Contribuţia agriculturii, silviculturii şi pisciculturii în formarea Produsului Intern Brut se situează în jurul valorii de 5-6% din PIB-ul României, în timp ce în statele membre UE media se situează la aproximativ 1,7% din PIB-urile naţionale. Însă în domeniul agriculturii din România este angrenată o treime din populaţia ţării. România are o suprafaţă agricolă de 14,8 milioane de hectare, dintre care doar zece milioane sunt ocupate cu terenuri arabile, însă peste 2 milioane de hectare nu sunt lucrate. În ultimii ani însă, tot mai mulţi oameni de afaceri – români şi străini – cumpără terenuri agricole în România şi pariază pe acest domeniu. Achim Irimescu a acceptat o discuţie realistă despre agricultura românească în context european, despre potenţialul, dar şi despre neajunsurile din acest domeniu.

Mai are loc agricultura tradiţională românească în Europa?

Absolut. Agricultura românească trebuie să aibă un loc în cea europeană, fiindcă este una complexă şi foarte interesantă, care oferă alternative. Să nu uităm că ea nu este doar tradiţională, ci bipolarizată, adică avem o ramură puternic industrializată, cu ferme mari cu o medie de 300- 400 de hectare, care utilizează aproximativ 45% din suprafaţa arabilă a României şi aprovizionează, de fapt şi de drept, piaţa, şi ceea ce eu numesc „agricultura mică”, care oferă produse de o calitate aparte, dar nu poate acoperi cererea de pe piaţă.

La nivel european s-a pus de mai multe ori problema existenţei fermelor mici, fiindcă în Europa sunt numeroase exploataţii de mici dimensiuni, spre deosebire de Statele Unite ale Americii, iar „reforma Cioloş” a Politicii Agricole Comune (PAC) a acordat o atenţie deosebită agriculturii tradiţionale, care este considerată mult mai prietenoasă cu mediul, adică exact acestor fermieri mici care încă există şi în România.

Trecând peste componenta socială, fiindcă nu trebuie să uităm că această agricultură tradiţională ajută să supravieţuiască o parte importantă a populaţiei României fără sprijin de la Guvern, aceasta îşi menţine poziţia în agricultura europeană, deoarece reuşeşte să răspundă cerinţei de diversitate şi produce pentru piaţa, în special locală, produse de calitate la preţuri corecte.

Micii producători din România oferă şi alimente de foarte bună calitate, care ar trebui să fie mai bine promovate. Italia, de exemplu, are 1.400 de produse cu origine protejată, iar noi, românii, avem unul singur, Magiunul de Topoloveni. Bine, mai sunt în curs de atestare alte trei, salamul de Sibiu, Novacul Afumat din Ţara Bârsei, telemeaua de Ibăneşti, dar tot e foarte puţin, nesemnificativ pentru posibilităţile noastre.

Cum este agricultorul român de azi, văzut de la Bruxelles şi din Ministerul Agriculturii, în care aţi fost secretar de stat până în 2014?

Există o percepţie diferită a acestuia. De la Bruxelles, agricultorul român pare, per ansamblu, neperformant şi înapoiat. Ceea ce ar fi adevărat, dacă nu luăm în calcul o serie de cauze obiective şi subiective care au contribuit la poziţionarea sa. Vestul, şi implicit fermele de acolo, beneficiază spre exemplu de multă apă, în timp ce în România fără irigaţii este dificil de realizat producţii comparabile cu cele din Vest. Un alt aspect: un fermier danez obţine anual în medie peste 9 tone de lapte de la o vacă, în timp ce unul român abia ajunge la 4 tone de lapte. Toate aceste cifre îi fac pe europeni să vadă agricultura din România ca slab performantă şi rămasă în urmă. Să nu uităm, totuşi, că de foarte multe ori în agricultura românească se folosesc mijloace tradiţionale care nu stimulează productivitatea la fel de mult, dar contribuie la păstrarea calităţii şi diversităţii produselor, alimentelor şi afectează mai puţin mediul.

De la Ministerul Agriculturii, din Bucureşti, lucrurile se văd altfel desigur. De fapt, cei de acolo ar trebui să privească întregul sector sub două aspecte (performanţa şi tradiţia) şi să contribuie şi la menţinerea agriculturii mici, care are un rol social foarte important încă în România, chiar dacă o asemenea viziune ar putea să menţină România departe de creşterea economică din Vest. De fapt, ministerul ar trebui să păstreze, prin politicile naţionale, un echilibru între interesele producătorilor şi cele ale consumatorilor, pentru a avea produse de calitate la preţuri rezonabile (când spun rezonabile nu spun mici). În acest sens, ministerul ar trebui să sprijine producătorii în a realiza cât mai multe produse cu valoare adăugată cât mai mare, de calitate foarte bună pentru care există o nişă (consumatori care preferă astfel de produse). Acesta a şi fost sensul modificării regimului produselor tradiţionale şi înfiinţarea termenului de produse româneşti consacrate pe care le-am promovat când am fost în Minister.

Pentru a vorbi despre noile tehnologii, trebuie să vorbim, mai întâi, despre cercetare. Aceasta este într-o situaţie grea, cel puţin acum, în România. Ce s-ar putea face pentru a fi salvată?

România trebuie să facă ceva, până nu e prea târziu. În primul rând cercetarea, întreg sectorul, trebuie să se evalueze şi să vadă unde sunt problemele şi ce restructurări trebuie făcute. Cercetătorii au părăsit deja sistemul, aşa că trebuie să fie regândit totul, fiindcă România are nevoie de cercetare pentru agricultură. Orice soi de plante performant realizat de cercetarea din alte ţări, de exemplu, trebuie aclimatizat în România, pentru a fi adaptat, iar cercetătorii au un cuvânt important de spus în acest sens. De asemenea, avem nevoie de cercetare pentru aplicarea noii Politici Agricole Comune, pentru introducerea inovării şi a rezultatelor cercetării. Fără acestea nu se poate „produce mai mult cu mai puţin”, respectiv o utilizare cât mai bună a resurselor naturale (apă, sol etc.). Este imperios necesar să aliniem cercetarea agronomică din România la cerinţele actuale, altfel riscăm să condamnăm dezvoltarea agriculturii naţionale şi să devenim dependenţi de importuri la majoritatea produselor.

E nevoie ca şi universităţile de ştiinţe agricole să se implice mai mult în acest sector, pentru că şi acestea rămân în urmă, dacă nu sunt implicate în politicile Ministerului şi nu cooperează la nivel european/internaţional cu universităţile omoloage. Trebuie să vedem cum în ţările dezvoltate cercetarea, mediul universitar şi Ministerul Agriculturii colaborează, au proiecte şi politici comune, care contribuie la dezvoltarea agriculturii.

 «Agricultura românească foloseşte mijloace tradiţionale care nu stimulează productivitatea la fel de mult, dar contribuie la păstrarea calităţii şi diversităţii produselor, alimentelor şi afectează mai puţin mediul»

 

Ca să vrea să trăiască la sat, tinerii trebuie să simtă că au un viitor acolo

Ce se va întâmpla, în aceste condiţii, cu studenţii facultăţilor de ştiinţe agricole şi de medicină veterinară? Au un viitor în domeniu?

Nu sunt perspective foarte bune pentru tineri, din păcate. Prin noul Program Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) am venit cu câteva măsuri speciale pentru ei, dar insuficiente având în vedere situaţia tinerilor din România. Ar trebui ca şi băncile să îi sprijine, să le ofere credite avantajoase. Sunt ţări în care se dau împrumuturi cu dobânzi de 2-3% pentru tineri şi aceştia au şanse mai mari să realizeze investiţii.

La noi, doar sumele oferite prin programele de dezvoltare rurală nu sunt suficiente pentru fermierii începătorilor. Până acum li se dădeau tinerilor fermieri câte 40.000 de euro la început de drum, acum li se va da ceva mai mult. Ar trebui însă asigurate mai multe condiţii care să permită stabilirea tinerilor la ţară şi implicarea în activitatea agricolă. Mediul de afaceri din domeniul agriculturii ar trebui dezvoltat în aşa mod încât să atragă tinerii. Trebuie să îi încurajăm să încerce, să depună proiecte, să îi sprijinim pentru a alege cele mai bune soluţii.

Ca să vrea să trăiască la sat, tinerii trebuie să simtă că au un viitor acolo. În Belgia, de exemplu, se trăieşte mai bine în mediul rural, decât la oraş. Satele de la noi nu oferă posibilităţi celor aflaţi la început de drum, nu le oferă deocamdată infrastructura necesară.

M-am născut într-un sat viu, cu mulţi tineri. M-am întors recent acasă şi am găsit un loc îmbătrânit, din care mulţi tineri au plecat la oraş sau în străinătate, din cauza unor perspective mai bune.

La un moment dat s-a lansat o propunere interesantă: să li se dea tinerilor care doresc să facă agricultură, gratuit, câte 50 hectare în arendă, pe 50 de ani, de la stat. Aplicarea unei asemenea măsuri nu ar rezolva total problema, dar ar ajuta…

Cred că şi primarii pot să facă ceva pentru ei, ridicând nivelul satului, să le ofere astfel condiţii decente, comparabile cu cele de la oraş, dacă vor să îi ţină acasă. De asemenea, trebuie ca agenţiile de plăţi să încurajeze tinerii să realizeze proiecte, să rămână la sat, şi să caute soluţii pentru a-i sprijini. Sunt multe fonduri destinate dezvoltării agriculturii şi mediului rural în general, dar trebuie să ajungă la tineri cât mai facil, fără o birocraţie exagerată. Fără ajutor, tinerii nu îşi vor putea face afaceri şi vor părăsi mediul rural.

Sunt proiecte foarte bune realizate de tineri, dar este păcat ca datorită dificultăţii asigurării co-finanţării România va trebui să înapoieze Uniunii Europene un miliard de euro. Aceşti bani ar fi permis realizarea a multe mii de proiecte de către tineri….

Care erau măsurile pregătite pentru fermierii români de Reforma Cioloş?

Domnul Cioloş (fost comisar european pentru agricultură în perioada 20010-2014) a încercat să găsească soluţii pentru ţări cu agriculturi bipolare. Nu e doar România în această situaţie, mai sunt şi Polonia, Bulgaria etc. Astfel, au fost gândite măsuri pentru micii fermieri, pentru care se acordă între 500 şi 1.250 de euro şi se doreşte reducerea birocraţiei şi a sistemului de control. Din păcate, noi avem subvenţii reduse, trebuie găsite resurse serioase pentru a ajunge la 500 de euro pe fermier.

Fostul comisar European pentru Agricultură a introdus în reforma PAC și măsuri de sprijin direct pentru tinerii fermieri, respectiv 25% în plus din plăţile directe pe hectar.

Dacian Cioloş a urmărit să contureze măsuri care să ajute desigur agricultura din România, dar rezultatul nu va fi cel scontat.

Nici măcar în ceea ce priveşte măsurile de înverzire, vestitul greening?

Măsurile de greening îi obligă pe cei care au suprafeţe mai mari de 15 hectare să aloce 5% din teren pentru înverzire şi să renunţe la monoculturi. Aţi remarcat că puţine ţări din Europa sunt aşa de golaşe ca România, poate doar Ungaria mai are problema aceasta. Avem nevoie de înverzire. Perdelele de copaci opresc seceta şi viscolul şi vijeliile, stopează vânturile fierbinţi care usucă vara culturile, dar au şi alte efecte pozitive asupra mediului. În copaci trăiesc păsări, care combat natural bolile şi dăunătorii culturilor agricole (de amintit invazia de şoareci de câmp de anul trecut, care au provocat mari pagube agricultorilor români în anumite zone).

Practic înverzirea va încuraja fermierii români să investească în aceste perdele de protecţie şi culturile din zonă vor fi mai profitabile chiar şi fără irigaţii. Sper să nu mai avem o Românie golaşă…

Pierdem sau câştigăm după aplicarea noii Politici Agricole Comune?

Cu siguranţă datorită complexităţii noii Politici Agricole Comune (PAC) vor fi fermieri penalizaţi, fiindcă nu vor reuşi să respecte normele de la început. Tocmai de aceea mai mulţi miniştrii ai agriculturii din diferite state membre ale UE au cerut în Consiliu o mai mare flexibilitate a auditului în primii ani de aplicare ale noii PAC.

Pe de altă parte, Reforma Cioloş prevedea echilibrarea plăţilor directe, care vor creşte de la circa 160 de euro/ha, la 196 de euro/ha, în 2019. Va creşte subvenţia pe hectar.

În concluzie, România va avea de câştigat.

Dacă va pierde, va pierde în contextual pieţei. În 2015 s-a renunţat la cotele de lapte, iar producătorii din România se confruntă acum cu probleme mari din cauza aceasta. Există riscul ca mai multe ţări, inclusiv Germania, cel mai mare producător european de lapte, să aducă surplusul în România. Chiar dacă acest lapte nu va fi la fel de bun ca cel realizat la noi în anumite zone (la munte de exemplu), poate afecta piaţa naţională.

Din 2017 vor dispărea şi cotele de zahăr, iar România va fi eliminată de pe piaţă, dacă nu va fi competitivă. Trebuie ţinut cont de faptul că producţia de sfeclă din alte state europene atinge chiar şi 100 – 120 de tone/hectar, în timp ce în România este în anii buni în jur de 50 de tone/hectar, deci este o diferenţă cam mare de competitivitate.

Depinde desigur şi de Ministerul Agriculturii, de ce politici de susţinere sectorială aplică şi cum va reuşi să orienteze fondurile cât mai bine pentru a-i proteja pe fermierii din sectoarele vulnerabile.

Sigur, trebuie asigurat un echilibru la susţinerea agriculturilor între fermele mici şi mari, ambele jucând un rol important pe piaţă. Statul trebuie să îşi apere producătorii pentru a putea asigura securitatea alimentară a populaţiei și a face faţă concurenţei pe piaţa UE. Agricultorii nu doar produc alimente, dar au și rol important în conservarea mediului. România nu îşi poate permite să nu aibă producţie agricolă importantă în condiţiile schimbărilor climatice şi a creşterii populaţiei mondiale, ce determină scumpirea hranei și un acces la aceasta tot mai dificil pentru populaţia cu venituri reduse.

Aderarea la Uniunea Europeană a permis desigur adoptarea unui cadru legislativ agricol stabil, echilibrat, chiar dacă destul de complex şi birocratic. Desigur ne-am fi dorit cu toţii ca datorită fondurilor PAC lucrurile să evolueze mai rapid, să nu mai importăm carne (de porc, de vită, de ovine) de exemplu, să nu mai exportăm grâu ci produse cu valoare adăugată mare – produse ale sectorului animal şi procesate. Din păcate avem încă un comportament de stat slab dezvoltat, exportăm materie primă ieftină şi importăm produse procesate, mai scumpe.

Statul trebuie să îşi apere producătorii pentru a putea asigura securitatea alimentară a populaţiei și a face faţă concurenţei pe piaţa UE

Ce sectoare sunt avantajate de noul Program Naţional de Dezvoltare Rurală? Ne permitem un pronostic: vor fi refăcute livezile din România?

Da. Pomicultura este un sector în care România a pierdut mult din anii ’90 până acum. Unele livezi au fost tăiate, altele au îmbătrânit, aşa că România a devenit o ţară importatoare de fructe, deşi era una care exporta.

Sper ca măsurile din subprogramul pentru pomicultură să fie bine făcute, să nu implice multă birocraţie, ca să funcţioneze simplu și eficient pentru cei care doresc să înfiinţeze ferme pomicole. Avem din fericire o experienţă pozitivă – cea din sectorul viticol, unde schema a funcţionat foarte bine şi poate fi urmată.

La nivel european, după impunerea embargoului rusesc, situaţia din sectorul pomicol s-a complicat şi mai mult, fiindcă au rămas pe piaţă mere din Polonia, Austria etc., care au fost aduse în România şi au afectat producătorii interni.

Pomicultorii români trebuie să ştie că fructele roşii au preţuri mai bune decât celelalte, deci trebuie să se orienteze la realizarea investiţiilor. Spre exemplu, la Bruxelles fructele de pădure au preţuri foarte bune, la zmeură ajung şi la peste la 20 de euro/kg, deci acest gen de culturi au un potenţial extraordinar.

Ministerul Agriculturii ar trebui să îi informeze pe agricultori care le sunt şansele pe piaţă, ce trebuie să cultive. Lipsa de informaţii face ca fermierii să nu ştie ce este mai rentabil, ce se cere mai mult pe piaţa naţională şi internaţională.

Apropo de fructele roşii, România ar trebui să re-înceapă să cultive mai mult căpşuni spre exemplu. Acestea cer foarte multă muncă manuală şi de aceea preţurile sunt remuneratorii, dar nu ştiu dacă mai sunt resurse umane suficiente în ţară….

Înţeleg că se mai cultivă căpşuni în Satu Mare, dar în Vâlcea, unde erau pe vremuri suprafeţe mari cu căpşuni de foarte bună calitate, aproape au dispărut.

Pe de altă parte, dacă în România s-ar dezvolta soiurile şi tehnologiile de cultivare, am putea schimba ceva, să reuşim să avem, de exemplu, nu doar o lună cireşe proaspete pe piaţă, ci până vara târziu, în august. Câştigurile ar creşte şi ele.

Nici administraţia, nici fermierii nu au învăţat foarte mult din cele precedentele Programe Naţionale de Dezvoltare Rurală

Lecţiile învăţate

Care este principala lecţie pe care fermierii români o au de învăţat la început de PNDR?

Suntem la al treilea program şi, din păcate, nici administraţia, nici fermierii nu au învăţat foarte mult din cele precedente. Îmi amintesc de condiţiile nesăbuite, adoptate la nivel naţional, pentru programul SAPARD cum a fost, de exemplu, cea care prevedea ca beneficiarii care nu obţin profit timp de cinci ani de la terminarea proiectului, să restituie fondurile. Această măsură arbitrară a condus la falimentul multor proiecte bine aplicate. Tocmai din acest motiv ar trebui analizate în detaliu efectele  programelor anterioare, ca să vedem care au fost punctele slabe şi să sprijinim exact aspectele pozitive în noile programe.

Un alt exemplu de măsură naţională arbitrară, ce a produs efecte grave, a fost cea privind acordarea de puncte suplimentare fermierilor care nu erau înscrişi în organizaţiile interprofesionale, ce puteau astfel câştiga dreptul de a aplica un proiect în defavoarea altora care aveau bani şi posibilităţi de realizare a unui proiect. Au fost astfel refuzate proiectele unor beneficiari care puteau face ceva pentru agricultura românească, iar acum am ajuns în situaţia să fie anulate proiecte de aproape un miliard de euro de către cei care nu au posibilităţi de cofinanţare!

Apoi am avut problema consultanţilor incompetenţi. Au fost cazuri în care, pentru a câştiga comisionul de 3-10%, unii consultanţi i-au convins pe beneficiari să investească nejustificat economic, în hale imense, scumpe, care i-au condus spre faliment. Consultanţii urmăreau în astfel de situaţii doar profitul lor…

La al treilea program de dezvoltare, însă, nu se mai pot admite erori. Trebuia făcută o evaluare cât mai bună, pe principiul „lecţii învăţate”.

Este astfel de notat că, pentru măsurile din noul PNDR, deşi s-au făcut eforturi pentru lansarea de licitaţii de proiecte cât mai rapid, chiar înainte de aprobarea oficială a Programului de către Comisia Europeană, solicitarea de proiecte este foarte slabă. În această situaţie s-ar putea avea în vedere continuarea, pe fondurile noului Program, a proiectelor în desfăşurare din PNDR 2007 – 2013 ceea ce ar permite salvarea multor proiecte de la eşec (cele care nu pot fi finalizate până la 31 decembrie 2015).

Ar fi bine să ştim cât câştigă un fermier în alte ţări şi cât îi trebuie pentru a trăi, ca să ne dăm seama de ce tinerii noştri nu rămân în agricultură

Începe schimbul de generaţii din agricultura românească

Am vorbit despre renewal, despre reîntinerirea agriculturii. Care este situaţia din România acum? Dar din alte ţări? De ce este atât de important schimbul de generaţii?

Este cheia existenţei agriculturii româneşti. Fără tineri, avem acum o agricultură bazată pe generaţia de peste 55 ani. Dacă nu se iau din timp măsuri, vom ajunge să cumpărăm hrană din import. Ministerul Educaţiei şi cel al Agriculturii ar trebui să coopereze şi stabilească politici comune în acest sens. Nu trebuie ca toţi fermierii să aibă o facultate, pot să aibă şi opt clase şi să fie buni profesionişti. De exemplu, nu avem tractorişti calificaţi. Importăm utilaje noi, foarte performante pentru agricultură. Dacă se strică, cine le repară?

La nivel european există un proces de transfer al fermelor de la tată la fiu, pe care Ministerul Agriculturii ar trebui să îl încurajeze şi la noi în ţară. Ar trebui găsite soluţii pentru aceste probleme, iar pentru aceasta ne putem inspira şi din modelele altor state. Trebuie să ne interesăm de ce situaţia tinerilor este atât de gravă, fiindcă în România este mai gravă decât în oricare alt stat european. Ar fi bine să ştim cât câştigă un fermier în alte ţări şi cât îi trebuie pentru a trăi, ca să ne dăm seama de ce tinerii noştri nu rămân în agricultură.

Mulţi nu se mai gândesc că se pot face cinstit afaceri prospere în mediul rural. Am ajuns să reproşăm unui fermier bogat că a câştigat mult din ceea ce face. Ce mentalitate e aceasta? Ne lăudăm cu poziţia fruntaşă între exportatorii europeni de cereale, că am ajuns astfel să avem o balanţă comercială pozitivă, dar nu ne gândim la măsuri care să crească profitul agricultorilor. Nu trebuie să ne temem de o eventuală îmbogăţire, conjuncturală de multe ori (ani cu climă favorabilă), a fermierului cinstit, care respectă cerinţele europene şi plăteşte taxele la stat! Să nu uităm că în România pot urma ani defavorabili în care agricultorii pot pierde totul!

Tinerii se plâng că administraţia le pune de multe ori beţe în roate şi vor să plece din România, ceea ce este grav pentru ţară! Sunt desigur şi erori şi abuzuri ale autorităţilor, care se întorc din păcate tot împotriva fermierilor și nimeni nu este tras la răspundere.

Al doilea punct important din politica Hogan este simplificarea PAC. În România, în schimb, politicile sunt tot mai complexe. Este normal? Sunteţi pentru simplificare? Care sunt riscurile?

Noi, românii, nu am fost niciodată prea buni la simplificare. Mereu reuşim să găsim ceva, să punem o cerinţă în plus care conduce la creșterea birocraţiei pentru fermieri, afectându-le competitivitatea şi eficienţa. Am impus unele măsuri care nu există în Europa, care nici măcar nu sunt logice, dar le avem.

Şi la nivel european sunt probleme cu simplificare. Din dorinţa de a asigura cheltuirea corectă a fondurilor europene, se introduc multe prevederi suplimentare care merg exact în direcţia opusă simplificării.

Desigur s-au mai reuşit şi unele simplificări (de exemplu s-au concentrat 22 de regulamente pentru organizările comune de piaţă într-unul singur), noua PAC a devenit și mai complexă prin introducerea înverzirii, a plăţilor multicomponente, a schemelor pentru micii şi tinerii fermieri etc.

Noua PAC pune multe probleme pentru Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură (APIA), dar şi pentru fermieri şi, în condiţiile actuale, va apărea riscul unor penalizări nejustificate pentru fermieri.

Ar fi fost util desigur ca APIA să participe la negocierile noii PAC şi să poată explica fermierilor mai din timp ce și cum trebuie făcut pentru a accesa fondurile în noul sistem de finanţare a agriculturii europene. Ca urmare, este de aşteptat să fie fermieri penalizaţi pentru erorile la introducerea cererilor în sistem.

 

Creşterea ovinelor, apicultura şi culturile de nişă – oportunităţi în agricultura din România

Daca ati avea un fiu, de 18 ani, l-aţi încuraja să se orienteze către agricultura, din România? Ar avea un viitor?

Sunt convins că există potenţial în agricultura românească şi că se pot dezvolta afaceri puternice în acest domeniu. Sunt, de fapt, două sectoare tentante de dezvoltare. Unul este cel al fermelor puternice, celălalt al culturilor de nişă, cum ar fi cel al fructelor roşii, al creşterii ovinelor sau al apiculturii. De fapt, l-aş încuraja să meargă pe drumul acesta.

Pe de altă parte, ştiu că dacă statul nu reușește să creeze un mediu de afaceri cât mai stabil, care să încurajeze investiţiile și stabilirea tinerilor în agricultură, ar fi o provocare mult prea mare și ar fi destul de greu să sfătuieşti propriul fiu să se supună unor asemenea riscuri, greu previzibile. Orice fermier are nevoie de o perspectivă clară, măcar pe termen mediu, a activităţii sale și rezultatelor acesteia.