Anca Nedelcu este profesor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității București. Coordonează programul de studii masterale „Strategii inovative de învăţare. Masterat didactic”. Se ocupă de problematica echității, diversității şi reflexivității în educație, managementul educațional, influența vechilor şi noilor media în educație. A urmat cursuri de specializare la Universitatea din Amsterdam, Olanda, este formator acreditat prin programul „Advanced Training of Trainers in Europe” derulat de Consiliul Europei şi Comisia Europeană, consultant educațional; a coordonat numeroase proiecte de cercetare – dezvoltare, lucrând în colaborare cu instituții ca: Banca Mondială, UNICEF, UNESCO , Network for Education Policy Centre, Open Society Institute, Ministerul Educației.

Am vorbit cu Anca Nedelcu despre cum au fost aceste luni de pandemie pentru școala românească și care vor fi consecințele lor pe termen mediu și lung asupra tuturor celor implicați în sistemul educațional.

Revista Sinteza: – Ați vorbit recent într-o conferință despre „pedagogia de pandemie” și prezentați câteva observații. Care ar fi principalele concluzii, ce trebuie făcut, ce plusuri și minusuri a revelat școala noastră în timpul crizei?

Anca Nedelcu: Acest nume de „pedagogie de pandemie” este o etichetă pe care am pus-o peste reacțiile sistemului educațional la situația extraordinară în care suntem de la mijlocul lunii martie încoace. Ceea ce ni s-a întâmplat recent este un eveniment descumpănitor – sper unic – care ne-a forțat să luăm măsuri nemaiîntâlnite, extraordinare. Elevii acestei lumi, 90% dintre ei, nu au mai mers la școală și au fost provocați să își continue învățarea în școala de acasă, lucru nemaiîntâlnit în istoria recentă, la o asemenea anvergură. Ca atare, de aceea vorbim de o pedagogie aparte, de urgență, nu de o oarecare școală care s-a mutat pur și simplu în online; adică ne referim la măsuri extraordinare, în timpuri extraordinare, la reacții rapide, la soluții de urgență, la adaptare din mers.

Axa centrală a acestei abordări a fost necesitatea de a continua învățarea, comunicarea educațională. Acasă sau între pereții instituției, educația trebuie să meargă mai departe, iar soluțiile online au fost o a doua cea mai bună variantă, dacă putem spune așa. Aceste tehnologii au reușit, atunci când au fost folosite cu responsabilitate, să păstreze conexiunile dintre elevi și învățarea formală, să țină mintea copiilor trează și sentimentul de apartenență la comunitate nealterat semnificativ.

A reușit acest lucru peste tot, în toate școlile, în toate zonele? Nu tocmai. Pe ansamblu, reacția școlii la educația de acasă din această perioadă a fost așa cum era educația românească și înainte de pandemie: pestriță. Pandemia s-a așezat peste o școală chinuită, plină de contraste: cu zone alintate de resurse, de responsabilitate și pricepere didactică, sprijin managerial, dar și cu zone uitate de eficiență, nevizitate de prosperitate. Această școală inegală s-a văzut și în online. Am avut reacții extraordinare de la profesori creativi, care s-au adaptat cu rapiditate, au inovat, s-au lăsat fascinați de ceea ce li se întâmpla, au folosit contextul respectiv pentru a-și consolida autonomia pedagogică. A fost o bucurie să vezi aceste activități, să auzi că există asemenea responsabilitate și dedicație didactică. Au existat și profesori care au fost forțați să suplinească lipsurile de acasă ale copiilor, care au compensat neajunsuri. Dar, alături de aceștia, au fost profesori care nu au dat niciun semn de viață elevilor, care pur și simplu au amuțit și s-au odihnit la umbra colegilor mai activi. Ca urmare, pe lângă elevii care au continuat strălucit legătura cu învățarea, au fost conectați la activitățile profesorilor, regăsim în sistem și elevi decuplați de școală, lăsați pe cont propriu, nevizitați de nicio intervenție educațională. Ceea e nu e bine. Deloc.

