1
2
3
4

Un sfert de secol înseamnă schimbare, cel puţin la viteza cu care evoluează azi societatea. Despre tabloul schimbărilor vom vorbi în tot acest numărul special din Sinteza dedicat împlinirii a 25 de ani de libertate in România. Dar ce nu s-a schimbat? O listă fără multe comentarii sau explicaţii, ca și cum ai desena niște pietre, puse una după alta, pietre care rămân fără ca să le poată mișca valul schimbării…

Vasile Dâncu

După 25 de ani nu știm dacă a fost revoluţie sau lovitură de stat și nici cine a tras în noi, în 21-22, dar nici după acel moment, când au murit cei mai mulţi dintre oameni. Nimeni nu a răspuns pentru crimele Revoluţiei, iar purtătorii de dosare au avut cariere fulminante în justiţie. Dar avem câteva zeci de mii de revoluţionari de profesie, care primesc indemnizaţii, terenuri sau scutiri de taxe și impozite, în timp ce urmașii celor morţi au fost uitaţi de mult, pentru că nu mai are cine să se lupte pentru ei, văduvele și orfanii nu pot ieși să se bată cu scutierii.

A rămas frica și o politică moartă de frică, mai ales atunci când intră în ani electorali, anii schimbărilor. Frica de a guverna, frica de a lua decizii curajoase, chiar dacă au existat majorităţi consistente, politicienii guvernează minimal, dominaţi de frica de a nu pierde puterea și tocmai din această cauză au pierdut-o, de fiecare dată. Frica de asumare a valorilor politice și a unei identităţi clare conduce la un surogat de politică: războiul politic permanent între lideri, care devine raţiune de a fi pentru competiţie, ba chiar poate deveni surogat de program. O frică de izolare politică străbate tot spectrul, de la stânga la dreapta. De 25 de ani, politicienii trec, dar frica rămâne, ca o ceaţă, ca un memento al incertitudiniii și golului, al haosului și morţii sistemului.

Nu am scăpat nici de nevoia de tătuc, o acută prezidenţializare a puterii. Oamenii nu au încredere în reguli, Constituţie sau instituţii, vor mereu un președinte care să la aducă salarii, pensii, liniște, pace și tot ce se poate. În fine, acum a fost ales un președinte cu nume parcă predestinat pentru români, Santa Klaus. Și noul preşedinte, chiar dacă nu pare încântat de asta, va fi asaltat cu omagii, scrisori, pupături și alte forme de masaje ale Eului prezidenţial, cum se obisnuiește de secole pe malurile Dâmboviţei.

Oamenii încă se bucură că „și-au luat ţara înapoi”, în curând se pun fără grijă pe tăiat porcul de Crăciun, pe chefuri și încălzesc visul că ţara va merge bine și fără ei, să ne uităm doar pe fluturașul de salariu sau pe cuponul de pensie cum crește totul. Deși a trecut un sfert de veac, Laszlo Tokes îndeamnă încă la revolta ungurilor, iar Vadim Tudor scrie pamflete împotriva tuturor celor care i-ar putea da ceva în schimb ca să tacă.
Discursul urii a rămas în spaţiul public, chiar dacă acum este mai vizibil în zona spatiului public virtual. Sunt atacaţi bătrânii care cer pensii, cei de la ţară care nu votează progresist, asistaţii de toate felurile, comunităţile rurale pentru că au nevoie de gaz, canalizare sau drumuri. Diaspora nouă nu este diabolizată pentru că nu a mâncat salam cu soia, ci pentru că votează fără să contribuie la PIB, fără să muncească cot la cot cu noi. Diversiunile cu otrăvirea apei și coloanele de blindate sunt și în revoluţia Facebook cu tancurile care vin dinspre Rusia, dacă nu le oprim cu pieptul nostru de like-uri.

A revenit, după 25 de ani, anticomunismul care scoate oameni în stradă, deși acum este un anticomunism fără obiect real. A rămas valabilă maxima lui George Soros: Întotdeauna este mai ușor să mobilizezi oamenii contra a ceva decât pentru ceva. Autonomia ungurilor și secuilor este tot în straie de proiect, acum mai avansat, dar tot așteptând vremuri mai bune pentru a trage o graniţă mică, care să împrejmuie moșia strămoșească, Szekelyfold.

Încă mai avem școli, chiar dacă am ajuns de la 30.000 la 7.200, numărul lor scade continuu, iar în sfertul de veac al libertăţii am construit cinci biserici la o școală. PIB-ul nostru tot mic este, tot la coada Europei, chiar dacă a crescut de cinci ori faţă de 1989. Mai avem încă edituri, chiar dacă vânzarea de carte a scăzut cu 85%. Intelectualii noștri publici scriu apeluri patetice și cheamă, după 25 de ani de democraţie, masele în stradă pentru a șterge guverne de pe faţa pământului.

Antreprenorii români sunt trataţi ca hoţi, corupţi, bandiţi sau golani, dar într-o mai mare proporţie decât în primul an de libertate: atunci credeau asta 80% dintre români, după 25 de ani sunt 93% care apreciază așa. Investitorii străini sunt priviţi și acum ca salvatori, primesc ajutoare de stat, investitorii români sunt arestaţi pentru corupţie de acte ori nişte hoţi din administraţia centrală sau locală le cer bani negri sau șpăgi pentru a le elibera documente.

În general, încă funcţionează mitogii politice în locul unor strategii de dezvoltare economică: mitul investitorului străin care vine doar pentru a crea locuri de muncă pe plaiurile mioritice, economia de piaţă care ea singură aduce bunăstarea, cota unică – singura cale spre bunăstare și creștere economică. FMI și Banca Mondială ne dau certificate de sănătate și ne fac proiectul de buget pentru anul care vine, iar mitul bunăstării a rămas să se refere la o perioadă mai îndepărtată decât cea pe care o vedeam cu mintea și cu sufletul în 1989.

Statul a rămas singura sursă a puterii, unica formă de legitimare a unei autorităţi. Administraţia locală este cotropită de statul centralizat, obiectivul la care lucrăm de două secole, astfel că avem doar un simulacru de autoritate locală sau judeţeană, acestea fiind doar prelungiri ale organismelor centrale în teritoriu. Forţa centrului face ca baronii locali să fie doar copii ale baronilor de la centru. O astfel de politică nu reprezintă nici comunitatea, nici oamenii din aceste comunităţi, ci doar reproduce o schemă abstractă, creată la centru sau ţinte de factură politică: social democraţi vs. liberali, proeuropeni vs. conservatori, corupţi vs. inocenţi etc. Astfel, după 25 de ani, puterea centrală respinge orice proiecte care ar putea avea relevanţă adevărată pentru oameni concreţi sau comunităţi reale.

Ca și la începutul acestui sfert de secol avem o stângă politică obsedată doar de menţinerea puterii și dominare și o dreaptă care plânge patetic prin scrisori deschise sau apeluri publice, în timp ce crede că trecerea proprietăţii statului în mâna capitaliștilor recenţi este revoluţia adevărată (dar nu l-au citit pe Marx, care credea la fel, doar că vroia asta pentru clasa muncitoare). Și acum liderii dreptei sunt tot angajaţi ai statului, chiar dacă s-a dezvoltat și un mic capitalism românesc. Societatea civilă lipsește și acum din spaţiul public, din cand în cand, se trezesc unii dintre reprezentanţii ei, deja foști miniștri sau actuali membri de partid, și o invocă, vorbesc în numele defunctei. Miile de organizaţii care se luptă pentru politici de asistenţă socială, solidaritate comunitară sau alte scopuri unde statul uită de oameni, formate mai ales din tineri, nu sunt băgate în seamă, dar am rămas la listele de susţinere ale intelectualilor sau la scrisorile deschise către vreun lider care candidează la vreo funcţie.

Acum îi idolatrizăm o vreme pe tinerii care au ieșit la vot sau au luptat pe Facebook pentru o lume nouă, ca odinioară pe cei care au ieșit să moară în faţa tancurilor, dar în scurt timp toată lumea va uita de ei, de locurile lor de muncă, de condiţiile în care învaţă sau de faptul că trebuie să-i ajutăm să facă o carieră, să crească copii și apoi să ne dea pensii mari și grase din munca lor.

Nici acum nu avem un proiect de societate, nu avem o hartă a viitorului, nu ne propunem un traseu. Guvernanţele sunt pompieristice și comunicaţionale. După un sfert de secol nu am făcut un mare plan, conducem ţara cu instrumente contabile și cu ochii închiși. Resursele noastre naturale se tâlhăresc zi de zi, iar noi ne hărţuim în războaie personale ale liderilor. Am pierdut populaţie mai mult decât în cel mai devastator război, anul trecut s-au născut sub 180.000 de copii, nataliatea scade continuu. Nimeni nu este panicat, nimeni nu se îngrozește că viitorul neprogramat nu are cum să aducă ceva bun. O naivitate șocantă pentru un popor care se laudă că rezistă de două mii de ani la confluenţa imperiilor. Imperii care au murit, dar noi, românii, am rămas, așteptând ca să vină următoarele imperii să ne calce în picioare. O inconsistenţă de fond a unei naţiuni care așteaptă de aproape un secol premiul Nobel pentru literatură și este mereu frustrată că nu-l primește.

După 25 de ani de libertate, „istoria încă se răzbună pe noi, repetându-se”, cum scria acum un secol, Nicolae Iorga.

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR