Stuart McBratney este unul dintre regizorii străini pentru care România a devenit un platou de filmare cu foarte mare potențial. După ce în 2015 a filmat parțial în țara noastră lungmetrajul „Pop-up”, având în distribuție și două cunoscute actrițe din România, în acest an a revenit în România unde timp de două luni a filmat o parte importantă a lungmetrajului „Don’t Read This on a Plane”. Cel mai mult a admirat profesionalismul echipei de producție și al oamenilor pe care i-a avut în echipă și spune că oricând ar reveni aici pentru alte proiecte. L-am surprins pe Stuart McBratney în săptămâna opt din opt de filmare în Oradea, alături de echipa lui și de o parte din actorii din distribuție.
O jumătate de zi de filmare pentru aproximativ 15 secunde de film, astfel a rezumat Stuart McBratney munca realizată în duminica în care l-am întâlnit. „Don’t Read This on a Plane” este un film al genului comedie/dramă cu buget mic, filmat în opt țări din Europa, care spune povestea unei scriitoare aflată în situația de a face autostopul și de a dormi în locuri incomode, după ce editura care o reprezintă nu mai poate să îi susțină turneul de lansare a noii sale cărți.
Cu peste 25 de ani de experiență în spatele camerei de filmat, Stuart McBratney a realizat sute de reclame TV pentru clienți precum Honda, Nike, Seiko, Canon sau McDonald’s, numeroase videoclipuri, o miniserie pentru televiziune filmată în Rusia și în Ucraina – Back in the Soviet Bloc – și două filme de lungmetraj, printre care deja cunoscutul „Pop-Up”. A obținut un doctorat la Universitatea Newcastle din Australia și a început filmările pentru cel mai recent film al său, „Don’t Read This on a Plane”, în luna mai a acestui an.
În ceea ce o privește pe actrița canadiană din rolul principal, Sophie Desmarais, aceasta s-a aflat pentru prima dată în România. Provine din țara care a dat unul dintre cele mai importante festivaluri de film din lume, Toronto International Film Festival (TIFF) și este admiratoare declarată a gimnastei Nadia Comăneci. În interviul pe care l-a acordat revistei Sinteza în pauza dintre două scene, Sophie Desmarais a vorbit despre experiența pe care a avut-o la filmări, dar și despre covorul roșu de la Cannes și relativitatea succesului.
„Don’t Read This on a Plane” a fost filmat în opt țări din Europa
SINTEZA: Acesta nu este primul film pe care l-ați filmat în România. Ce vă aduce din nou aici și de ce ați ales de data aceasta Oradea?
Stuart McBratney: Prima mea legătură cu România s-a întâmplat cândva în urmă cu zece ani când m-am mutat din Australia în Berlin. Am mers în Berlin pentru a face o înregistrare cu un artist de muzică electronică, pe numele lui Chopstick și am decis că mă voi muta acolo pentru a termina albumul și că voi căuta în continuare proiecte în calitate de regizor de reclame TV. Așa că înainte de a pleca din Australia am trimis mai multe mailuri unor companii de producție din Europa. O astfel de companie care a avut nevoie de mine ca regizor se afla în România, în Sebeș, avându-l ca producător pe Edi Schneider. Împreună cu Edi am realizat de-a lungul anilor mai multe proiecte și când a venit timpul să filmez lungmetrajul „Pop-Up” era o secvență în care personajul principal avea un flashback al vieții pe care o trăise înainte de a se muta în Australia și bazându-mă pe legătura pe care o aveam deja cu Edi, i-am creat personajului origini românești. Am știut că putem merge în România să filmăm scenele acolo. Prin Edi, l-am întâlnit pe László Kun, coproducător al filmului pe care îl filmez acum și alături de compania lui de producție, Amazing Visuals, cu sediul la Oradea, coproducem acest film.
Care sunt avantajele de a filma un lungmetraj în România?
Sunt foarte multe avantaje. Locurile de filmare sunt incredibile, oamenii sunt extraordinari. În plus, este mult mai ieftin și profitabil pentru mine să filmez aici și să cheltui dolari australieni decât dacă i-aș cheltui acasă. De asemenea, avem ocazia să filmăm cu echipament la cel mai înalt nivel, cu care s-a filmat de exemplu și producția „Guardians of the Galaxy II”. Avem o echipă extraordinară, directorul de imagine are un premiu Emmy, actrița din rolul principal a jucat în alte 14 filme deja. Filmul în care ea a jucat,„Sarah Prefers to Run”, a făcut parte din selecția oficială la Cannes în 2013. Asta dovedește că nu ai nevoie de zece milioane de dolari să faci un film cu o echipă profesionistă, ci pur și simplu îl faci.
Dar ar fi de preferat să aveți banii aceștia pentru un astfel de film?
Există mai multe aspecte ale acestei abordări, mai ales în termeni de logistică și organizare. Producția propriu-zisă, odată ce ne aflăm într-un loc și filmăm acolo, nu diferă foarte mult. Ce se întâmplă între ACTION și CUT se întâmplă în orice alt film, indiferent de buget. Dar în cazul de acum nu avem asistent de regie, nu avem un manager de producție. Persoana care se ocupă de sunet este și manager de producție. Eu, de exemplu, le dau bani oamenilor din propriul buzunar dacă au nevoie să plătească un taxi, sau dacă trebuie să cumpere apă pentru echipă. Nu avem echipă logistică pentru asta. Uneori, din cauza acestei lipse de organizare începem filmările cu întârziere, dar o oră de întârziere întotdeauna putem recupera. În alte zile suntem la timp cu toate. Poate în cazul unei producții cu buget uriaș ai la dispoziție mâncare simandicoasă, în timp ce noi avem astăzi pizza, mâine avem paste. Dar echipa este bine hrănită, avem cazare decentă în Oradea și toată lumea se simte bine. Cred că o altă diferență ar fi faptul că în cazul unui film cu buget mare, investitorii și producătorii executivi au întotdeauna un cuvânt de spus în cazul unei schimbări în scenariu, în timp ce în cazul nostru, eu și László Kun suntem producători și decidem singuri ce schimbări sunt sau nu necesare fără ca o comisie anume să decidă pentru noi. Practic putem face filmul pe care ni-l dorim, desigur cu unele compromisuri. Pentru acest film am filmat până acum în Portugalia, Grecia, Italia, Germania, Franța, Olanda, România, Ungaria. „Don’t Read This on a Plane” este un film din genul comedie dramă despre o autoare aflată într-un tur european cu noua ei carte, fiind nevoită să facă autostopul și să doarmă pe unde poate pentru a-și onora obligațiile turneului.
„Don’t Read This on a Plane” este un film din genul comedie dramă despre o autoare aflată într-un tur european cu noua ei carte
Cum v-a venit ideea acestui film?
Am terminat recent un doctorat pe tema producțiilor de lungmetraj realizate cu buget minim. „Pop-Up” al doilea meu film de lungmetraj a fost un film care a ajuns în 18 festivaluri de film și a făcut parte din teza mea de doctorat de 150 de pagini. Am încercat să arăt care este cea mai bună strategie de a face un film cu buget foarte mic. După ce am făcut cercetarea necesară, am folosit-o și am implementat-o în design-ul filmului. Am scris scenariul cu aceste informații în minte și am combinat elemente de pragmatism și bricolaj. Pragmatismul este atunci când ai o idee măreață pe care o reduci la ceva mic și bricolajul este despre ce am deja la dispoziție și are potențial să se transforme în ceva mare. În cazul meu, am călătorit destul de mult și am văzut cât de ieftin este astăzi să zbori cu avionul în Europa. Așa că m-am gândit să spun povestea cuiva care călătorește în jurul Europei. De obicei, în cazul filmelor cu buget de zeci de milioane de dolari îți construiești platoul de filmare, dar nu poți să construiești Veneția. La fel este și cazul orașelor Berlin, Santorini, Maastricht, Porto sau Oradea. Sunt orașe minunate pe care nu a trebuit să le reconstruim. Așa că în termenii de a crea cea mai bună strategie de producție, am scris scenariul în jurul unei călătorii în Europa și motivul a fost un turneu de promovare a unei cărți în mai multe librării din orașe europene. Desigur, am complicat povestea personajului și i-am dat și un unghi romantic modern. Am filmat în câteva dintre cele mai frumoase librării din lume. În Santorini este o librărie cu vedere la Marea Mediterană, în Porto am filmat în Livraria Lello, librărie care a inspirat-o pe J.K. Rowling în Harry Potter, în Maastricht am filmat în Bookstore Dominicanen, o fostă catedrală transformată în librărie.
În ce locuri din Oradea ați filmat?
Oradea este un oraș foarte frumos. Modul în care am încorporat Oradea în film a fost următorul: în finalul filmului, ultima librărie în care personajul își lansează cartea este în Oradea, însă pentru că autoarea devine foarte cunoscută lansarea va avea loc într-un loc mult mai pretențios, mai exact în sala Teatrului de Stat. În al doilea rând, am folosit Oradea pentru a filma interioarele celorlalte orașe din Europa. De exemplu, este o scenă în care personajul se află în Veneția, dar interiorul l-am filmat în Oradea. Am inventat aplicația Mattress on a floor (MoF) prin intermediul căruia personajul își găsește cazare în diferite locuri. Aproape toate interioarele sunt filmate în Oradea. La sfârșitul anului, în noiembrie cred, vom continua filmările și probabil vom filma și exterioare. Cam 85% din film îl filmăm acum și apoi vom căuta finanțare pentru a termina filmările tot în Oradea.
Cum a fost obținută finanțarea pentru acest film?
Amazing Visual, compania lui László Kun și compania mea McBrat Motion Pictures finanțează 85% din film. Ceea ce filmăm acum finanțăm în proporție de 100%. Pentru restul de 15% încercăm să căutăm investitori și astfel să putem încheia filmul.
Este crowdfunding-ul o opțiune în acest caz?
Nu cred. Am apelat la crowdfunding pentru ultimul meu film și pentru o serie TV pe care am filmat-o în Rusia și de fiecare dată am strâns bani, dar nu foarte mulți. Nu m-am gândit la o campanie, dar vom vedea.
Care este relația pe care o aveți cu Australia în acest moment?
Sunt în continuare australian, locuiesc în Australia, în Brisbane, Queensland și compania mea de producție se află acolo. Avocatul și agentul meu sunt în Los Angeles și ei mă reprezintă în industria cinematografică, dar compania de producție este a mea și practic prin ea am reușit să finanțez acest film. Nu am datorii și întotdeauna am investit banii pe care i-am avut în filme. Dar nu voi mai reuși să finanțez cele 15 procente din film din banii mei. Așa că mă bazez că trailerul filmului, va arăta suficient de bine pentru a atrage restul finanțării.
Ce plan aveți pentru acest film? Ce vă doriți de la el de fapt?
Am început să fac filme încă din copilărie și prietenul meu alături de care am făcut chiar primul film la vârsta de 11 ani se află cu mine și astăzi. Făcând asta de atâta timp, procesul de a scrie și a produce un film a devenit unul și același lucru pentru mine. Nu cred că voi scrie niciodată scenariul pentru un film care să coste 250 milioane de dolari, pragmatic scriu scenarii pe care știu că le pot produce și pentru care am capacitatea de a obține resurse. Sincer, devin nostalgic a doua zi după ce am filmat o anumită scenă, însă pe moment sunt foarte concentrat și nu mă „distrez” la filmări cum poate o fac actorii sau echipa. Sunt foarte concentrat și tensionat. Este o activitate creativă care mă consumă extraordinar de mult. Dar de fiecare dată când lucrez la un scenariu mă gândesc la el ca la un film pe care mi-ar plăcea să îl văd. Petrec în jur de șase luni sau un an până îmi așez ideile pe hârtie și este un proces care îmi place foarte mult. Uneori stau în pat, înconjurat de perne, cu laptopul în brațe și las ideile să vină la mine. De asemenea, procesul de postproducție este foarte plăcut. În schimb, filmarea propriu-zisă înseamnă foarte multă presiune.
În timpul filmărilor
Cât de diferit este să fii regizor de reclame TV și regizor de film?
A filma o reclamă TV și a filma un film implică același proces. Singura diferența este că în cazul reclamelor, filmările se pot încheia într-o singură zi, ceea ce poate fi foarte epuizant. În cazul filmelor, nivelul de epuizare se prelungește mult mai mult.
Vă gândiți și la alte proiecte pe care să le filmați în România?
Da, absolut. Îmi place să filmez foarte mult cu echipa de aici. Echipamentul este de primă clasă, la fel și atitudinea de pe platoul de filmare. Totul se face la nivel profesionist. La fel ca frații Dardenne din Belgia, care fac un film o dată la patru ani și eu cred că am ajuns să fac asta, fără a mă compara în mod direct cu ei. Filme cu buget relativ mic, povești personale, locații ușor de accesat, actori buni, fără elicoptere care explodează.
Cum vă raportați la succes? Ce înseamnă succesul în această industrie, cum definiți succesul?
Mă aflu într-o etapă la care visam în copilărie. La vârsta de 11 ani chiar visam să fac ceea ce fac astăzi. Acum îmi doresc doar să rezist încă trei zile presiunii și stresului și apoi nu mă voi mai ridica din pat timp de o săptămână. Succesul e o mare nebuloasă. Există momente când chiar simți că ai realizat ceva. De exemplu, când am avut premiera mondială a filmului Pop-Up, la Hollywood, în 2016. A avea o premieră pe Hollywood Boulevard este ceva extraordinar și ca urmare a acestei premiere am fost selectat să fiu reprezentat de o agenție de top din Hollywood și apoi prin ei am ajuns să fiu reprezentat și din punct de vedere legal de o firmă de avocatură din Hollywood. Filmul meu precedent a fost prezent în 18 festivaluri internaționale și a fost lansat inclusiv în China. Așa că sper ca și Don’t Read This on a Plane să ajungă pe o piață largă și să atragă oportunități. Provocarea cea mai mare este să rămân în acest moment bun al carierei. Nu știu dacă va fi posibil să fiu vreodată relaxat pe platoul de filmare, dar voi încerca. Bineînțeles că la sfârșitul zilei realizez că nu am vindecat oamenii de cancer, ci doar am făcut un film, dar vreau să cred că oamenii care vor vedea acest film vor avea o zi sau o săptămână mai bună. Mi-ar plăcea să vină un regizor la mine și să spună că este normal să fiu stresat. Când am filmat Pop-up cineva a venit la mine și mi-a spus că s-a asociat foarte mult cu povestea filmului, ceea ce mi-a dat un sentiment extraordinar.
Ce părere aveți despre industria filmului astăzi? Cât de mare este concurența și cât de mult mai contează să îți lansezi filmul în cinematografe?
Industria filmului se schimbă foarte mult. Există o discrepanță uriașă între o lansare în cinematografe a unui film și o lansare în format DVD sau la TV. Aceste bariere s-au divizat foarte mult. Netflix este minunat. Oamenii mai merg la cinematograf doar pentru a vedea blockbustere. Obișnuiam să cred că singurul lucru care contează și care îmi garantează succesul este să am filmul lansat în cinematografe. Când ultimul meu film a fost lansat pe varianta chinezească de Netflix cred că un milion de oameni au văzut acel film. Să am filmul lansat pe cea mai mare piață din lume a fost ceva extraordinar. Aș vrea ca următorul meu film să intre într-un circuit de festivaluri, ar fi ideal și foarte satisfăcător, dar efortul ar fi răsplătit și dacă ar fi lansat pe Netflix sau Amazon. Și ceea ce s-a întâmplat la Cannes anul acesta, când organizatorii nu au permis filme produse de Netflix, este o dovadă că oamenii încă se agață de trecut. Este ca filmul pe celuloid, versus filmul digital. Astăzi 99,9% din filme sunt filmate digital și cred că există trei regizori care filmează pe film cu costuri ridicol de mari și mult mai puțin practic. Pentru mine nu mai contează atât de mult ca filmul să fie lansat în cinematografe, atâta timp cât ajunge să fie văzut de cât mai mulți oameni.
Sunteți familiarizat cu cinematografia românească?
Am citit foarte mult despre Noul Val al filmului românesc pentru teza mea de doctorat și două dintre actrițele românce ale acestui val au jucat în filmul meu precedent. Clara Vodă, care a jucat în Moartea domnului Lăzărescu și Laura Vasiliu din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Îmi place stilul în care se fac filmele românești, similar cam cu ceea ce face noi în cazul filmelor cu buget mic. Avem chiar unele scene foarte statice și alte elemente similare cu filmele românești. Sunt încrezător că filmul la care lucrăm va surprinde pe mulți într-un mod plăcut. Sperăm să îl lansăm și la TIFF, în următorii doi-trei ani și poate vom face o lansare și în Oradea pentru echipa și oamenii de acolo.
Sophie Desmarais s-a născut în Montreal, Canada și este cunoscută mai ales din filmul „Sarah Prefers to Run” (2013)
Sophie Desmarais, actriță: „Uneori ajungi pe covorul roșu de la Cannes, alteori nu ai bani de chirie”
Sophie Desmarais s-a născut în 1986, în Montreal, Canada și este cunoscută mai ales din filmele „Sarah Prefers to Run” (2013), „The Forbidden Room” (2015) și „The Auction” (2013).
În 2014 a fost selectată în programul Rising Star la Toronto International Film Festival și prin intermediul acestei platforme a fost descoperită de regizorul Stuart McBratney. „Stuart căuta distribuție pentru o comedie pe care se gândea să o filmeze în România și își dorea o actriță canadiană pentru acel film. Am vorbit prin email despre scenariul inițial și abia apoi mi-a trimis scenariul pentru «Don’t Read This on a Plane». Mi-a plăcut povestea și ideea ca un artist să își dorească atât de mult să aibă succes încât este dispus să doarmă pe podea, să facă autostopul și alte asemenea compromisuri pentru a ajunge cineva. Este ca în viață. Uneori ajungi pe covorul roșu de la Cannes, alteori nu ai bani de chirie. Perspectiva aceasta reală m-a atras la acest film”, a precizat Sophie Desmarais. Astfel, după o discuție avută cu regizorul Stuart McBratney pe Skype, actriței din Canada i-a fost oferit rolul scriitoarei Jovana Fey din „Don’t Read This on a Plane”.
