzeu al poeziei la Iași.

Despre probleme complicate cu Dan Perjovschi

Dacă salvarea României poate veni prin artă și cultură atunci Dan Perjovschi este un potențial salvator. Autodeclarat un artist hiper-academizat care a încercat să scape de academie, Dan Perjovschi reușește să scoată arta în spațiul public acolo unde îi este locul. Născut în 1961, a avut prima expoziție personală în 1985, iar în 1995 a fost protagonistul unui prim show solo la New York. Din 2010 este independent economic. Arta contemporană este unul dintre teritoriile cele mai interesante astăzi, în lume, în opinia mea, a spus artistul familiarizat cu „problema complicată” a Băilor Herculane și a României în general. Eu nu sunt un artist politic, dar am o agendă politică. Pe mine mă interesează o politică socială. Nu neapărat să înfrumusețezi un oraș prin artă, ci să pui întrebări acelui oraș. Arta în spațiul public nu poate fi decât politică pentru că pe străzile pe care eu am crescut s-a murit pentru libertate și de aceea primele lucrări pe care le-am creat când am fost liber au fost politice. Eu desenez pe pereți, pe tavane, pe sticlă, sus, jos, dedesubt. Desenele mele încearcă să fie niște rezumate precise ale unor situații. Pentru mine arta e mai mult gând decât obiect. Mă duc unde sunt invitat, mi se dă un spațiu și îl desenez. Spun ce cred eu, nu trimit planul înainte, nu îmi cenzurează nimeni ideile pentru că nu știu ce vreau să fac. Dacă omul care mă invită îmi dă răspunderea să fac ce vreau, fac ce vreau. Dar cu bun simț. Am o libertate aproape totală, a mărturisit Dan Perjovschi, prim solist al „fanfarei” care a „cântat” timp de o săptămână în Parcul Central din stațiune la întâlnirile propuse de organizatorii evenimentului Băile Culturale Herculane, o săptămână de artă în spațiul public care a adunat în stațiune o serie de invitați din domenii ca arhitectură, street art, design, arte vizuale, muzică și film și care au venit de peste tot din țară pentru a reactiva o comunitate înainte de a fi prea târziu.

Dan Perjovschi, în timpul discuțiilor din cadrul proiectului Băile Culturale Herculane/Foto credit: Cristina Beligăr

Am făcut expoziții în locuri care se gentrificau de azi pe mâine și unde era o precaritate a existenței de o violență extraordinară. Toată lumea are un stereotip aici pentru partea imperială a Băilor Herculane. Dar mai există un alt tip de distrugere undeva la intrarea în stațiune, cu chinezării, cu tablă și cu șepci care e de o brutalitate care nu cred că are soluții. Este exact genul de economie pe care noi ni-l permitem, fie ca vânzători, fie în calitate de cumpărători. Și în acest caz nu știu care este rezolvarea. În cazul clădirilor, poate UNESCO, poate inițiative cum este aceasta, sau ca Herculane Project, vor interveni și le vor salva. Un astfel de impas este rodul unor mulți ani de stratificări, de minciuni și adevăruri. În România nu mai știi cine este proprietarul adevărului și proprietarul minciunii. Noi nu avem cadre legislative. Stațiunea are un potențial fabulos, dar poți să ajungi și la momentul în care investești foarte mult în ea și apoi nu mai este accesibilă restului oamenilor. Avem exemplul băilor. Dacă sunt ale nimănui lumea le lasă de izbeliște, dacă vrei să le privatizezi riști să nu mai ai bani de bilet. Problema este complexă dar sunt voci tinere care se fac auzite și care vor să facă schimbări. Există nenumărate exemple de reconversii în lumea asta. Noi nu suntem acolo, dar putem ajunge. Pe mine, ca artist experimental, nu ar trebui să mă intereseze patrimoniul, dar în ultimii ani am făcut doar proteste pentru parcuri, patrimoniu, clădiri. Dar va veni o vreme, peste vreo 30 de ani, când cu un ciob vom fi nevoiți să reconstituim o clădire pentru că atât ne-a mai rămas. Trebuie să vină Prințul Charles pentru ca românul să înțeleagă că o clanță de la Dedeman nu e așa de mișto ca aia de la bunica-sa. Dar a venit acest Prinț Charles și de atunci nu mai poți cumpăra o casă acolo. Aici nu este o vină individuală, ci vina unui sistem care nu a fost capabil să înțeleagă cum merg lucrurile. Putem să aducem un poster cu Karlovy Vary să vadă lumea cum arată azi și cum ar putea arăta Herculane. Avem aici o sursă de locuri de muncă și posibilități economice care zace nefolosită. E complicat să facem toate acestea și în același timp să ne raportăm la secolul în care trăim, dar e posibil, a atras atenția Dan Perjovschi.

