1
2
3
4

Merge prin curtea Mănăstirii Oaşa în pas repezit cu dulama fluturând în urma lui. Seamănă cu o pasăre coborâtă întâmplător, să se odihnească un pic pe pământ. Ridică fruntea spre turla bisericii, barba roşcată i se răsfiră în vânt şi spune: Rândunelele, le vedeţi? sunt sute, vin aici, numai ele ştiu de ce, ne umplu curtea şi valea, iar în august pleacă din nou spre ţări mai calde… Şi la New Orleans erau rândunele.

Părintele Sava, fost Stephen în New Orleans şi funcţionar la First Union Bank, s-a convertit la ortodoxie la 17 ani şi, de mai bine de zece ani, trăieşte la o mănăstire din Munţii Carpaţi.

Părintele Sava, fost Stephen | Fotografii de Dan Bodea

Părintele Sava, fost Stephen | Fotografii de Dan Bodea

Stephen traversează Cartierul Francez şi vede, pentru a câta oară? House of Blues, pe frontispiciul căreia, locuitorii din New Orleans, oraşul lui, au scris cu mulţi ani în urmă, cu litere mari, negre, într-un arc de cerc: „In Blues We Trust”. Cam prea înalt şi cam prea subţire, roşcat şi purtând ochelari arată ca un fir de trestie de zahăr. Are 15 ani. Stephen învaţă la Liceul Catolic şi-n ultima vreme descoperise în bibliotecă nişte cărţi ciudate. Îl descoperise pe Dostoievski. Ajuns acasă, se retrage în camera lui şi citeşte ore în şir, de cele mai multe ori noaptea. Fraţii lui cutreieră străzile, hoinăresc pe faleză, în bătaia musonului, pe Bourbon Street, pe Peter Street, umblă prin cafenele şi-n portul fremătând de oameni, iar el citeşte dincolo de geamul de la etaj, cuprins de o altă febră. Febra sufletului.

Oraşul se îndepărta de el, nu-i mai vedea luminile revărsându-se peste Mississippi, nu mai auzea sunetele jazzului din stradă, nici mirosul de beignete de la Cafe du Monde nu mai ajungea la el. Pentru că Stephen din New Orleans era de câteva sute de pagini la Sankt Petersburg, iar frigul şi îndoiala îi intraseră deja în oase. Ce e bine şi ce e rău în lumea asta? Care este adevărata fericire? Care e calea cea dreaptă spre adevăr, spre Dumnezeu? Catolicismul sau ortodoxia? Ce ar trebui să facă el ca să afle?

Părinţii lui, americani proveniţi din familii de vechi catolici, au crezut că e o toană a copilului aflat în prag de adolescenţă, dar o să-i treacă. Nici el n-a mai arătat vreodată, pe faţă, cam ce gânduri nutreşte, ce frământări are şi ce dorinţe ascunde. Merge mai departe, după terminarea vacanţei, la liceu, dar continuă să citească pe ascuns cărţi ale lui Dostoievski şi cărţi despre Dostoievski. Îl tulbura spiritul, caracterul acestui om, forţa şi slăbiciunea, suferinţa şi ura, dragostea şi orgoliul, patima împinsă până la exaltare a personajelor, moartea şi renaşterea lor din forţe lăuntrice alimentate de o credinţă mai presus de înţelegerea lui. Luminile calde, străvezii ale oraşului-port, muzica şi apele line ale râului erau o normalitate care nu-l mai atrăgea. În timp ce se înstrăina sufleteşte de lumea lui, o alta îi lua locul în închipuire, una exotică, îndepărtată. Lumea Estului.

Fericirea pentru mine este altceva decât plăcerea. Le-aş despărţi. Sunt fericit când fac ceva pentru ceilalţi, când mă implic şi fac bine în jur, când mă jertfesc. O mamă se jerfeşte pentru copiii ei, un medic pentru bolnavi, un zidar pentru zidirea lui. Asta înseamnă să laşi urme după tine

Părintele Sava de la Oaşa

În tot acest timp, ascunde ce are de gând şi îşi contină studiile. Merge la Conservator, unde timp de trei ani studiază vioara. Mama lui nu a fost de acord nici cu asta: „Vioara?” a întrebat ea, „cine mai ascultă astăzi vioara ? Te-ai ţicnit? Dacă vrei să studiezi ceva, alege şi tu chitara ca toţi băieţii normali!” Mama, ca majoritatea oamenilor, a crezut toată viaţa că normal e să faci ce fac toţi ceilalţi, dacă nu, eşti considerat anormal, cam dus cu capul. „Ei bine, la vioară am renunţat eu însumi, după ce m-am convins că în acest domeniu foarte puţini reuşesc şi că trebuie să ai mult talent ca să faci performanţă. Dar mi-a prins bine, mi-a dezvoltat simţurile şi educaţia muzicală, mai târziu s-a dovedit că-mi prindea bine ”, povesteşte Părintele Sava în timp ce aranjează aşternuturile pe paturi în chiliile de la Oaşa, unde face curăţenie în fiecare zi. Prin geamul deschis, ascultă vântul şi păsările cerului. Cu mici pauze, continuă povestea tinereţii lui.

La 17 ani învaţă să conducă şi pleacă singur la o biserică ortodoxă dintr-o localitate apropiată, unde se converteşte la ortodoxie. După ce părăsise Conservatorul, se înscrie la studii economice, unde patru ani mai târziu, îşi ia licenţa în contabilitate. Se angajează la o bancă, First Union, unde lucreză timp de opt ani. Se scula dimineaţa la şapte, făcea un duş şi pleca la birou, regulat. Cîştigă destul de bine în acest timp. Îşi ia o maşină proprie , iese sâmbăta cu colegii, a avut o iubită o dată, se îndrăgosteşte şi a doua oară. Ajunge chiar pe punctul să se căsătorescă.

Principala deosebire între americani şi români este că americanii plănuiesc totul, si ce fac mâine şi ce fac peste un an, dar românul nu plănuieşte nimic. Se bazează mai mult pe spontaneitate. Cred că modelul românesc este mai lipsit de stres, mai aproape de Evanghelie, să nu ai grija faţă de ziua de mâine. Dar aici, amândouă popoarele ar avea ceva de învăţat unul de la altul

Părintele Sava de la Oaşa

Dar Stephen simţea că nu are totul. Mergea la bancă dimineaţa, iar seara devenea altul, se retrăgea în lumea misterioasă a personajelor lui Dostoievki, zbuciumate de suferinţe, îndoieli şi căutări. Despre care nu putea vorbi cu nimeni. „E tare greu să fii altfel decât ceilalţi şi singur”, ne mărturiseşte. „Nu puteam vorbi cu nimeni despre asta, ar fi fost o dezamăgire. În jurul meu, lumea trăia pur şi simplu, nu discuta despre Dumnezeu sau mântuire, aş fi părut ridicol sau un pic ţicnit!”

Ohio

Nici Iisus nu şi-a luat seama la ce are de făcut, care era adevărata lui misiune, decât după treizeci de ani. Lui Stephen i s-a umplut paharul la patruzeci. Atunci a luat hotărârea să pună capăt rutinei şi să-şi schimbe viaţa cu totul. Să-l urmeze pe celălalt Stephen. A aflat că exista o mănăstire ortodoxă în Ohio. A mers acolo şi a încercat. De trei ori l-a trimis stareţul Serafim înapoi acasă şi tot de atâtea ori s-a întors Stephen la Ohio. Exasperat, Stareţul Serafim l-a primit călugăr începător. I-a dat prima „ascultare”: să frământe lumânările de ceară. Stephen se pricepea la asta, avea mâinile agile, obişnuite cu vioara, făcea lumânări frumoase. Într-o zi, descoperă în biblioteca mănăstiri o carte despre România. Nu ştia că există o astfel de ţară pe Pământ. Cartea era scrisă de Serafim Joantă, acum episcop la Berlin şi era o istorie duhovnicescă a României. „Din cartea aceea am aflat primele lucruri despre România”, îşi aminteşte Părintele Sava. „Ce m-a impresionat tare mult a fost informaţia că în această ţară, cultura şi civilizarea populaţiei, societatea, s-a format în jurul şi în legătură cu mănăstirile, acestea au fost într-un fel centre de îndrumare şi educare a maselor, în directă legătură cu viaţa oamenilor, nu erau cetăţi izolate de societate, unde să nu poţi pătrunde şi unde cultura se hrăneşte din ea însăşi. Imediat mi-am spus: acolo trebuie să fie o biserică vie. Aş vrea să cunosc mai multe despre această ţară! Şi am început să învăţ singur limba română.”

Athos

Era octombrie 2000. Stareţul Serafim îl anunţă pe Stephen că ar trebui să plece într-o călătorie de degustare a vieţii monahale adevărate, cum este cea de pe Muntele Athos. Nu i-a trebuit mult ca să ajungă acolo. A trecut pe la câteva mănăstiri de pe Muntele Sfânt, unele i-au plăcut, altele mai puţin, până a ajuns la Vatopedu, loc în care s-au întîmplat multe. Stephen era avid de cunoaştere şi de conversaţie. Într-o seară, în timp ce se plimba prin curtea mănăstirii, l-a întâlnit pe călugărul Vasile, un căugăr român. Bucuros că are cu cine discuta despre România, Stephen i-a povestit tot ce ştia şi că învaţă singur limba română şi face progrese. „Călugărul Vasile este extrem de inteligent, foarte cult şi cunoscător al mai multor limbi străine. M-a impresionat”, spune Părintele Sava acum, cu gândul la Vatopedu, „este şi medicul mănăstirii, are şi un cabinet stomatologic acolo, foarte modern, foarte bine dotat, mi-a cutrăţat şi mie dinţii o dată. Are cunoştinţe medicale, de istorie, teologie, lingvistică, este un om special. Şi călugărul Vasile mi-a povestit începând din seara aceea despre România pomenind despre o mânăstire Oaşa din Munţii Carpaţi. Era nevoie, spunea el, de oameni curajoşi care să trăiască izolaţi de oraşe, de drumuri sau maşini, de civilizaţie. M-am hotărât în gândul meu, mai stau ceva timp pe aici şi apoi la Oaşa voi merge. Dar într-o dimineaţă,era deja noiembrie, am fost chemat pe dealuri la cules de măsline. Acolo la Vatopedu e multă bogăţie, e o mănăstire bogată şi cu livezi mari de măslini. M-am bucurat să merg pe dealuri cu fraţii călugări. Am nimerit pe lângă un călugăr grec, fratele Macarie care ştia engleza foarte bine. Am povestit şi i-am spus că vreau să plec la o mănăstire din România. Dar el a zis: România? Ce ţi-a venit? A reacţionat cam ca mama când i-am spus că aleg vioara. Păi, spune el, în România a fost comunism şi credinţa acolo a fost distrusă de dictatură, bisericile sunt goale iar mănăstirile sunt doar nişte lagăre de muncă! Nici vorbă, rămâi aici, la noi! Unde să fie mai bine ca la Vatopedu?” Stephen şi-a rotit privirea în jur. Era cald încă, soarele umplea dealurile cu o lumină aurie, sus se vedea Mănăstirea unde trăiau călugări cultivaţi, inteligenţi, aveau o bibliotecă imensă şi o rânduială care-i sigur cea adevărată. Cel mai probabil, aici se afla ce căutase, nu avea rost să mai rătăcescă. S-a întors spre fratele Macarie şi i-a spus să-l însoţească seara la Părintele Stareţ pentru a-i cere permisiunea să rămână acolo, la Vatopedu. Au dus coşurile cu măsline, s-au spălat şi apoi s-au înfăţişat la Părintele Stareţ Efrim.

Înclinare până la pământ, făcută în semn de veneraţie şi pocăinţă

Înclinare până la pământ, făcută în semn de veneraţie şi pocăinţă

„Când am intrat acolo, în birourile stareţului, opulenţa şi imensitatea spaţiilor m-au intimidat, m-au emoţionat. Am ajuns în faţa stareţului şi fratele Macarie a spus în greacă ce-l rugasem eu în engleză, să fiu lăsat să rămân la Vatopedu. Dar Stareţul Efrim a răspuns că nu se poate, sunt reguli de la Constantinopol care limitează procentul de străini dintr-o mânăstire athonită la 20%. Şi la ei, procentul era deja depăşit. Un american în plus nu mai avea loc. Am fost foarte dezamăgit, nu mai ştiam ce să zic, când am întrebat totuşi: Şi eu unde să mă duc? Părintele Efrim a stat un pic pe gânduri şi sunt convins că în acele secunde de tăcere se ruga să-i dea Dumnezeu răspunsul, după care a zis: Oaşa, la Oaşa să te duci! Acolo e nevoie de tine! Eu acum sunt sigur că a fost şoapta lui Dumnezeu…”

Oaşa

Cinci zile mai târziu, cu câteva cărţi, haine şi trei numere de telefon, Stephen a aterizat pe aeroportul din Bucureşti. A dormit o noapte la Antim şi apoi a luat trenul spre Alba Iulia. A ajuns pe peronul gării într-o seară rece de sfârşit de noiembrie, a sunat la unul dintre numerele de telefon primite şi cineva l-a luat din gară şi l-a dus la un apartament al arhiepiscopiei, să doarmă. A doua zi dimineaţa, l-a sunat pe un frate călugăr de la Oaşa, care nu ştia o boabă engleză, era un om de la ţară dar, cu româna pe care o ştia el, s-au înţeles. Omul a venit şi l-a luat spre Oaşa. Pe drum, pe măsură ce înaintau prin munţi, Stephen înţelegea de ce trebuia să ajungă el aici. Brazii, apa, oamenii care-şi făceau semnul crucii în capul ogorului, chiar şi pulberea drumului îi aminteau de lumea în care trăise ani la rând viaţa lui tainică alături de personajele lui Dostoievki.

Au ajuns la Oaşa. „Culorile sumbre, întunecate, atmosfera sărăcăcioasă şi posomorîtă nu mi-au plăcut. Nici fraţii prea tineri şi nu foarte disciplinaţi, imaturi, nici ei nu mi-au plăcut. Am fost dezamăgit. Dar mi-am zis, dacă aici a vrut Dumnezeu să ajung, înseamnă că aşa trebuie şi am să mă supun voinţei lui. Am rămas şi an după an mănăstirea s-a schimbat, obştea călugărilor e alta, acum sunt fraţi foarte serioşi, disciplinaţi, maturi. Avem călugări talentaţi, unii la pictură, alţii la muzică, alţii sunt lingvişti înnăscuţi. Avem şi un frate cu studii medicale, el ne îngrijeşte de bolile mai uşoare, nu trebuie să mergem pentru orice neplăcere la spital la Alba Iulia. Despre Fratele Marcel eu sunt convins că este un geniu, are cunoştinţe din multe domenii, ţine prelegeri excepţionale şi ştie să fie un duhovnic desăvârşit, are întotdeauna cuvintele potrivite pentru fiecare nevoie umană. Acum pot să spun că nu vreau să mai plec niciodată de la Oaşa şi aici vreau să fiu îngropat.”

Părintele Sava se aşază un pic pe laviţa de la uşă să se odihnescă, după ce a aranjat paturile, a şters băile, a spălat veceurile şi a aranjat scaunele, se opreşte şi-şi trage sufletul. S-a trezit un pic înainte de ora trei, la trei a fost în biserică la slujbă şi la ora treisprezece va fi la masă, până atunci va trebui să termine ascultarea sa, curăţenia prin arhonderie. De sub hainele largi, de un negru spălăcit de soare şi de ploaie se văd nişte blugi de lucru. Din curte se aud glasuri, e forfotă, zilele trecute a fost Hramul Mănăstirii, iar acum se strâng ultimele urme ale sărbătorii. Părintele Sava a fost surprins să vadă, în primii lui ani aici, cum vin localnicii de pe toate văile muntelui, de la zeci de kilometri, cu familiile lor, tineri şi bătrâni, toţi frumos îmbrăcaţi să sărbătorescă Paştele sau Crăciunul sau Rusaliile sau Sfântul Pantelimon cu ei. Şi astăzi rămâne uimit când un chirurg plastician pogoară din maşina lui la poarta Mănăstirii şi descarcă cutiile cu baclava dulce ca mierea, multă, destulă pentru toată mănăstirea şi chiar pentru toate satele din jur ar ajunge. În America nu mai vezi aşa ceva! Acolo viaţa monahală este inaccesibilă lumii laice. Iar lumea laică se îndepărtează tot mai mult de biserică… e boala occidentului, crede Părintele Sava, lipsa de adevăr, lipsa de busolă. E boala modernităţii.

Alături de fraţii de la Oaşa la rugăciunea de după servirea mesei. În mănăstirea lor nu se mănâncă niciodată carne

Alături de fraţii de la Oaşa la rugăciunea de după servirea mesei. În mănăstirea lor nu se mănâncă niciodată carne

Intră în biserică, se apropie de icoana Vimatarissa , o copie a celei de la Vatopedu, i se roagă ca într-un salut şi începe să facă mătăniile. O sută pe zi. La Muntele Athos a învăţat să le facă corect. Mai întîi te sprijini în mâini, apoi pui genunchii în pământ şi apoi fruntea. Te ridici din nou în picioare, te sprijini în mâini… „Pentru o rugăciune adevărată trebuie să obţii o disciplină a minţii perfectă. Acesta este şi cel mai greu lucru, să nu laşi gândurile să se împrăştie, să te rogi intens şi concentrat. În orice domeniu este nevoie de aşa ceva, dar în rugăciune cu atât mai mult. Posturile te ajută să-ţi controlezi poftele, dorinţele, iar disciplina minţii, puterea de concentrare, să-ţi controlezi gândurile”, explică Părintele Sava viaţa monahală de la Oaşa, într-un limbaj pe care l-ar înţelege şi foştii lui colegi de la First Union. „Când toate se schimbă în jurul tău, ceva e bine să rămână stabil, statornic la fel, un reper la care să te întorci pentru a te identifica, a te reevalua. Iar aceasta este biserica. Eu cred”, continuă Părintele, „că Biserica Ortodoxă a făcut acest lucru conştient şi intenţionat: a păstrat tradiţiile neschimbate de la biserica-mamă încoace pentru ca omul să regăsescă aceleaşi punţi cu Dumnezeu, mereu aceleaşi. Dacă are parte de nesiguranţă şi de confuzie în toată viaţa lui laică, măcar aici să fie sigur că găseşte ceea ce ştie, ceva bine statuat în el, cunoscut lui. Schimbările din lumea occidentală, inclusiv cele din biserică i-au derutat pe oameni şi i-au îndepărtat… ”

Harta lumii

Biblioteca de la Oaşa e diversă, ca lumea în care trăim. Îmi pică ochii pe cartea răsfoită de Părinte, Andre Malraux, „Eseuri”. Îmi amintesc ce se spune că ar fi spus, dar el a negat ulterior, despre secolul XX, că va fi religios sau nu va fi deloc. Lung cum e, Stephen nu prea încape la măsuţa din bibliotecă, dar, încovoiat deasupra cărţii, la ferestră, citeşte. Arată cu mâna rafturile şi ne povesteşte despre sfinţii Părinţi care-l inspiră. Despre pasiunea lui pentru limbi străine care a început la 11 ani. Ştie franceză, greacă, germană, spaniolă, rusă, cehă, română. Vorbim despre biserică şi politică, despre teoria lui Huntington privind ciocnirea civilizaţiilor şi despre mersul lumii. „Nu cred că religia stă la baza conflictelor de azi din lume, dar pot să bănuiesc că există interese economice mari, că există dorinţă de putere şi poftă pentru bani, oameni care guvernează din umbră şi care… cum e cuvântul acela?… manipulează, exact, ei manipulează oamenii folosind credinţa lor în Dumnezeu sau Alah, pentru scopuri politice. Este o practică veche, care acum s-a perfectionat. Nu îmi închipui că Mehmet nu poate trăi pentru că nu are loc de Ionas sau de Vasile, dar îmi închipui că sunt oameni care îi conduc şi ei sunt în spatele conflictelor. Oamenii simpli sunt preocupaţi cum să trăiască, ce să mănânce, marile conflicte sângeroase de azi nu sunt pentru mâncare, nu sunt ale oamenilor de rând.”

Dacă îmi e dor de ceva, îmi e dor de vioară. Aş vrea să mai pot cânta din când în când. Părintele Stareţ mi-a dat îngăduinţă. Cred că şi lui Dumnezeu i-ar plăcea şi… rândunelelor

Părintele Sava, de la Oașa

N-a încetat să comunice regulat cu familia. Îşi scriu şi îşi trimit pachete. Mama lui a murit, dar tatăl îi trimite cărţi, haine. El le scrie, tatălui şi celor doi fraţi, scrisori lungi despre viaţa la Oaşa, despre ortodoxie şi despre România. A ajuns la concluzia că există o percepţie greşită a americanilor despre români şi invers.

„Nu sunteţi cunoscuţi corect în America. Acolo, estul Europei este văzut ca ceva primitiv, superstiţios, sărac cu oameni fanatici religios şi politic, unde se trăieşte mizerabil. Ori, nu e aşa. Le-am spus prietenilor, fraţilor mei: în România oamenii sunt foarte educaţi, activi intelectual, aici pe orice adolescent îl întrebi dacă a citit Dostoievski ai să afli că da, oamenii cunosc mai multe limbi, mai multe culturi, sunt deschişi şi generoşi, ospitalieri. Sunt intelectuali atât de valoroşi în România, mi se pare revoltător că nu sunt cunoscuţi în lume, nici în America. Dar fraţii mei spun: nu credem, pe o listă a întâlnirilor pe care le-am avea, intelectualul român e pe locul patruzeci… şi atunci mă întristez! Şi invers se întâmplă. Sunt români care spun: americanii sunt diavolii planetei, ei sunt războinici, analfabeţi. Şi eu le spun: nu americanii de rând decid războiul ci politicienii! Nu ei vor arme şi ucidere. Există şi americani intelectuali, avem universităţi foarte bune, avem oameni instruiţi, cultivaţi. Eu cred că popoarele noastre au ceva în comun, amândouă vor să facă bine, doar că ştiu prea puţin unii despre alţii.”

Stephen și-a găsit pacea sub numele de Sava

Stephen și-a găsit pacea sub numele de Sava

Mănăstirea de la Oaşa se iţeşte cu greu dintre brazi, dincolo de luciul întunecat al lacului, în căuşul Munţilor Şureanu. În mijlocul curţilor stă cuibărită o bisericută din lemn, reconstitută din cea veche de pe Valea Frumoasei, ridicată de Ioan Pop şi Mihail Sadoveanu. Aşa se spune. La începutul anilor ’90, aici erau numai măicuţe, dar cum iarna e aşa de aprigă că te sleieşte de puteri, măicuţele au plecat şi-n locul lor au venit călugări. Acum sunt 25. Când răsare soarele, dimineaţa, prima dată se propteşte în turla bisericuţei, le stârneşte pe rândunele şi apoi se ridică triumfător, să ardă cât o putea, cărările. Părintele Sava, Părintele Stareţ, dar şi musafirii lor, fac zilnic plimbări pe munte, iau seama stâncilor, pădurii, zmeurişului, păsărilor, iepurilor ca să afle dacă Pământul şi lucrarea lui Dumnezeu, cel puţin în arondismentul lor, sunt în bună regulă. Alături de curţi, au grădini în care Părintele Spiridon, care are „ascultare pe afară” şi o lucrează, spune că au de toate. Cartofi, fasole, morcovi, dovlecei, mărar, cimbru şi-mi arată o tufă culeasă în seara aia. Fac murături, dulceţuri şi pun legume pentru iarnă în pivniţe pentru ca viaţa să nu cunoască hopuri. O singură îngrijorare are Părintele Spiridon . Oare, dacă merge înveşmântat cu hainele cele negre, călugăreşti, la Luxemburg, unde trebuie să ajungă luna viitoare, îl vor aresta? Va fi fiind voie pe acele străzi să umbli aşa?

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR