Trăim în miezul unui ev aprins, la propriu: 13 dintre cei mai fierbinţi 15 ani din istorie au fost măsuraţi după 2000. La Târgovişte, în preajma Crăciunului au fost până la 21 de grade Celsius (Ceauşescu ar fi murit în cămaşă) Şi nici măcar iarna rusească nu mai e ce-a fost: la Moscova au fost şi 10 grade Celsius, în decembrie. Pentru a întregi tabloul, la Paris, nu a mai fost un decembrie aşa de cald din 1658, adică de pe vremea lui d’Artagnan. Şi, tot la Paris, în decembrie 2015, statele lumii au semnat un acord menit să ne dea zăpezile înapoi.

Liderii politici occidentali s-au întrecut să salute Acordul de la Paris ca pe unul „istoric” (Obama), „un salt uriaş” (Cameron), „un semn de speranţă” (Merkel), „o linie a vieţii” (Juncker). Mass-media din Marea Britanie şi SUA, dar şi site-uri specializate, au etichetat acordul ca fiind începutul celei de-a treia revoluţii industriale, cea a tehnologiilor prietenoase cu mediul şi a energiei „verzi”.

Ce s-a întâmplat

Mai prozaic spus, în 12 decembrie 2015, 195 de state participante la cea de-a XXI-a Conferinţă a Părţilor (COP 21) la Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite Asupra Schimbărilor Climatice (UNFCCC) au adoptat Acordul de la Paris. Documentul stabileşte un set de reguli obligatorii din punct de vedere juridic, în domeniul schimbărilor climatice, inclusiv reduceri ale emisiilor de gaze cu efect de seră.

Scopul suprem al acordului este de a menţine creşterea temperaturii medii globale „cu mult sub” două grade Celsius, faţă de nivelul existent în perioada pre-industrială şi de a „continua eforturile” de limitare a creşterii temperaturii la 1,5 grade Celsius faţă de nivelul pre-industrial.

Printre prevederile-cheie ale acordului se mai numără şi:

• limitarea emisiilor de gaze de seră până la nivelul la care pădurile, solul şi oceanele le pot absorbi natural, cu începere în a doua jumătate a secolului XXI.
• verificarea o dată la cinci ani a eforturilor pe care le face fiecare ţară pentru a-şi reduce emisiile, cu începere din 2023
• susţinere financiară în valoare de 100 de miliarde de dolari anual, cu începere din 2020, acordată naţiunilor mai sărace pentru ca acestea să se adapteze la schimbările climatice şi să treacă la producţia de energie regenerabilă

Atingând aceste obiective, consideră cele 195 de state semnatare, s-ar reduce semnificativ riscurile şi efectele asociate schimbărilor climatice.

Acordul de la Paris va intra în vigoare din 2020, şi doar după ce 55 de ţări care emit cel puţin 55% din emisiile globale îl vor fi ratificat.

Aşadar, pe hârtie, totul e rezolvat: mânate de bune intenţii, ţările lumii îşi vor reduce la unison emisiile de gaze până la pragul la care sunt considerate aproape inofensive.

Cinci dintre arhitecţii Acordului: diplomata franceză Laurence Tubiana, secretara executivă a UNFCCC, Cristina Figueres, secretarul general al ONU, Ban Ki moon, preşedintele COP 21, Laurent Fabius şi preşedintele Franţei, Francois Hollande (de la stânga la dreapta) | Foto: UNFCCC

Paharul pe jumătate plin. Sau gol

De aici, încolo, intervin interpretările. Optimiştii consideră acordul o bornă istorică, o schimbară globală de optică, care va impulsiona în mediul privat o dezvoltare fără precedent a tehnologiilor nepoluante. Scepticii atrag atenţia că acordul este lipsit de echitate, nu are prevăzute mecanismele care să asigure punerea sa în practică şi finanţarea acordată statelor sărace este insuficientă.

Clujeanca Soós Réka este unul dintre experţii din România cel mai bine familiarizaţi cu problema, şi care face parte din tabăra optimiştilor. Managing partner la firma Green Partners, ea a lucrat între 2006 şi 2013 ca expert al UNFCC, organismul de pe lângă ONU care a făcut posibil Acordul de la Paris. „Cred că Acordul de la Paris, deşi are părţi care pot fi criticate, constituie un mare pas înainte. Să vă dau un exemplu din aria mea principală de expertiză, managementul deşeurilor. Până acum, toată comunitatea mondială preocupată de problemă spunea că doar 5% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră reprezentau cele degajate de deşeuri. Acum se spune că se poate ajunge la o reducere de 15-20% din totalul gazelor de seră, doar prin gestionarea corectă a deşeurilor”, spune Soós. Ea precizează că, prin aceasta, vrea să spună că Acordul de la Paris reflectă și progresul științei din ultimii 15-20 de ani.

Pledoaria ei continuă: „Este important că, practic toate statele lumii, au ajuns la un consens cu privire la faptul că emisia gazelor cu efect de seră trebuie să fie drastic redusă. Aceasta va determina pe termen mediu, în plan privat, stoparea marilor investiţii în industriile poluante, fiindcă orice asemenea investiţie are o perioadă lungă, de ani, sau zeci de ani, până la amorsare. Iar odată amorsată, cât poate produce investiţia, dacă în a doua jumătate a secolului ea este condamnată la dispariţie, prin acest acord?”.

Flaviu Petean, socio-economist în cadrul aceleaşi firme de consultanţă în domeniul schimbărilor climatice şi gestiunea deşeurilor, face parte din tabăra scepticilor. „Convenția-cadru fundamentează un set de reguli și obiective, dar are carențe în ceea ce privește mijloacele prin care ele pot fi atinse”, subliniază acesta. Apoi, acordul este inechitabil, pentru că el şterge cu buretele poluarea istorică de până acum, pentru care sunt responsabile ţările puternic industrializate. „S-a creat un nou moment zero, care nu ţine seama de poluarea istorică, şi care presează ţările sărace să aplice aceleaşi standarde cu cele bogate. Să nu uităm că 10% din populaţie a produs 60% din totalitatea gazelor de seră, potrivit studiilor făcute de Agenția Internațională pentru Energie”, explică Petean.

Noul acord, spre deosebire de înţelegerile anterioare, prevede ca fiecare ţară semnatară să aplice un angajament naţional de reducere a gazelor cu efect de seră, denumit INDC (de la Intended Nationally Determined Contributions). Cu alte cuvinte, SUA, China, Rusia, India, ţările UE şi toate celelalte semnatare, fiecare în parte, îşi asumă un plan naţional de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Acest lucru este foarte important, deoarece până acum nu exista această asumare – spun optimiştii.

Pe de altă parte, spun scepticii, luate fiecare în parte şi puse cap la cap, INDC-urile transmise până acum ratează de la distanţă obiectivul de a reduce gazele până la nivelul la care încălzirea globală nu creşte de 1,5 grade Celsius. Cele mai multe studii arată că încălzirea ar atinge 2,7 grade Celsius, prin aplicarea INDC-urilor de acum. Optimiştii parează, însă, şi spun că Acordul prevede o reevaluare a INDC-urilor la fiecare cinci ani – cu începere din 2023 -, astfel încât acestea să ajungă să conveargă spre ţintele stabilite.

Ce au promis cei mai mari poluatori

Pentru a susţine financiar ţările mai puţin bogate, Acordul de la Paris prevede şi crearea, din 2020, a unui fond de 100 de miliarde de dolari anual, pentru investiţii în energie curată şi adaptarea la schimbările climatice, dar Agenţia Internaţională pentru Energie estimează la 150 de miliarde anual doar costurile legate de adaptare, subliniază Flaviu Petean. Optimiştii, precum Soós Réka, spun însă că cei 100 de miliarde de dolari, aparent insuficienţi, reprezintă doar donaţiile pe care ţările bogate le fac pentru cele sărace, fără a lua în calcul în investiţiile pe plan naţional ale ţărilor donatoare.

Scepticii mai atrag atenţia şi asupra unui fapt mai puţin cunoscut – Acordul de la Paris nu ia în calcul şi nu face nicio referire la poluarea cauzată de transportul aerian şi cel maritim, care este echivalentă cu poluarea produsă de Marea Britanie şi Germania, la un loc. „De asemenea, Acordul nu prevede măsuri explicite pentru industria creșterii animalelor”, punctează Flaviu Petean.

Pe de altă parte, optimiştii insistă că este pentru prima dată când state puternic poluatoare, precum China, SUA şi India, sunt de acord să îşi reducă nivelul de noxe emise şi se angajează pe plan internaţional să facă eforturi în acest sens, cu ţinte asumate de fiecare în parte.

În final, optimiştii cred viitorul este un pic mai bun după Acordul de la Paris, pentru că semnalul este unul deosebit de puternic, pe plan mondial. „Nu cred că trebuie să lăsăm eliminarea gazelor de seră doar pe seama statelor şi a politicienilor. Aceştia doar au dat acum semnalul, şi lucrurile se vor amplifica în sectorul privat. Deja se vede că industriile poluatoare dezvoltă tehnologii noi, regenerabile. Acordul înseamnă în primul rând o schimbare majoră de paradigmă pe plan mondial”, încheie Soós Réka.

Scepticii au însă o altă variantă: „Este un moment diplomatic. Dacă privim spre alte convenții internaționale, de exemplu Declarația Universală a Drepturilor Omului, care, deși a fost ratificată de majoritatea țărilor, vom vedea o tendință de asumare formală în multe cazuri și o lipsă de transpunere a principiilor generale în legislații și norme de aplicare naționale”, spune Flaviu Petean.

România, fruntaşă fără voie

În ceea ce priveşte România, ea nu a fost nevoită să transmită un INDC propriu, fiind înglobată în cadrul celui transmis de Uniunea Europeană, pentru toate cele 28 de state membre. UE este de altfel cel de-al 196-lea semnatar al acordului.

Potrivit acestui angajament comun, ţările Uniunii vor reduce până în 2030 cu cel puţin 40% emisiile de gaze cu efect de seră, în comparaţie cu emisiile din 1990. Din acest punct de vedere România chiar şi-a depăşit deja obiectivul. Astfel, potrivit unei declaraţii făcute în 2014 de ministrul de atunci al Mediului, Attila Korodi, reducerile de emisii de gaze cu efect de seră ale României au fost cu 58% mai mici în 2012 faţă de 1989. Potrivit aceleaşi surse, aproape un sfert din energia produsă în România provine din resurse regenerabile.

„Am fost într-un fel norocoşi, pentru că în anii de după Revoluţie, România a cunoscut un proces masiv de dezindustrializare şi, în consecinţă, de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. De asemenea, România dispune de un mare număr de hidrocentrale, ceea ce înseamnă energie regenerabilă. Dar asta nu contează foarte mult acum, deoarece România avea deja hidrocentralele și în 1989. Avem, însă, potențial eolian, de biomasă și hidro, încă neexploatat”, explică Soós Réka, cum a ajuns România o fruntaşă în lupta împotriva încălzirii globale.

Pro și contra

Soós Réka, expert în schimbări climatice

Nu cred că trebuie să lăsăm eliminarea gazelor de seră doar pe seama statelor şi a politicienilor. Aceştia doar au dat acum semnalul, şi lucrurile se vor amplifica în sectorul privat. Deja se vede că industriile poluatoare dezvoltă tehnologii noi, regenerabile. Acordul înseamnă în primul rând o schimbare majoră de paradigmă pe plan mondial

Flaviu Petean, socio-economist, Green Partners

Convenția-cadru fundamentează un set de reguli și obiective generale, specifice oricărui tratat internațional, dar prezintă carențe în ceea ce privește mijloacele instituționale și financiare prin care acestea pot fi atinse (…) S-a creat un nou moment zero, care nu ține seama de poluarea istorică și care presează țările sărace să aplice aceleași tehnologii cu cele bogate

Mică istorie a încălzirii globale

Surse: American Institute for Physics, United Nations Framework Convention on Climate Change | Foto: Wikimedia Foundation, Flickr; licență CC BY-SA