„Am fost interesată să joc un rol principal într-un film cu buget mic pentru că în Canada există o structură prin care statul finanțează consistent producătorii de film și avem și sindicate care ne protejează ca actori. Acolo modul în care se realizează un film este întotdeauna același și am vrut să am o experiență diferită. A fost un privilegiu ca eu și personajul meu să fim atât de asemănătoare. Ea merge în Europa pentru un turneu de lansare a unei cărți, eu merg în Europa să filmez. A fost interesant să conectez aceste realități. Este un rol important pentru mine și apreciez foarte mult modul în care Stuart a scris dialogul, asemenea unui muzician. Foarte precis”, a declarat Sophie Desmarais. Bugetul mic pe care l-a avut filmul a presupus mai multe responsabilități și „libertăți” pentru actorii din distribuție. Astfel, Sophie a fost responsabilă de modul în care arată personajul său mai ales în perioada în care filmările au fost realizate de o echipă formată doar din patru persoane.
„Sunt pentru prima dată în România, dar am auzit de câteva dintre filmele românești, inclusiv de «4 luni, 3 săptămâni și 2 zile» și de Cristian Mungiu. Bineînțeles, pentru că m-am născut în Montreal știu că Nadia Comăneci este o legendă pentru oamenii de acolo. Când eram mică am făcut și eu gimnastică și eram obsedată de România pentru performanțele pe care le-a avut în gimnastică. Cu atât mai mult am fost foarte încântată când am auzit că filmăm și în România”, povestește actrița canadiancă.
Cartea din intriga filmului
Sophie a descoperit actoria în timp ce era în liceu, interpretându-l pe Don Juan, de Molière.
„Pe când aveam 14 ani și eram la un liceu de fete, profesoara mea de franceză ne-a propus să jucăm câteva scene din clasici francezi – Molière, Racine, Corneille-, dar nimeni nu a vrut să joace un rol de băiat în afară de mine. L-am jucat atunci pe Don Juan și chiar am simțit că interpretez un rol însemnat. De atunci mi-am dorit să fac teatru și să joc în filme. Am jucat prima dată în filmul britanic «Head in the Clouds» alături de Charlize Theron și Penélope Cruz și cu timpul au apărut și alte oferte. Nu mi-a fost frică să refuz acele proiecte care nu mi-au plăcut sau care nu mi-au transmis nimic din punct de vedere artistic. Întotdeauna am căutat roluri care să mă inspire, atât în teatru cât și în televiziune”, explică Sophie Desmarais
Tânăra actriță a avut șansa să ajungă și pe covorul roșu de la Cannes, de două ori în 2013, cu filmul „Sarah Prefers to Run”, în secțiunea Un Certain Regard și cu „Le démantèlement” în secțiunea Semaine de la Critique. A fost o perioadă foarte bună pentru ea, își amintește astăzi, oferindu-i ocazia de a încheia un contract cu un agent din Paris. „Am fost la multe probe de casting în SUA și în Europa, dar este greu să concurezi cu toate «vedetele». Este o spirală care nu prea lasă loc diversității. Netflix și celelalte companii similare de divertisment sunt foarte benefice și își permit mult mai mult să riște cu filme care poate în alte circumstanțe nu ar fi produse. Mă gândesc acum la filmul «Okja» care nu cred că ar fi primit finanțare dacă nu ar fi existat Netflix. Dar pentru mine cinematograful și magia de a proiecta pe ecran un film nu vor dispărea niciodată, la fel cum nu voi abandona nici muzica ascultată la disc”, mărturisește Sophie Desmarais.
Pentru actrița născută în Montréal, succesul echivalează cu luxul de a-ți alege filmul în care urmează să joci. „A avea roluri în care să îți pui în evidență talentul, în care să nu fi o marionetă pe ecran, ci un artist în adevăratul sens al cuvântului”, consideră Sophie Desmarais.
„Sportul și actoria sunt foarte asemănătoare și cred că dacă nu aș fi actriță, aș fi jucătoare de tenis. Îmi place ideea de a fi surprinsă de mingea pe care o primești de la adversar și de a reacționa în funcție de acea lovitură. În felul cum face Simona Halep”, Sophie Desmarais, actriță
