Text de Aurel Codoban, scriitor și profesor de filosofie
Uneori, de-a lungul vieții mele adulte, i-am invidiat pe cei care se îmbolnăveau, așa cum în armată i-am invidiat pe cei care fumau: aveau privilegiul unui răgaz, șansa de a ieși din șuvoiul grijilor și solicitărilor cotidiene. Într-adevăr, în lumea modernității în care am trăit majoritatea vieții mele, boala te putea adăposti sau ocroti de duritatea vieții…
Desigur, mă gândesc mai ales la bolile banale ale copilăriei sau la răceli și gripe. Altfel, noi ne gândim prea sintetic, prea creștin, la boală și nu discernem suficient de clar între situația când corpul nostru luptă cu un agent patogen sau când suferă de o defecțiune internă proprie. (Se vede și de aici că ne tratăm corpul ca pe un servitor, că gândim că avem un corp, nu că suntem corpul nostru și suntem nemulțumiți de el ori de câte ori e în dificultate.) Poate că în nostalgia adultului pentru boală este și nostalgia pentru starea infantilă, când era îngrijit și răsfățat de către părinți. Așa că mi se pare întemeiată suspiciunea psihanalizei care vede în boală un fel de a cere mai multă iubire…
S-a întâmplat, desigur, în tot acest timp să fiu și bolnav. Din nefericire, starea pe care mi-o doream nu a prea fost de ajutor: eu îmi imaginasem că aș putea lucra în acel timp la ceva ce mă interesa, că aș fi putut obține timp pentru proiectele dragi mie sau măcar pentru niște lecturi mai relaxate. În schimb, primeam un fel de amorțire generală, un fel de vătuire a minții si sufletului, fără puterea de a mai face ceva… În toate aceste cazuri însă afecțiunea m-a privit pe mine, eventual din timp în timp și ușor decalat, și pe alți membri ai familiei sau pe alți prieteni. Altceva este atunci când boala, de un fel sau altul, devine epidemie și privește un număr mare de oameni.
Daniel Defoe dă detaliile unei astfel de situații în Jurnal din anul ciumei: povestea Londrei asediată, în 1665, de marea epidemie de ciumă. Există acolo o bună redare a reacțiilor diferențiate ale grupurilor sociale față de boală.
Altfel, chiar dacă boala primește astfel de contexte sociale largi, acelea ale unui oraș, țară sau chiar întreaga lume, devenind epidemie sau chiar pandemie, și deși tipurile de reacții pot ține de categoriile diferite ale grupurilor largi de apartenență, reacțiile la boală rămân tot individuale, pentru că cel direct real afectat în primul rând este un organismul individual.
Totuși, pentru boală, care, la fel ca murdăria, are un sens cultural, contează mai ales reacția individuală, adică ce faci cu boala, cum o resemnifici, ce semnificație reușești să îi dai în raport cu viața ta.
În „Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann boala este pentru Hans Castor ocazia unei evoluții spirituale. În Dragoste în vremea holerei, a lui Gabriel Garcia Marquez, boala este ocazia împlinirii unei mari iubiri. În Ciuma lui Albert Camus, boala este contextul alegoric al confruntării omului cu absurdul.
Aurel Codoban, unul dintre cei mai populari intelectuali publici din Cluj-Napoca | Foto: Dan Bodea
Ne îmbolnăvim ca să putem muri
Dar poate că una dintre cele mai subtile idei despre boală ne vine de la Lyall Watson. Cândva mai demult, după o Hermeneutică a iubirii îmi propusesem să încerc o Hermeneutică a morții. Mi se părea atunci că, dacă iubirea e premiul pentru situația de a fi individ, moartea este prețul de plătit pentru aceeași situație (în lumea biologiei indivizii mor, ADN-ul rămâne). Or, între cărțile pe care le-am citit despre moarte ca să îi pot înțelege, ca și în cazul iubirii, semnificațiile culturale, a fost și Moartea ca linie a vieții, a lui Lyall Watson. I-am reținut de atunci ideea care m-a pus pe gânduri: noi nu murim pentru că ne îmbolnăvim, ci ne îmbolnăvim ca să putem muri. În această ordine de semnificații, dacă moartea privește în primul rând individul care suntem, boala chestionează, mai mult sau mai puțin conștient, individualismul nostru, adică ne pune întrebări despre felul cum raportăm noi viața noastră la viețile celorlalți.