„Școala online, cea în care ne-am aruncat cu toții, brusc, fără pregătire, a adus cu sine multe lucruri pe care încă nu am apucat să le cântărim, din punct de vedre al eficienței. Unele sunt bune deschideri de drumuri – și trebuie păstrate – altele sunt limite, și trebuie ameliorate.”

– Cât de digitalizată este școala românească? Și cum se reconfigurează rolul școlii în varianta online? Învățarea online poate accentua discrepanțele între elevii săraci și cei înstăriți sau dimpotrivă? Cum va arăta rata abandonului școlar?

– Ca să răspund pe scurt și direct la întrebările dumneavoastră, aș putea spune: nu, școala noastră nu e „digitalizată”, da, învățarea online – nepregătită suficient – poate accentua inechitățile educaționale, iar rata abandonului va crește, sigur.

Dar, hai să le luam mai detaliat. În primul rând trebuie să definim ce înseamnă digitalizarea. Dacă acest concept se referă doar la numărul de echipamente din sistem, la cursurile de TIC, la resursele digitale ale familiei puse în slujba activităților școlare, vorbim de o perspectivă limitată. Cred că trebuie să mergem puțin mai adânc, să ne uităm dincolo echipamente, perfecționări și cifre. Digitalizarea nu înseamnă doar acces și conexiune bună, ci presupune o utilizare a acestora cu sens, o integrare într-o filosofie didactică focalizată pe dezvoltarea elevului. Dacă nu privim dincolo de ecran, dacă nu ajungem să vedem copilul și necesitățile reale ale acestuia, motivația lui, sprijinul pe care îl primește de la familie, nu vom face decât să ne păcălim și să pierdem elevi pe drum. Dacă nu suntem atenți, cei privilegiați vor face un pas și mai în față, ceea ce nu e rău, în timp ce cei vulnerabili vor face unul în spate. Sau chiar doi. Ceea ce, din nou, nu e bine. Condițiile de criză scot din hibernare toate inegalitățile, le adâncesc și le fixează, de multe ori iremediabil, în viața copiilor. Iar în cazul nostru, al acestei pandemii, inegalitatea de șansă se adâncește, culmea, cu ajutorul tehnologiei.

În același timp, trebuie spus că vorbim de o monedă cu două fețe: educația online, dacă e folosită cu minte, poate să ajute copiii din zone și situații dezavantajate. Printr-un echipament conectat la internet, acestora pot să le „intre” în casă (și chiar în clasă) profesori foarte buni, pe care nu ar avea șansa să-i întâlnească altfel. Și pot să fie integrați în clase virtuale cu alți copii de vârsta lor, copii care nu mai există în comunitatea depopulată a unui sat în care să presupunem că locuiește elevul respectiv.

„Pandemia a creat alte interacțiuni, alte rutine, a șters unele granițe și a creat altele noi, cum sunt de exemplu cele dintre școală și familie, pe care le-a amestecat, uneori descumpănitor pentru ambele părți.”

– Ce plusuri, ce minusuri are școala online pe termen scurt. Dar pe termen mediu și lung?

– Așa cum spuneam mai devreme, tehnologiile, oricare dintre ele, sunt bune sau rele în funcție de mintea care le folosește! Și școala online, cea în care ne-am aruncat cu toții, brusc, fără pregătire, a adus cu sine multe lucruri pe care încă nu am apucat să le cântărim, din punct de vedre al eficienței. Unele sunt bune deschideri de drumuri – și trebuie păstrate – altele sunt limite, și trebuie ameliorate.

Și, pentru că în orice criză și în orice traumă există învățare, sper că nu vom lăsa să treacă pe lângă școală această perioadă fără să-i valorificam învățămintele. Adică să ducem mai departe reacțiile și comportamentele noastre bune. Educația online a arătat că există adaptare, creativitate, răspuns rapid din partea unor școli și a unor profesori, toți prinși într-un sistem, cel de învățământ, despre care orice teorie a schimbării spune că e foarte lent, inerțial. Reacțiile cumulate ale școlilor au „bătut” teoria din carte, pandemia e zdruncinat rutine, a pus reflectoare pe vulnerabilități pe care toți le știam, dar le ignoram.

Tot la capitolul învățăminte, am putea să vorbim despre faptul că această școală de acasă a redat vocea profesorilor, le-a consolidat autonomia decizională în raport cu activitățile și conținuturile; dintr-o dată nu mai conta neapărat birocrația sistemului, ci conexiunea unui profesor cu o clasă, responsabilitatea acestuia. S-a văzut peste tot că așa cum e omul, e și locul, s-a simțit nevoia de comunicare cu familia, comunitatea. Profesorii au reușit să depășească mitul manualului atotputernic, au simțit nevoia de ancorare afectivă a activităților, și-au permis să fie mai „umani” decât o făceau până atunci, să ia 10 minute din timpul alocat anterior repetării unor definiții sau rezolvării de probleme și să le aloce discuției despre cum ne simțim cu toții.

De asemenea, pandemia a creat alte interacțiuni, alte rutine, a șters unele granițe și a creat altele noi, cum sunt de exemplu cele dintre școală și familie, pe care le-a amestecat, uneori descumpănitor pentru ambele părți. În acest context, deși le-a fost greu să devină „profesori de urgență”, unii părinți au reușit ceva ce uitaseră să facă: să fie alături de copii mai mult timp, să-i însoțească și în aventura lor educațională. Și, deși a fost dificil, mai ales când se suprapunea peste obligații profesionale complexe, cred că a fost un moment util tuturor celor implicați în acest proces.

Dar, firește, în această perioadă am și pierdut; în primul rând, comunicarea deosebită presupusă de interacțiunile față în față. Școala înseamnă copii alergând pe holuri, chicoteli în spatele colegilor, imitația pentru învățare a comportamentelor altora, negocieri de roluri. Comunitate și comunicare! Toate acestea educă, formează, îmbogățesc. Nu le-am mai avut, s-a trăit din rezervele emoționale acumulate de până acum, cu gândul la faptul că e o perioadă limitată care se va duce curând.

Și, de asemenea, s-a mai spus lucrul acesta, în școala online se pierde sentimentul locului comun, al spațiului impregnat de personalitatea celor care îl „locuiesc”. Clasa cu elevi e unul dintre locurile cele mai intense din lume, e supraîncărcată cu interacțiuni cu efect formator. Asta se pierde în online.

– Cum vedeți revenirea, ușoară spre cum a fost, spre sistemul clasic sau continuarea eforturilor de modernizare spre online?

– E greu să mai fim exact cum am fost, cu siguranță. E evident că, în această perioadă, viitorul ne-a intrat în viața personală și profesională, s-a amestecat cu prezentul, l-a invadat fără drept de apel. Lucruri care erau doar predicții despre ce înseamnă modernizarea școlii pe termen lung au devenit brusc noua noastră normalitate, ne-au modificat surprinzător de repede rutinele și viziunea.

Așadar, chiar dacă nu vom mai avea pandemii sau alte crize majore, probabil modelul hibrid va rămâne în lumea educațională. Online-ul a venit să stea! Probabil, multe cursuri de la universități vor prefera această formulă, și doar laboratoarele și interacțiunile cu puțini studenți se vor ține față în față, multe lecții, chiar pentru cei mici, vor continuă și digital.

Dar aș mai vrea să spun un lucru, pentru că întrebarea dumneavoastră conține cuvintele modern și clasic. Digital nu înseamnă automat modernizare, chiar dacă vorbim de o tehnologie de ultimă oră, care ne poartă în locuri și situații nemaiîntâlnite. Digitalul poate să fie redus foarte ușor la o manieră tradițională de utilizare! Dacă intrăm într-o comunicare video cu elevii, dar le umplem ecranul cu o prezentare încărcată de vorbe, pe care le citim pe nerăsuflate și apoi închidem, lăsându-i pe aceștia epuizați de ascultare, nu vorbim de o abordare modernă. Dacă apăsam niște butoane cu măiestria unui informatician și turnăm în ecranele copiilor niște platitudini educaționale fără sens, nu e nimic eficient. Și, în același timp, hai să recunoaștem că putem să facem o activitate de învățare minunată, tradițională, pornind de la niște mijloace didactice naturale, la îndemână, de la o frunză, de exemplu. Deci instrumentul nu e cheia spre eficiență, ci mânuitorul lui, priceperea lui. Alături de toți mânuitorii, firește, deci și de copii.

– Pandemia a transferat responsabilitatea spre profesor / învățător în detrimentul controlului ierarhic superior. Cum credeți că ar trebui continuat în acest sens? Existau de dinainte voci care negau importanța inspectoratelor școlare și cereau chiar desființarea lor. Cum vedeți reformată structura organizatorică a sistemului?

– Nu știu dacă vorbim neapărat de un transfer de responsabilitate, ci de faptul că la nivel micro, unele acțiuni au fost spontane și imediate. Dintre toate reacțiile, cele mai rapide au fost, într-adevăr, cele ale școlilor și ale unor profesori, celelalte au avut, ce-i drept, oarecare lentoare. Dar să nu uităm că un sistem nu funcționează pe bază de reacții de moment, nu se sprijină exclusiv pe intuiții personale, mai mult sau mai puțin inspirate. Pandemia a redat vocea cadrelor didactice, e adevărat, dar aceasta nu se aude dacă nu există un context consistent de susținere pe termen lung. Apoi, este evident, că multe structuri trebuie să-și regândească rolurile. De asta vorbesc de reformare, de activare a lor, de transformare, dacă e cazul, dar făcută cu profesionalism și cu sens. Când o bucată consistentă dintr-un sistem – atât de important cum e cel de învățământ – nu pare că merge suficient de bine sau de repede, trebuie mai întâi dezvoltată, restructurată, reorientată. Desființarea e un cuvânt greu, care înseamnă multe. Înainte de toate, înseamnă responsabilitatea uriașă de a ști ce să pui în loc! Dacă există opțiuni viabile, reformări înspre mai bine, merită deschisă calea. Altfel e doar „marketing” riscant.

– Am văzut universități mari care vor să prelungească cu un an învățarea online. Este o soluție bună? Care mai este rolul social al educației? În marile orașe, universitățile sunt catalizatoare de resurse, energii, oferă potențial de dezvoltare. Cum vedeți această opțiune?

– Da, e adevărat că anunțul făcut de Universitatea din Cambridge – că și anul viitor cursurile se vor desfășura online și doar interacțiunile în grupuri mici vor mai ajunge în spațiile academice – a înghețat puțin zâmbetele din lumea educației. Dacă o universitate de 800 de ani, cu un astfel de campus, ne transmite un astfel de mesaj, apare întrebarea firească: ce se întâmplă cu educația? Devine un model hibrid, probabil, un amestec natural între digital și interacțiune nemediată tehnologic, în care, sper, să se țină seama și de aceste funcții sociale ale școlii, despre care vorbeați și nu doar de considerente pragmatice. Cred, sper, că școala și comunitatea ei vor rămâne active, funcționale, chiar dacă au o concurență atât de tentantă, lumea digitală, cu soluții confortabile și, evident, mai ieftine. Școala dintre pereți, mediul de învățare, toate au un loc special pe care merită să îl păstrăm. Aș vrea să ne gândim puțin la faptul că, după revoluția industrială, au apărut și mărfuri mult mai ieftine, dar s-au păstrat și cele hand made, chiar costisitoare. Școala e un astfel de serviciu, personalizat, atent la detalii, cu încărcătură emoțională, care trebuie să fie susținută să-și păstreze specificul. Și, spre deosebire de produsele gen „boutique” de care ziceam, serviciul educațional trebuie să ajungă la fiecare „consumator”, la fiecare copil, să-l susțină în dezvoltarea sa. E o investiție, cea mai valoroasă, la care trebuie să ținem!