La ce bun o strategie pentru cultură?

Ce mai are România de protejat în materie de cultură națională și de ce în continuare credem că artele trebuie să fie susținute din fonduri publice? Care sunt adevăratele nevoi ale sectorului cultural?Cine sunt cei care schimbă jocul? De ce este nevoie ca resursa umană în materie de administrație și competență culturală să fie reînnoită? au fost doar câteva dintre întrebările pe care le-a adus în discuție la Băile Herculane fostul ministru al culturii Corina Șuteu consultant cultural și expert în politici culturale.

Dacă o bucățică din taxele pe care le plătim la stat se duce și către cultură, atunci înseamnă că de comun acord am agreat că este important să avem o cultură plătită din bani publici. Dar cine decide ce fel de cultură este susținută? Dacă în anii ’70 deciziile, în Europa, legate de cum sunt alocați banii publici pentru cultură erau făcute de niște administratori luminați care erau în general persoane familiarizate cu sectorul în care lucrau și care se întrebau ce înseamnă cultura națională, de ce trebuie să protejeze patrimoniul, de ce patrimoniul este o resursă de regenerare pentru orașe, în anii 2000 accentul nu mai cade pe «de ce», accentul cade pe «cum». Adică administrăm orice fel de cultură, fără să avem cunoștințe despre ce administrăm. Astăzi s-a deplasat extraordinar domeniul politicilor publice pentru cultură către interesul legislativ, juridic, birocratic, tehnocratic. Cine ia decizia legat de ce fel de cultură susținem? Nu o mai iau cei care dețin competențe în domeniu, ci din ce în ce mai mult decid în cultură cei care posedă instrumentele, cei care cunosc tot labirintul juridic și administrativ. Nu mai știm de ce susținem ceva, știm cum o susținem, ceea ce poate fi foarte repede deturnat înspre interese politice, propagandistice, sau bănești uneori. Nu ne mai gândim în ce timp de context, în ce tip de sistem, cărui trecut corespunde asta, cărui viitor corespunde asta?, a explicat Corina Șuteu.

România nu are în prezent o strategie pe termen lung pentru cultură, iar când această strategie a fost propusă de Corina Șuteu în scurtul său mandat de ministru, ea nu a fost agreată de colegii săi din guvern. Un asemenea angajament luat pe o perioadă de 20-30 de ani, ar obliga autoritățile să aloce constant sume importante în direcția sectorului cultural și a ramurilor sale, fie că vorbim despre patrimoniu, arte contemporane, cinematografie sau artiști în general. Potrivit Corinei Șuteu, strategia nu a trecut însă din cauza „bulimiei” guvernului tehnocrat, care a vrut să facă foarte mult și a reușit să facă foarte puțin, dar și din cauză că în societatea românească și în mentalitatea oamenilor politici, cultura nu pare a fi o prioritate. Ea nu este privită ca sistem și atunci omenii politici nu văd la ce ne-ar folosi o astfel de strategie.

Detaliu de pe ansamblul arhitectural Băile Neptun/Foto credit: Cristina Beligăr

România la ora actuală nu mai știe care sunt adevăratele nevoi ale sectorului cultural, nu mai știe care sunt actorii cheie din sistem, asta în timp ce sectorul public cultural și cel independent par să vorbească două limbi diferite.

România a rămas cu ideea că marile instituții publice, marile muzee sunt actorii cheie în sistemul cultural. Uităm că astăzi Vodka Absolut investește în cultură sau că Auchan a produs România Neîmblânzită, uităm că la ora asta, ceea ce numim noi influenceri sunt copilașii care citesc blogurile altor copilași între 7 și 15 ani și nu blogurile lui Andrei Pleșu care este o persoană urmărită de o insulă de oameni, în fond este autoreferențială. Cine sunt cei care schimbă jocul în România? În anii 2000 a existat un boom al IT-iștilor care s-au îmbogățit. Colecționarii tradiționali au părăsit piața de artă în favoarea acestor IT-iști care au început să investească în artă, uneori aleatoriu. Dintr-o dată toată cultura tradițională a colecționarului s-a schimbat, galeriile au fost nevoite și ele să își schimbe modalitățile de abordare pentru a se adapta ambelor categorii. Care sunt game changer-ii în cazul României?Noi, la ora aceasta, nu știm, a punctat Corina Șuteu.

Cum se poate echilibra relația dintre rigiditatea legislației și fluiditatea sistemului cultural este o altă problemă acută care ar trebui să își găsească rezolvare în opinia fostului ministru al culturii. Legislația în favoarea artelor și a creației a devenit în țările europene și în România în mod special, tot mai opacă. Pentru organizațiile tinere care vor să facă un proiect și care vor să facă solicitări de finanțare, este un coșmar. Deconturile sunt greoaie, încrederea este zero. Politicienii nu înțeleg că timpul creației nu este timpul birocratic și că ar trebui să existe o abordare mult mai interdisciplinară între toate elementele autorității publice locale și centrale pentru a exista o corelare în discuția despre ce sunt artele și cum anume vrem să le promovăm. Autoritatea publică consideră că este de fapt cea care dirijează sectorul cultural independent, în loc să considere că este acolo să servească sectorul cultural și creativ. De cele mai multe ori sectorul independent lucrează în ciuda, nu ajutat de sistemul autorității publice. Dar există și exemple de colaborare chiar dacă se întâmplă prin politizare excesivă, a explicat fostul ministru al culturii.

Cum stabilim prioritățile? Cum vom stabili că trebuie să investim în patrimoniu și nu în artele emergente, de exemplu? Pentru asta ar trebuie să existe niște instrumente simple. Ar trebui să avem date colectate de centrele de cercetare culturală care să servească la realizarea politicilor culturale. Ar trebui să ne permitem să avem consilieri informați și competenți. Să existe agenții care să ofere informații și consiliere în diferite situații. În modul în care este construită legislația actuală, ele nu pot fi constituite. Au avut grijă câteva guverne ca noi să nu putem să înființăm o agenție juridică dedicată exclusiv artiștilor. Uniunile de creație ar putea juca și ele acest rol iar Ministerul Culturii, la rândul lui, ar putea oferi această asistență, însă pe nimeni nu interesează ca sectorul să se profesionalizeze. Un sector profesionalizat este un sector mult mai puțin clientelar. Ori noi, după cum știm, avem un sector destul de clientelar, a precizat Corina Șuteu.

Cinematografia, prin tradiție, nu este o prioritate a politicilor publice în cultură pentru că ministerele nu și-au modernizat viziunea de foarte mult timp, a mai spus Corina Șuteu în cunoștință de cauză. Alături de echipa ei, a reușit în SUA să transforme filmul românesc într-un brand al României și să atragă în felul acesta atenția și asupra altor arte pe care țara noastră nu reușise să le „exporte” peste ocean. Iar dacă Ministerul Culturii s-ar concentra mai mult pe evoluțiile actuale ale cinematografiei românești, mai exact pe o industrie creativă care răspunde perfect necesității globalizării în cultură acest lucru ar aduce și o reînnoire a resursei umane. Resursa umană în administrația culturală a fost întotdeauna una închisă, insulară și de multe ori autoreferențială. Cea care este formată caută fie să plece, fie pleacă pentru o perioadă și se întoarce, dar își epuizează foarte multe resurse în străinătate. Nimeni nu se mai întreabă care sunt noile competențe de care avem nevoie. Vechile competențe reproduc vechi practici, ori la ora aceasta practicile în domeniul artistic cultural sunt practici diferite”, a subliniat fostul ministru al culturii.

Cel mai mare câștig pentru stațiunea Băile Herculane în săptămâna în care atât de multe voci „au strigat” în favoarea salvării ei, a fost discursul orientat spre viitor. Un discurs coerent și actual îndreptat spre oamenii care vizitează și administrează stațiunea, desprins nu din legende sau născociri copilărești, ci dintr-o realitate care a lovit fără milă în ultimele două decenii.


Scurt istoric al stațiunii Băile Herculane

Bazele cultului balnear în Herculane a fost adus de civilizația greacă, iar Imperiul Roman sub conducerea împăratului Traian a contribuit la dezvoltarea lui. Miraculoasele izvoare termale ajung obiect de venerație în lumea romană, protectorul cultului închinat lor fiind chiar legendarul erou Hercules. După Retragerea Aureliană și încheierea perioadei de dominare romană, zona rămâne în grija celor ce urmează să marcheze viitorul așezării. Termele înconjurate de lanțuri muntoase au fost un important punct de atracție pentru aristocrația Romei Antice, pentru ca mai apoi, sub stăpânire austriacă, stațiunea să treacă printr-un proces de modernizare. Începe să se evidențieze amprenta barocului austriac ceea ce îl face pe Împăratul Franz Iosef ca în secolul XVIII să vorbească despre Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă stațiune de pe continent”. Cultul balnear patronat odinioară de zeitățile romane este înlocuit de cunoașterea spre care oamenii locului încep să se deschidă odată cu creștinarea. Astfel începe să primeze valoarea terapeutică a izvoarelor tămăduitoare mai degrabă decât sacralitatea pe care le-o asociau romanii.

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR