1
2
3
4

Dacă vrei să faci o călătorie pe urmele aurului din Apuseni, ar fi bine să începi de la ieşirea Arieşului din munte, şi să urci prin Ţara Moţilor, pe firul tot mai subţire al râului, până în creierul munţilor. Apoi, să treci cumpăna apelor, spre ţinuturile celorlalţi moţi, cei de pe Crişul Alb, şi ei meşteri mari în smulsul din pământ şi din apă a metalului care face lumea să se învârtă. Pe drum ai să descoperi locuri, oameni, poveşti şi pietre. Totul, de 24 de carate.

„Cristale de aur”, una dintre cele mai spectaculoase mostre de aur nativ expuse la Muzeul Aurului din Brad

Arieşul iese din munte în drept cu satul Moldoveneşti, de unde se curbează tot mai leneş, când spre dreapta, când spre stânga, până la Turda, apoi Câmpia Turzii şi încă, până spre Luduş, unde se varsă potolit în Mureş. La ieşirea din chingile munţilor, Arieşul este, adesea, de un verde intens, dar, dacă a plouat în amonte, primeşte o culoare mâloasă, de la pământul prăvălit în apă.

Aici, chiar la ieşirea râului din munte, primii Arpadieni au ridicat, pe la anul 1000 o cetate regală, de unde comiţii vegheau exploatarea aurului din Apuseni şi a sării de la Turda – cele mai de preţ bunuri din măruntaiele Transilvaniei.

Înaintea lor, romanii au fost cei care au scos cu mult sârg aurul din inima Apusenilor şi au încartiruit o legiune la Potaissa, Turda de azi, ca să îl păzească. Iar înainte lor, poate dacii, poate agatârşii, poate alte seminţii, ale căror nume istoria nici nu le mai ştie, au scos aurul din munte sau l-au cernut din apa râului pe care l-au botezat „Auritul” – Auratus, în limba stăpânilor romani ai ţinuturilor, Aranyos, în maghiară, de unde derivă şi românul Arieş.

Șoseaua de la Moldoveneşti spre Câmpeni se pliază pe scurgerea Arieşului, ca o demonstraţie de înot sincron. Din când în când, asfaltul este taiat de şinele Mocăniţei care, cândva, tripla râul şi şoseaua. Sate întinse şi cuprinse atenuează asfaltul prost. De după porţi ies bătrânici acoperite cu baticuri şi îmbrăcate cu fuste până la pământ. Se leagănă de-a lungul drumului până la vreo băncuţă din faţa vreunei case a vecinilor, de unde privesc cu luare aminte la maşini şi trecători. Pe an ce trece, apar tot mai multe indicatoare spre pensiuni turistice, de o parte şi alta a şoselei. Sălciua, cu o casă moţească transformată în mini-muzeu, Lupşa, cu o vestită mănăstire şi biserică medievală, apoi Bistra, sunt printre cele mai de seamă localităţi.

Chiar înainte de a intra în Câmpeni – cel mai important centru urban al moţilor de pe Arieş-, drumul spre Roşia Montană o ia la stânga, trece peste râu şi urcă spre Abrud, dar înainte de ajunge acolo, iarăşi o ia la stânga, după Cărpiniş.

Arieşul, „Râul de Aur”, la ieşirea din munte, în apropiere de Moldoveneşti, judeţul Cluj

Roşia Montană

În Roşia Montană nu mai e zarva şi du-te-vino-ul pe care le găseai adesea în urmă cu câţiva ani, când localitatea se afla în centrul dezbaterii naţionale legate de exploatarea aurului din zonă. Acum, e linişte deplină în sat, iar turiştii se limitează de obicei la o vizită la muzeul din localitate şi o foarte scurtă plimbare prin centru.

Muzeul Mineritului Aurifer din Roşia Montană funcţionează în incinta Roşia Min. Clădirile companiei de stat sunt ele însele un vestigiu, cu tencuiala coşcovită şi aer posomorât de sovrom. Muzeul cuprinde trei părţi şi se vizitează în aproximativ o oră: galeriile romane, o expoziţie în aer liber şi câteva încăperi amenajate ca un muzeu clasic. Ghidul, inginerul minier Dorin Rus, are un debit verbal de invidiat. Este o enciclopedie de istorie a mineritului local şi îi poartă pe vizitatori cu viteză din preistorie până în prezent, cu escale largi în perioada romană şi austro-ungară.

Vizita începe cu galeriile romane, după ce ghidul prezintă succint istoria tăbliţelor cerate de la Roşia Montană şi subliniază caracterul „unic pe planetă” al acestui loc. Tăbliţele cerate sunt o serie de acte juridice şi/sau comerciale din perioada romană, care au fost descoperite în minele de aur de la Roşia Montană între anii 1786 şi 1855. În total au fost descoperite 40 de tăbliţe, dar s-au păstrat numai 25 dintre ele. Deşi s-au descoperit şi alte tăbliţe cerate asemănătoare, cele de la Roşia Montană sunt cele ami bine păstrate.

Dorin Rus scoate la iveală chiar şi o replică a unei tăbliţe cerate, pentru a exemplifica. Iar apoi punctează: „Între perioada cruciadelor şi 1492 (descoperirea Americii – n.r.) aici a fost principalul loc de unde se extrăgea aur în Europa”. Urmează câteva aluzii cu referire la faptul că oamenii locului nu s-au prea bucurat de acest aur, ci doar cei care i-au ocupat: romani, unguri, austrieci, în principal. Apoi se intră în subteran.

Inginerul minier Dorin Rus arată turiştilor care vizitează Galeriile Romane o copie după o tăbliţă cerată

În subteran

„Aveţi grijă, că aurul îţi ia minţile”, avertizează călăuza. Diferenţa de nivel dintre gura de intrare şi galeriile romane este echivalentă cu înălţimea unui bloc de zece etaje – circa 33 de metri – şi se străbate coborând peste 150 de trepte. Intrarea în galerii este una contemporană, cea antică nefiind găsită. Înăuntru e frig, strâmtoare şi umezeală. Secţiunea de galerie care se vizitează are câteva sute de metri. Împrejur mai există o sumedenie de alte galerii din aceeaşi perioadă, la acelaşi nivel, dar şi deasupra sau dedesubt, însă acestea nu se vizitează, fiind nesigure. Altfel spus, muntele a fost găurit ca un șvaițer, de nenumărate generații de mineri, în căutarea aurului.

Galeriile romane, remarcabil păstrate, sunt înalte de 1,8 metri şi au o formă de trapez regulat, cu baza mică deasupra. „Trapezul descarcă presiunea muntelui de deasupra, înspre bază. Ceea ce vedeţi este o capodoperă tehnică şi, până la descoperirea explozibililor, nu a existat o metodă mai bună de exploatare a zăcământului de aur”, spune călăuza. „Imaginaţi-vă că totul a fost săpat cu dalta şi ciocanul, iar roca desprinsă era cărată afară în coşuri de nuiele purtate în spate”, mai spune Dorin Rus. Într-adevăr, sunt locuri unde urmele daltelor se văd încă.

De-a lungul galeriilor nu încap niciunde mai mult de două persoane una lângă alta, iar în cele mai înguste porţiuni, o persoană corpolentă poate avea dificultăţi.

Tunelurile sunt acum iluminate electric, dar pe vremea romanilor se foloseau mici opaiţe cu ulei pentru a răspândi o lumină anemică. Pentru exploatarea aurului din Apuseni, romanii au colonizat în zone populaţii ilire, din Croaţia şi Albania de azi, deprinse cu mineritul. Nu e greu să îţi imaginezi truda minerilor, în lumina palidă a unor flăcări care dansează în jocuri fantomatice de umbre, pe pereţii de stâncă.

Potrivit istoricilor, exploatarea depozitelor de aur a început la foarte scurt timp după crearea provinciei romane Dacia. Centrele activităţii de extragere a aurului erau localităţile Ampelum, Zlatna de azi, şi Alburnus Maior, Roşia Montană de azi, dar în jurul lor se aflau şi sate mai mici, locuite tot de mineri. Districtul minier, numit în latină „territorium metalli”, era proprietatea împăratului, fiind scos de sub jurisdicţia oficialilor romani din provincie. El era administrat de un „procurator aurariorum”, care cel mai adesea era un fost sclav al împăratului. Primul astfel de caz cunoscut este M. Ulpius Hermia, care a fost eliberat de împăratul Traian şi a administrat districtul minier sub Hadrian. Acest fapt, împreună cu datarea celei mai vechi tăbliţe cerate în anul 131, arată că exploatarea aurului de către romani a început sub Hadrian, cel mai târziu.

Galeriile Romane se întindeau pe cel puţin şapte kilometri. O scurtă secţiune a lor este vizitabilă acum

Minerii își riscau viaţa pentru a scoate aurul la suprafaţă, dar erau bine plătiţi. Astfel, ei câştigau între 70 şi 140 de denari pe ani, în condiţiile în care un miel costa 5,3 denari, iar un purcel, 5 denari.

Galeriile de la Roşia Montană sunt considerate ca fiind cel mai extins şi mai important exemplu de sistem de minerit aurifer roman din toată lumea, de aici şi potenţialul lor de a fi incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO. Sistemul de galerii romane de aici însumează șapte kilometri lungime şi se întinde pe mai multe niveluri.

Cu toate acestea, deocamdată nu e mare lucru de văzut din ele. Plimbarea se sfârşeşte rapid, după vreo 200 de metri, într-o cavitate subterană rotundă, unde călăuza scoate un opaiţ mic, din ceramică, pentru a arăta cum se făcea iluminatul galeriilor în perioada romană. Apoi ţine un lung discurs, pasionat şi emoţional, despre exploatarea aurului şi politicile din acest domeniu. Poziţia sa este evidentă: aurul trebuie exploatat de către statul român, nu de companii străine, fiind o bogăţie naţională, dar statul român este dezinteresat, şi oricum incapabil, în acest moment, să îl exploateze eficient.

Dorin Rus explică şi faptul că zăcământul actual este mult mai sărac decât cel pe care îl exploatau romanii. În acea vreme, se găseau frecvent filoane de aur nativ, care se extrăgeau direct din rocă, cu dalta şi ciocanul. Acum, zăcământul a sărăcit după milenii de exploatare, iar aurul a rămas doar în compoziţia rocii, care trebuie măcinată, pentru ca apoi să se extragă aurul prin cianurare. Știind că a atins un subiect sensibil, ghidul explică faptul că acest sistem de exploatare cu cianuri este universal acceptat şi că nu prezintă un pericol, atâta vreme cât procedurile sunt respectate. „Cianura se foloseşte în foarte multe domenii economice, fără probleme. Doar opt la sută din cianura din lumea se foloseşte în minerit. S-a folosit pe scară mare la exploatarea de la Baia de Arieş şi nu au fost probleme….Se pare că suntem singura ţară din lume care nu are nevoie de 300 de tone de aur şi 1.500 de tone de argint”, remarcă ghidul, cu referire la bogăţia estimată zăcământului.

Dorin Rus este categoric şi în privinţa teoriilor conspiraţioniste privind existenţa uraniului în zonă sau a bogăţiei de metale rare, care ar fi mai valoroase ca aurul. „Uraniu nu are cum să existe, am fi fost deja iradiaţi toţi, de când suntem aici în galerii, metale rare. Da, există, telur, wolfram etc., însă costul lor este mai mic decât al aurului, şi se pierd în timpul procesului de prelucrare”, spune inginerul minier.

Dorin Rus ţine în mână copia unui opaiţ, o lampă care lumina galeriile antice cu ajutorul unui fitil îmbibat în ulei

Din nou la lumină

Facem apoi cale întoarsă prin galeriile romane, urcăm gâfâind cele 153 de scări şi ajungem din nou la lumină. Urmează expoziţia în aer liber, unde cele mai interesante exponate sunt o râşniţă de piatră şi un şaitroc – unealtă care se foloseşte la găsirea aurului din albia râurilor. Mai există replica fidelă a unui şteamp primitiv – o maşină de sfărâmat minereul propulsată de o roată învârtită de apă -, dar şi unul mai evoluat care a funcţionat până în 1969. Pe o latură a curţii unde sunt expuse toate acestea se găseşte şi un lapidariu, format preponderent din pietre funerare romane.

În ultima parte a vizitei se trec în revistă încăperile unde sunt afişate sute de fotografii cu activităţi din mineritul de aur din perioada interbelică. Tot aici sunt expuse câteva unelte de care se foloseau minerii, precum şi o machetă a fostei exploatări aurifere de Roşia Montană, din perioada comunistă.

Printre cei peste 1.000 de turişti care vizitează anual galeriile romane, se numără şi câteva sute de străini. Printre ei, polonezii Joanna Polanska (28 de ani), de profesie psiholog şi studentul Vincent Malinowski, în vârstă de 18 ani, ambii din din Wroclaw. Au ajuns la Roşia Montană după ce au auzit de controversa legată de proiectul Roşia Montană Gold Corporation (RMGC). Pentru ei, călăuza a făcut câte un rezumat al ghidajului în fiecare punct important, într-o engleză impecabilă. „Ne-au impresionat galeriile, priceperea cu care au fost săpate şi cât de bine s-au păstrat, dar şi povestea locului şi modul emoţional în care istoriseşte ghidul. Şi noi avem probleme şi controverse legate de minerit în Polonia, deoarece toate minele de cărbune urmează să îşi oprească activitatea”, a spus la sfârşitul turului Joanna.

Una dintre încăperile muzeului din Roşia Montană, cu o colecţie de unelte şi imagini vechi, legate de mineritul aurifer

Căutătorii de aur de la Stănija

De la Roşia Montană continuăm călătoria pe urmele aurului din Apuseni, spre Brad. Lăsăm pe stânga Abrudul, apoi Ciuruleasa şi Mătişeşti, şi ieşim din Ţara Moţilor şi judeţul Alba ca să intrăm în Ţara Zarandului şi judeţul Hunedoara.

Drumul coboară în serpentine strânse spre Buceş-Vulcan şi apoi Buceş, de unde facem stânga spre Stănija. În stânga şi dreapta şoselei defilează un peisaj de basm, care, din spusele localnicilor, a răpit inima multor bucureşteni şi clujeni ce şi-au luat case de vacanţă aici sau s-au mutat cu totul.

În Stănija, într-o casă modestă, dar zdravănă, locuieşte Ioan Cătălina, în vârstă de 82 de ani, ultimul căutător de aur din România. Sau aproape ultimul, fiindcă din iulie 2017, mai există un căutător de aur autorizat, doamna Georgeta Dulgheru, fost geolog de subteran în minele de aur din apropierea Bradului. Ea este cea care a fondat şi Asociaţia „Casa Căutătorului de Aur” de la Stănija. „Ce vrem noi”, spune doamna Dulgheru, „este să nu lăsăm să se piardă această tradiţie, a căutatului de aur aluvionar. Vrem să menţinem vie amintirea mineritului şi a căutatului de aur în râuri, fiindcă acestea sunt parte a vieţii localnicilor de sute de ani”.

Deocamdată, asociaţia a amenajat un hostel îngrijit în fundul curţii casei lui Ioan Cătălina. Aici au loc periodic activităţi educative pentru copiii din localitate şi din vecinătate, la care participă şi Ioan Cătălina. Sunt expuse o serie de instalaţii şi unelte, unele fiind inovaţii ale sale, pe care le folosea la extragerea aurului. Copiilor li se predau lecţii teoretice despre istoria mineritului aurifer în zonă şi geologie, li se fac demonstraţii cu şaitrocul, se lucrează cu hărţi care documentează zona. Apoi se merge pe teren, pe Valea Maliţei, unde ea are perimetrul autorizat de căutare a aurului aluvionar. Şi, mai presus de toate, se stă la poveşti cu Ioan Stănija, o filă vie de istorie a „goanei după aur”.

În faţa „Casei căutătorului de aur”, Georgeta Dulgheru face o simulare de spălat aurul cu ajutorul unei troace de lemn din perioada interbelică

Cât aur s-a extras şi cât mai este

Potrivit unui studiu semnat de prof. univ. Dumitru Fodor şi dr. ing. Ioan Calin Vedinaş, intitulat „Exploatarea zăcămintelor aurifere în Romania”, de la începuturile exploatării aurului pe teritoriul României şi până astăzi, au fost extrase peste 2.200 tone aur, după cum urmează
Antichitate: 720.500 kg
Anii 396-1492: 492.750 kg
Anii 1492-1943: 746.827
Anii 1944-2005: 313.684
În 2006 a fost închisă ultima mină de aur care funcţiona, Gura Barza, de lângă Brad.

Un proiect de exploatare minieră în zona Roşia Montană de către compania Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) a fost abandonat din cauza opoziţiei opiniei publice, a parlamentului şi a guvernului. RMGC a intentat pe acestă temă un proces României la Curtea de Arbitraj Internaţional de la Washington.  Potrivit estimărilor oficiale ale companiei, zăcământul vizat de RMGC conţine 314 tone de aur şi 1.480 tone de argint.

Un alt proiect de exploatare minieră auriferă a fost autorizat la Certej, lângă Deva. Acesta vizează o cantitate de 59,5 tone de aur şi 353 de tone de argint, conform prezentării oficiale a proiectului. Exploatarea urmează să înceapă în 2019.

Nu există date clare despre ce s-a întâmplat cu exploatarea aurului după retragerea romanilor din Dacia, dar aceasta cu siguranţă a continuat, cel puţin la suprafaţă. Altfel, nu se explică de ce una dintre primele cetăţi arpadiene din Transilvania, chiar prima după unii autori, a fost construită chiar la Moldoveneşti, unde Arieşul iese din munte. Numele maghiar al Arieşului – Aranyos (Auritul) – atestă de asemenea faptul că noii cuceritori cunoşteau potenţialul râului. În Evul Mediu, exploatarea aurului a continuat, dar cu mijloace rudimentare şi randament scăzut. Situaţia s-a schimbat radical după ce Transilvania a ajuns sub stăpânire austriacă. La Zlatna, oraş care era deja centrul mineritului aurifer, a fost creată o instanţă a minelor care era şi curte de judecată dar emitea şi licenţe de exploatare minieră.

O serie de legi ale mineritului din 1747 au determinat o creştere rapidă a producţiei. Acestea reglementau viaţa de zi cu zi a minerilor. De exemplu, minerii care aveau întreprinderi mici erau obligaţi să locuiască în satele din apropierea minelor şi a morilor de măcinat minereu. Aveau voie să ţină una sau două vaci, iar dacă voiau să îşi construiască o casă, proprietarul pământului trebuia să le pună la dispoziţie un teren. Minerii nu plăteau taxa numită capitaţie, percepută pe fiecare cap de locuitor, şi nu plăteau taxe nici pentru caii de muncă, doar pentru vite, iar, dacă se mutau, aveau dreptul să-şi vândă casa. Un iobag, însă, nu putea să devină miner decât cu acordul stăpânului său.

Minelor private, mai mari şi mai mici, li s-au adăugat şi cele de stat, ceva mai târziu. La Roşia Montană, prima dintre ele a fost deschisă în 1846. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, zona auriferă din Munţii Apuseni se industrializează, apar maşinii de zdrobit minereul, căi ferate etc. În paralel, continuă şi exploatarea de mică anvergură, cu mijloace primitive, efectuată de minerii cu posibilităţi reduse.

Ioan Cătălina, un căutător de aur veteran, ţine în mână un şaitroc modern, în pridvorul casei sale din Stănija

Totodată, existau şi mulţi căutători de aur în apele din zona auriferă. „Apele din toată regiunea spală zăcăminte de aur. Firişoare de apă se scurg din mine vechi, se varsă în pâraie mai mari şi aşa mai departe. Aurul are greutate specifică mai mare şi tinde să cadă la fund, astfel, el să găseşte întotdeauna în aluviuni, nu în apa propriu-zisă”, explică Georgeta Dulgheru. Căutătorii de aur pe râu îl găseau la început prin cernerea nisipiului cu ajutorul unei bucăţi de lână, apoi cu ajutorul şaitrocului. Un astfel de căutător de aur era şi bunicul lui Ioan Cătălina, care obişnuia să caută aur pe o vale din apropierea Stănijei, înainte să vină comuniştii la putere. Avea licenţă de căutare şi extragere şi, când strângea o cantitate mai importantă, îl vindea la o bancă din Abrud. Apoi a venit comunismul, iar exploatarea aurului de către particulari a fost strict interzisă.

„Era 1950, aveam 15 ani şi l-am întrebat cum se caută aurul. Prima dată s-a ferit să-mi zică, s-a temut că poate o să afle comuniştii ce mă învaţă şi o să-l aresteze. M-a dus apoi pe un pârâu cu mult aur şi mi-a arătat cum să folosesc şaitrocul şi mi-a zis «uită-te după el [aur] că trebuie să fie ca gălbenuşul de ou». M-am dus atunci mai sus pe râu, departe de sat şi am dat trei zile cu şaitrocul”, povesteşte Ioan Cătălina. Vorbeşte stins, cu blândeţe. Evită cu un zâmbet înţelegător să dea orice fel de detaliu despre cât aur a găsit şi unde. În timpul discuţiei transpare că a căutat clandestin aur, măcar ocazional, şi în perioada comunistă, dar nu spune explicit acest lucru.

În sate precum Stănija, înainte de instaurarea comunismului, aproape fiecare familie avea câte o mică mină pe care o exploata. Alţii căutau aur în albiile râurilor. În primul caz, minereul era scos afară în coşuri de nuiele purtate pe spate, apoi era sfărâmat cu râşniţe de piatră şi spălat de mai multe ori. Se folosea apoi mercurul pentru separarea aurului, tehnică bazată pe proprietatea mercurului de a atrage firişoarele şi/sau particulele de aur. După ce mercurul adera la aur, această compoziţie se ardea, pentru a obţine aurul bun de vândut.

Practicarea în mod tradiţional a acestei îndeletniciri poate că s-ar fi pierdut cu totul, dacă nu era Ioan Cătălina. „După Revoluţie nu am mai cerut voie la nimeni şi m-am dus şi am dat la şaitroc şi am găsit. Apoi, în 1999 am început să fac hârtiile să obţin autorizare”, mai povesteşte bătrânul. Procedurile au fost greoaie, fiindcă autorităţile statului nu mai emiseseră un astfel de permis din perioada interbelică. În cele din urmă, în 2005, după şase ani, a obţinut licenţa din partea Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale.

De doi ani a încetat să mai caute aur, fiindcă nu îl mai ţin puterile, dar îi primeşte cu bucurie, în pridvorul lar, pe turiştii curioşi care vin la Casa Aurarului.

Intrarea pe jumătate astupată într-o fostă mină de aur de lângă Stănija

Seara, la foc de tabără, poveştile lui Ioan Cătălina şi ale Georgetei Dulgheru reînvie epoci romantice cu căutători aur, cu blesteme şi fiinţe supranaturale ca Vâlva Băii, care îi ajuta pe minerii săraci să găsească aur. Ziua, sfaturile şi cunoştinţele lor sunt nepreţuite, pentru o excursie de neuitat. Turiştii curioşi pot să vadă două intrări de mină, chiar în apropiere de Stănija, ghidaţi de Georgeta Dulgheru. Nu se poate intra în niciuna, fiind acoperite fie de apă, fie de pământ până la jumătate. Există însă multe povestiri despre localnici din Apuseni care îşi încearcă norocul intrând în astfel de mine abandonate, aşa că apropierea de una dintre ele este în sine o experienţă interesantă. Potrivit unei hărţi din perioada interbelică, în zona „Patrulaterului de Aur” existau nu mai puţin de 411 galerii de mină.

Aur și piatră

Următorul pas este de a vedea lucrul pe care îl caută, pe care şi-l doreşte şi despre care vorbeşte toată lumea: aurul Apusenilor. Iar cele mai spectaculoase forme ale sale se pot vedea la Muzeul Aurului din Brad, depozitarul comorilor geologice din „Patrulaterul de Aur” sau „Patrulaterul aurifer”. Acesta este numele încetăţenit pentru un perimetru imaginar, având capetele la Căraci (lângă Brad), Săcărâmb (lângă Deva), Zlatna şi Baia de Arieş.

Zăcămintele de aur din această au fost şi sunt cele mai mari din Europa. A cincea parte din tot aurul extras vreodată pe Bătrânul Continent provine de aici, iar muzeul din Brad expune într-un spaţiu generos, toată bogăţia geologică a zonei. Aurul nativ – cel care se găseşte în stare naturală – este prezentat în numeroase forme, de la cel aluvionar, la cel în formă de lamele subţiri sau pepite butucănoase, liber sau concrescut alături de alte minerale. Potrivit unor estimări neoficiale, muzeul adăposteşte în jur de cinci kilograme de aur în stare pură.

Bogăţia de forme pe care o ia aurul nativ este de necuprins în cuvinte. Printre formele cele mai spectaculoase sunt „şopârlele” din aur sau „balerina” de aur. Alte formaţiuni sugerează plante, animale sau hărţi. Unele însă nu se încadrează în nicio formă cunoscută de om, creaţii delicate, cu sclipiri evanescente, lucrate în filigran de Bijuteriul Suprem şi râvnite de fiecare muritor.

„Balerina” este una dintre vedetele expoziţiei de aur nativ de la Brad

Sfaturi de călătorie

Roşia Montană: Intrarea se face când se formează grupuri de minim cinci persoane. Un bilet întreg costă 10 lei. Nu se plăteşte taxă foto. În galerii este permanent frig, aşa că luaţi cu dumneavoastră o haină mai călduroasă. Muzeul are o ofertă modestă de suveniruri, iar un alt punct cu astfel de obiecte să găseşte în faţa intrării.
Stănija: Pentru cazare la „Casa Căutătorului de Aur” contactaţi-o pe d-na Georgeta Dulgheru, la tel: 0741.079.565. Hostelul oferă 14 locuri de cazare, baie şi bucătărie comune. Preţul este de 35 de lei/persoană/noapte. În apropierea satului se găseşte o pizzerie. Magazine de tip supermarket sunt doar la Brad sau Abrud.
Brad: Intrarea la Muzeul Aurului costă 15 lei de persoană, preţ întreg. Nu se plăteşte taxă foto. În spatele muzeului se află o gheretă de unde se pot cumpăra suveniruri precum mici colecţii geologice sau bijuterii cu pietre semipreţioase. În Brad sunt mai multe magazine de unde se pot cumpăra virşli – cârnăciori picanţi de forma şi dimensiunea crenvurştilor, după o reţetă locală.

 

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR