… chiar dacă a trecut vremea Plugușorului, sfatul rămâne valabil. E lesne să te inflamezi când vezi Capitoliul din Washington D.C. luat cu asalt, congresmenii ascunși pe sub bănci, oameni împușcați, un neica-nimeni instalat confortabil în scaunul președintelui Senatului American ș.a.m.d.. Dar tocmai de aceea nu trebuie să ne inflamăm. Că de inflamat s-au inflamat și cei care au luat cu asalt Capitoliul, y compris românii care fluturau tricolorul găurit, simbol al Revoluției noastre, cea neaoșă, din ’89. Trăim în vremea lebedelor negre, vorba lui Taleb – vremea de-ne-așteptatului – și-atunci e bine să tragem aer în piept și să facem un pas în spate de fiece dată când ne mai fâlfâie câte una prin fața ochilor. Să încercăm să vedem tabloul de ansamblu, în loc să ne focalizăm pe detalii.
La scara istoriei, detaliile nu contează, așa că să nu ne pripim cu judecățile. Zice-se că, întrebat fiind de către un reporter occidental despre Revoluția Franceză, Mao Tse-tung ar fi răspuns: „E prea devreme pentru a mă putea pronunța”.
Sfatul e, în primul rând, valabil pentru mine.
Urmărind în direct imaginile din 6 ianuarie, prima comparație a fost cu mineriadele noastre. Am participat la amândouă ca ziarist. La prima am fost arestat pentru câteva ore la Casa Radio pentru că le luam interviu soldaților care păzeau clădirea. La a doua am fost gazat și, împreună cu alți cinci oameni, am scăpat dintre două cordoane de scutieri când un bucureștean milostiv ne-a deschis ușa casei și ne-a făcut semn să intrăm până trece urgia. La amândouă am fost șocat de cât de ușor poate răbufni la suprafață, de sub poleiala civilizației, combinația dintre prostie și violență. Amintiri de genul asta îți rămân înșurubate în minte și se reactivează automat. “Iaca și mineriada în varianta americană”, mi-am spus, așadar, miercuri.
Ca norocul, mi-am amintit de sfatul Plugușorului. Și bine-am făcut. Pentru că ceea ce s-a întâmplat în SUA n-are în comun cu mineriadele decât aparențele. (Dacă nu știți bancul cu „uite, mai, că de-afară așa se vede” întrebați-vă prietenii. Sigur se va găsi unul care îl știe.) Minerii nu aveau supărări „democratice” – ei aveau doar supărări pe democrație. Miile de oameni care au protestat în fața Capitoliului, ba chiar și cei care au pătruns cu forța înlăuntru, au făcut-o, în mintea lor, câtă a fost, pentru apărarea democrației, împotriva fraudării alegerilor, și pentru întoarcerea la „popor”. Faptul că alegerile n-au fost fraudate nu contează din acest punct de vedere. Contează ce credeau oamenii. Și ei credeau că apară democrația. Că apară „the people’s House”. Casa Poporului.
N-am fost singurul care a picat în capcana comparațiilor facile, dar false. Au picat și mulți americani, analiști și politicieni, luați pe sus de vârtejul emoțiilor care întunecă gândirea. Chuck Schumer, liderul minorității democrate din Senat (de-acum majoritate), a comparat ziua de 6 ianuarie cu atacul de la Pearl Harbor – a day that will live forever in infamy, cum spunea Franklin Roosevelt. Exagerat puțintel, s-o recunoaștem, oricum a-i da-o, și fără nicio legătură. Una e să-ți scufunde flota japonezii, pe neașteptate, cu o declarație de război făcută în ultimul minut, altă să-ți spargă geamurile un grup de revoltați.
Alți politicieni și analiști au asemănat evenimentele de miercuri cu cele din 1814 când britanicii au incendiat Casă Albă și au devastat Capitoliul („Războiul uitat” din 1812), comparând „loialismul fanatic” pentru Rege al soldaților britanici (?!?) cu loialismul fanatic al suporterilor lui Trump. Dacă susținătorii lui Trump pot fi acuzați de loialitate fanatică față de o persoană, a-i suspecta pe soldații britanici de o supunere oarbă în față Regelui înseamnă a întoarce istoria cu susul în jos. Atât în Războiul de Independența cât și în cel „uitat”, Parlamentul britanic a luat toate deciziile. Regele și-a respectat doar obligațiile constituționale. Patrioții americani i-au ridicat osanale până în ianuarie 1776.
Dar asta se întâmplă când te ia valul – simți enorm și vezi monstruos.
Americanii însă, sunt – tot vorba lui Taleb – anti-fragili. Sunt rezilienți. Iar asta s-a văzut în toate momentele de cumpănă, inclusiv în atacurile din 9/11. Americanii mănâncă simbolurile pe pâine, la micul dejun, la prânz și seara – de aceea Declarația de Independență și Constituția (a două) sunt considerate texte „sacre”, de aceea își pavoazează casele cu steagul Americii nu doar de 4 iulie, de aceea copiii recită, cu mâna pe inimă, „The Pledge of Allegiance” înainte de intrarea la cursuri – și fac asta de bună-voie și nesiliți de nimeni. De simbolurile americane nu te atingi fără să te frigi. Asta n-au înțeles cei care au luat cu asalt Capitoliul și nici politicienii care i-au curtat până-n ultima clipă. Și asta a înțeles prea târziu și Trump, care acum s-a lepădat de toate protestele de ieri și a dat asigurări pentru o tranziție pașnică a puterii.
Prea târziu, însă.
Când senatorii și reprezentanții s-au reunit din nou, la opt seara, pentru a încheia discuțiile despre contestațiile depuse și numărătoarea electorilor, atmosfera era complet schimbată. Nu doar procedurile, altminteri complicate și de durată, au fost respectate la literă (de aceea întregul proces s-a încheiat doar puțin înainte de patru dimineața), deși rezultatul era cunoscut dinainte, dar tonul partizan al discursurilor a fost dintr-o dată înlocuit de unul aproape uitat atât în Senat, cât și în Camera Reprezentanților: discursul unificator. Republicanii, în frunte cu Mike Pence și Mitchell McConnell, au condamnat în termenii cei mai fermi atacul asupra Republicii, iar democrații, cu puține excepții, s-au abținut de la atacarea republicanilor. În doar câteva ore, politicienii și-au reamintit că sunt, dincolo de viziunile diferite și de părerile diametral opuse, reprezentanții tuturor americanilor, indiferent de culoarea politică sau de alte culori. Aferim! Am asistat în direct la redescoperirea unei tradiții americane care a reprezentat piatra de temelie pe care a fost fondată SUA – identitatea comună e bazată pe acceptarea unor principii politice, nu pe etnicitate, orientare sexuală, culoare a pielii etc. Și cu atât mai puțin pe partizanat politic.
Până și Nancy Pelosy, proaspăt realeasă Speaker of the House, și-o înverșunată adversară a republicanilor în general, și-a lui Donald Trump în particular, s-a abținut de la atacuri, invocând în schimb Sărbătoarea Epifaniei (e catolică, deși n-ai zice) și pe Sfântul Francisc! „Astăzi e sărbătoarea Epifaniei”, a declarat la începutul discursului. „În această zi a revelației, să ne rugăm ca această instigare la violență să ofere epifania necesară țării noastre pentru a se vindeca.” Și nu s-a oprit aici: „În acest spirit al vindecării, evoc cântecul Sfântului Francisc [din Assisi] … «Doamne, fă-mă o unealtă a păcii. Acolo unde e întuneric, adu lumina. Acolo unde e ură, îngăduiește-ne să aducem pacea. Acolo unde e disperare, îngăduiește-ne să aducem speranța»” Și și-a încheiat discursul cu aceste cuvinte: „Și-atunci, în această sfânta zi a Epifaniei, haideți să ne rugăm. Cred mult în rugăciune. Să ne rugăm să fie pace pe pământ și să înceapă cu noi. Să ne rugăm Domnului să continue să binecuvânteze America cu asta.” Un asemenea discurs, venit din gură lui Nancy Pelosi, m-a șocat nu doar pe mine, ci și pe milioanele de „liberali” (în sensul american al cuvântului) care au susținut-o.
Mie mi-a redat speranța. Nu bag mâna în foc pentru suporterii liberali.
Minunea, însă, că toate minunile, n-a durat mult. A doua zi, simțind schimbarea bruscă a vântului opiniei publice și văzându-se cu sacii și-n căruța Senatului după victoriile la mustață din Georgia, aceeași Nancy Pelosi, secondată de Chuck Schumer, i-a cerut vicepreședintelui Pence să invoce Amendamentul 25, Secțiunea IV din Constituție – ceva ce nu s-a mai întâmplat până acum decât în filme. Conform acestuia, vicepreședintele, cu suportul majorității membrilor executivului, pot declara Președintele „inapt” pentru funcție. În cazul unui răspuns negativ din partea lui Mike Pence, a amenințat Pelosi, sunt pregătiți să reia procedura de suspendare (impeachment), chiar dacă mai sunt doar 13 zile până la preluarea oficială a funcției de către Joe Biden.
Ce se va întâmpla în zilele următoare rămâne de văzut. Prestigiul internațional al Americii a primit o palmă usturătoare peste obraz. Dar, cu puțină înțelepciune, această palmă ar putea trezi politicienii – și nu doar pe cei din SUA – din somnul rațiunii în care se complac de ani buni. Pentru că monștrii, după cum se poate vedea cu ochiul liber, au creat destui.
